duminică, 9 octombrie 2016

O LACRIMĂ ÎNLĂCRIMATĂ Silvia Urlih





Undeva,
la o fereastră,
plânge-o lacrimă de mamă,
plânge…
plânge și își simte râurirea că o doare,
lacrima se scurge-n lacrimi …
râul
nu îl ia în seamă
înflorește râu-n floare,
înflorește și înfloare.

Undeva,
la o fereastră,
lacrimă o-nlăcrimare,
în șuvoaiele-i de doruri lasă urme pe obraz,
cere-o rază ca să scrie …
cere-o rază de la soare,
scrie,
scrie lacrima și plânge,
ca să uite
de necaz.

Undeva,
la o fereastră,
scrie-o mamă o scrisoare,
împletește-nlăcrimări,
din cuvinte face râu,
dor
și gând
și vorbe mute
curg din sufletul ce-o doare,
lacrima o-mpăturește,
dar
din scris
își face brâu.  

o lacrimă izvorâtă din suflet de mamă sapă adânc… și sufletul și inima și chipul
Silvia Urlih 9.10.2016

joi, 8 septembrie 2016

Când și cum Îi vorbim ?Silvia Urlih


Încă de la naștere ni se inoculează ideea că există Dumnezeu. Ni se spune mereu și mereu că ne ajută Dumnezeu și că El ne îndeplinește dorințele. Ne obișnuim cu această idee, încât ni se pare normal, ca ori de câte ori suntem la ananghie , să-L chemăm în ajutor . Vrem ca El, Dumnezeu , să ne îndeplinească dorinţele. Suntem capabili chiar de ameninţări împotriva Sa, dacă nu ni le rezolvă. Frecvent însă Dumnezeu nu are de unde să ştie ce dorim, atâta timp cât nu avem un dialog permanent cu El. Îl căutăm şi Îi vorbim doar atunci când avem nevoie, doar atunci când vrem să ne rezolve o problemă anume. Până în acel moment, ne comportăm ca și cum nici nu Îl cunoşteam ! Era și poate că încă ne este un străin . Sperăm însă că acest străin, despre care de multe ori nu ştim mai nimic, să ne asculte, să ne iubească, să ne dăruiască tot ceea ce ne dorim.
Dar, este oare posibil, ca neavând un contact permanent cu cineva să îi putem cere favoruri? Când bate cineva la uşa noastră, ne uităm, iar dacă îl cunoaştem , îi deschidem. Pe străini nici nu îi băgăm în seamă, nu le deschidem niciodată ușa.
Trebuie să avem un dialog cu Dumnezeu. Un dialog deschis, având la bază sinceritatea şi iubirea. Dumnezeu ne ascultă în orice problemă am avea. El este chiar lângă noi. Nu trebuie să treacă o zi fără să îi vorbim. Avem cu siguranţă ce să îi spunem, Îl putem consulta, pentru că ne este cel mai bun prieten. Este cu siguranţă cel mai sincer, este cel care ne doreşte doar binele şi cel care ne dă cele mai bune sfaturi. Uneori nu înţelegem sfaturile Sale, sau poate nu le acceptăm pentru că nu sunt pe placul nostru .
Dumnezeu este iubire. Ne naștem din iubirea dintre un bărbat și o femeie. La naștere, El, Dumnezeul nostru , ne dăruiește cel mai de preț sentiment : IUBIREA. Pe parcurs însă pierdem darul Lui de neprețuit. Ne închidem iubirea de sine, iubirea pentru semenii noștri în cel mai ascuns cotlon al sufletului. Dumnezeu este iubire! El nu ne este dușman, El nu ne pedepsește. Noi suntem singurii capabili de sentimentul ură și nerecunoștință. NOI ! Noi ne aducem necazurile, bolile, resentimentele. Noi ne pedepsim chemându-ne neîmplinirile. NOI ! Noi și gândurile noastre amare, ucigătoare . Noi și dorințele noastre amăgitoare. Noi și mintea , pe care o îmbolnăvim cu propriile noastre frustrări, frici, uri.
Dumnezeu nu ne forţează să vorbim cu El, nu strigă la noi , nu bate cu pumnul în masă pentru a ne atrage atenția. Se uită spre noi şi nu înţelege de ce uităm de El, de ce nu Îi cerem ajutorul decât când suntem apăsaţi de probleme. Nu înțelege de ce uităm de El. Alergăm şi ne povestim necazurile altor oameni , dar nu Îi cerem sfatul Dumnezeului nostru, al propriului nostru Dumnezeu, al celui care ne-a creat şi care ne cunoaşte cel mai bine. Unele lucruri nu vrem să I le spunem , pentru că ne este ruşine de faptele noastre. Nu ne gândim la El ca la un Tată , ca la unicul nostru părinte ceresc. Uităm adesea că nu putem păstra o relaţie deschisă cu Cineva, decât dacă avem un dialog sincer cu acel CINEVA.
                Cum trebuie să Îi vorbim ? ”Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Său” . Domnul , din sfântul lui scaun , ne aude, doar dacă Îi vorbim sincer și deschis, dacă povestim cu El permanent. Niciodată nu ne lasă să vorbim în gol. Primim un răspuns, pe placul nostru sau nu, la toate cererile noastre. ”Când te-am chemat, m-ai auzit… ” Dar… mă întreb eu acum : știm noi cum să-I înțelegem răspunsul la întrebarea noastră ? Cum Îl auzim , că doar El nu este materie, nu este întrupat în persoană, în trup. Da, Îi putem auzi vocea. O putem auzi, pentru că El, Dumnezeu, este în sufletul nostru. După cum spuneam, la naștere ne presară un strop din divinul Său. Problema se află în fiecare dintre noi, dacă avem capacitatea de a-I auzi sfatul, dacă știm cum să Îl păstrăm în suflet, sau dacă știm cum să-L readucem în casa Lui, în casa sufletului nostru.
                Sunt foarte multe pasaje din psalmi unde găsim  exemple simple despre modul cum putem vorbi cu Dumnezeu. Ne pot fi un ghid de conversaţie.
Deci, am înţeles până acum că Domnul ne aude rugăminţile. Dar… este suficient să Îi spunem ce vrem şi atât? Este suficient să-L chemăm doar atunci când suntem la mare și grea încercare ? Categoric și cu certitudine că nu ! Din start ar trebui să ne întrebăm dacă suntem vrednici să cerem ceva. Trebuie să ne gândim la ce facem noi pentru El ! Și știi ceva ? Nici măcar nu este pretenţios. Cu uşurinţă putem să Îi mulţumim. Este un Dumnezeu bun şi iubitor, nu este tiranic şi dictator, nu este răzbunător. Are infinită răbdare . Ne așteaptă cuminte trezirea. Dăm dovadă de infantilism dacă credem că prin nemărturisirea faptelor noastre, Dumnezeu nu le cunoaşte. El ştie tot despre noi.
                Bine ar fi să păstrăm permanent dialogul cu El, Dumnezeul nostru, să ne mărturisim în faţa Lui ca unui părinte înţelegător, care ne poate ajuta. După ce Domnul ne ascultă cererea, noi îi rămânem datori. Nu cu mult… un simplu MULȚUMESC DOAMNE, Îl păstrează viu în sufletul nostru. Vorbește cu El în intimitate, când sunteți împreună.
Este normal să se supere, atunci când, după ce ne ajută necondiţionat, noi Îi întoarcem spatele şi plecăm fără să mai privim în urmă. Rămâne tăcut , dezamăgit, dar continuând să ne iubească. Ne priveşte ca un părinte permisiv , care îşi vede fiul nerecunoscător uitându-l în mijlocul uliței vieții…. A propriei noastre vieți pământene.
Îl putem mulţumi cu foarte puţin. Îl putem mulțumi cu faptele noastre. Câte eforturi nu facem în lumea asta, să ne mulţumim rudele, prietenii, şefii sau oameni pe care îi întâlnim întâmplător pe stradă , la magazin, sau într-un compartiment de tren?! Dar … mişcăm un deget și pentru sufletul nostru, acolo unde Dumnezeu își are sălașul ? Câte momente din zi, ne rezervăm pentru o discuţie cu Tatăl nostru , cu Părintele nostru universal ? Dacă vrem ca Dumnezeu să ne audă, trebuie să îi vorbim mereu… chiar și în somn ! SĂ NU UITĂM SĂ-I SPUNEM : MULȚUMESC DOAMNE pentru ceea ce mi-ai oferit !
Uneori nu suntem mulțumiți de ceea ce ni se întâmplă. Îi spunem că ne-a uitat, sau și mai grav , că ne pedepsește, că nu există pentru noi. Îi negăm existența. NU !!!  Nu faceți ce am făcut și eu cândva, în anii adolescenței, atunci când credeam că nu mă iubește, că nu există, că mă pedepsește. M-am certat cu El, L-am certat, L-am chemat, iar El nu a venit. Ba da, venise, doar că eram eu prea oarbă să-I văd, să-I simt prezența. Dumnezeu nu pedepsește ! Dumnezeu e bun și iubitor ! El doar privește impasibil la alegerile făcute de mintea noastră necoaptă.
Privește și așteaptă răbdător. Dumnezeu este iubire !

DE VORBĂ CU TINE
Doamne !
De ce uneori ești atât de departe ?
De ce uneori parcă nu mă auzi?
De ce uneori îmi dai zile deșarte
și câte o dată
nici nu mă vezi ?
Sunt umbră
din umbra ce Tu ai pictat,
sunt suflet
din sufletul Tău,
sunt gând uneori
din gându-ți curat
și-aș vrea
cât mai des
să fii…doar al meu.
Vin zilnic la Tine,
în mâini să mă iei,
să-mi spui de fac bine
și dacă Te-ascult,
te rog din suflet
să-mi spui
dacă vrei
de-ți cer prea puțin
sau poate prea mult.
Doamne !
Tu iartă un biet , neînsemnat muritor
care vine prea rar
pe acasă…
iartă dorința
de-a vrea prea ușor
la Tine s-ajung
să-ți fiu pâine
pe masă.
De vorbă cu Tine
prea rar poate stau,
poate n-ai timp,
căci doar ești Dumnezeu !
sau poate nu am iubire
să-Ți dau…
dar tare aș vrea
să-mi intri în suflet
să fii
doar al meu.

fragment din cartea NU MAI AM TIMP - Silvia Urlih 

La răscruce de drumuri Silvia Urlih



Nimic din viaţa unui om nu dă sens visurilor, dorințelor, împlinirilor, mai mult decât suferinţa, suferința născută din frământări. Prin suferinţă, întrebări și frământări, sufletul omului se îmbracă în noua haină a speranței . Prin suferință și încredere în sine se curăţă de negura îndoielii. Se regăseşte, se redefineşte şi-şi stabileşte priorităţile într-o altfel de ordine, pe o scară valorică pe care, până în clipa aceea, nu se gândise vreodată că poate accede. Nu se gândise că-și poate sprijini prioritățile de poarta ce se deschide spre Cer. Atâta timp cât suferinţa nu te zguduie din temelii, trimițându-te în infernul deznădejdii, al disperării, nu ajungi la intersecția unde ți se cere : ALEGE. Lumea ţi se pare aidoma rătăcirilor tale. Nevoia de a te raporta la ceva mai presus de orizontul lumesc îți croiește însă noi aripi. Înveți apoi să zbori, iar zborul ți se pare ireal de ușor.
Fiecare dintre noi ne-am trezit la un moment dat  într-o intersecţie a vieţii, împinși de anii noștri, de familie, de sănătate, de speranţe, de vise, de dorinți. Ne-am trezit singuri , puși în postura de a alege un drum… doar unul. Uneori, această răscrucecapătă un  sens profund și ne trezește din adormirea pe care o alesesem cu bună știință .
De multe ori reușim să ne depăşim suferinţa, chiar dacă  aceasta ne macină trupul, chipul, sufletul. Simțim atunci  o lumină aparte, dincolo de chip,de trup, de real, de simțăminte.. Simțim lumina inimii, a sufletului, pregătit prin durere, întărit de necazuri. Ne pregătim să  putem depăși nimicnicia cotidianului. Există în această lumină ceva mai presus de nevăzutul nostru, de nepriceputul nostru ignorant. Există ceva despre care nici nu putem să vorbim și nici să zăbovim prea mult în cuvinte. Cu certitudine, cei care trec prin experienţa iluminării pot înţelege foarte bine despre ce este vorba. Poate ei pot spune. Sau poate că nici ei nu-și găsesc cuvintele pentru a explica cât de grea este trecerea de la ignoranța întunericului, la lumina văzutului celor nevăzute și neînțelese. Începi să înțelegi ce ai fost și ce-ți dorești să devii. Te doare corpul, mintea, te dor gândurile, iar ochii nu pot vedea de pâcla propriilor tale frământări. Nu simți și nu vezi în fața privirii tale decât lumina … lumina orbitoare care ți se deschide sub tălpi.
Ești în stare să pășești prin lumina orbitoare care-ți întunecă văzul, mintea, viitorul ? Ce trebuie să faci pentru a-ți fi alegerea mai ușoară ? Ar trebui să nu te fereşti să vorbești despre suferinţa transformării cu cei dragi . Nu trebuie să o trâmbiţezi  pe la fiecare poartă ce ți se deschide,  nu trebuie să o împarți cu  generozitate cu toată lumea, dar e bine să povestești… Cu cine ??? Cu tine, cu Dumnezeul tău. Îi scrii o scrisoare în care-ți pui tot oful. Îi scrii și-I aștepți sfatul. Nu va întârzia să ți-l dea. Suferința trebuie să ți-o duci singur, ca pe o cruce, ca pe o troiţă, ca pe o biserică pe umerii tăi, cu demnitate, cu resemnare şi, poate nu vă vine să credeţi, cu bucurie. Căci din suferinţă  se nasc micile biserici la răscrucile drumului tău . Calea pe care să o apuci. Cu siguranţă, acolo unde se suferă, vine ”Cineva” cu o mână de pământ din temelia MariiBiserici şi ţi-o aşază în suflet , ca semn de lumină. De lumină de Sus, care vindecă. Dacă nu-ți vindecă trupul, sufletul cu siguranţă.
În această intersecţie a existenţei, în acest loc al încercărilor şi hotărârilor cruciale, şi-a aşezat sufletul fiecare dintre noi la un moment dat . Aici ne căutăm cărarea . Unii dintre noi şi-au găsit-o. Unii dintre noi au văzutun indicator pe care scrie : cu sens unic spre Cer.
Suntem rătăcitori, suntem călători prin tumultul zilei, al nopții, al sorții. Am rătăcit la rându-mi tăcută , am ajuns de multe ori la o răscruce de drumuri . Am avut  puterea să port şi eu o cruce, o troiţă sau o biserică pe umeri. Am avut puterea  să-mi aşez  crucea, sau troița, sau biserica  într-o intersecţie a zilei, a nopții, a sorții, ca semn al propriei mele treceri prin această minunată dar temută lume. Uneori am ales calea luminată, alteori am ales, mânată de graba împlinirilor, drumul cel mai greu, drum acoperit de noroi , am ocolit , m-am rătăcit , dar iar am ajuns la drumul din lumină.
Îmi doresc să nu mai rătăcesc  drumul luminat. Îmi doresc să mă las călăuzită de lumânarea timpului spre capătul scării ce mă urcă la cer. Îmi doresc să fiu lumină din lumină. Îmi doresc ca busola suferințelor mele să mă conducă acolo unde nespusul este spus, nevăzutul este văzut, neauzitul este auzit. Îmi doresc să știu să aleg drumul cel bun. Îmi doresc…. Îmi doresc să ”văd” lumina.

                                                                                       LA RĂSCRUCE DE DRUM

O umbră-ndoliată
stă la răscruci
pe fum,
așteaptă nesătulă să vadă
focul viu,
a obosit să spere
nu vede
nici un drum,
se simte părăsită în oaza
din pustiu.

O umbră-ngândurată
zărește-o licărire,
își ia trecutu-n brațe și-l leagănă
la piept,
se uită către mine și-a mea
nedumerire,
îmi dă o sărutare și-mi spune
să aștept.

Mă ia apoi în brațe mă duce
spre altar,
mi-arată o lumină, lumină
neatinsă,
îmi dă din necuprins un ciob
de chihlimbar,
să-mi fie călăuză pe-aleea
de zori ninsă.

O umbră nedormită
stă
la răscruci de drum,
așteaptă din nespus semnul divin
să-i spună,
că rădăcina sorți-i va fi floare
pe ram,
că răsăritul vieții în pumni
iar
și-l adună.
 fragment din cartea NU MAI AM TIMP de  Silvia Urlih

duminică, 3 aprilie 2016

Te iubesc !... două cuvinte aparent reci - de Silvia Urlih


E destul de greu să spui "Te iubesc!" atunci când simţi cu adevărat.  Atunci când te umple sentimentul de iubire, poate dura zile şi nopţi de frământări până poţi rosti cuvintele. Simţi că devii vulnerabil în fata persoanei iubite. Ai un sentiment de teamă că îţi deschizi sufletul ca pe o carte în faţa celuilalt, că te încrezi cu tot sufletul în el, iar el te poate dezamăgi. E trist când oamenii spun "Te iubesc!" ca pe un banal "Salut!".
            Iubirea e ceva ce nu poți cântări sau compara în lumea asta. Când iubeşti simţi că nu ai nevoie de nimic altceva şi tot ce se află în afara iubirii e inutil. Chiar şi cei care măsoară iubirea în posesiuni, case, maşini, obiecte "de valoare", ajung în viaţă, la un moment dat (sau de mai multe ori), când se simt săraci...
Te iubesc !... două cuvinte aparent reci, dar care pot transmite flăcări. Spui te iubesc atunci când întâlnești un om care-ți transmite , prin sentimente, prin privire, prin gesturi,  multă căldură, căldură care te poate arde, căldură care frige, care îți frige din interior spre exterior… TOT…. Te ard obrajii, urechile, palmele… trupul.
Te iubesc! uneori îți pătrunde în suflet, vrei să-l scoți, dar el, sentimentul iubire, este acolo… și te arde cu și mai multă intensitate. Vrei să stingi acel ceva ce-ți rănește sufletul, dar nu ai la îndemână decât… lacrimi. Deschizi robinetul lacrimilor, le lași să curgă, dar… nici ele nu pot  stinge focul care-ți mistuie până și rațiunea. Lacrimile, gustul și mireasma lor întrețin focul, jarul iubirii. Te întrebi de ce ? De ce doare ? Apoi, afli răspunsul. Doare pentru că nu ai mai simțit până acum cum arde focul iubirii. Simți aceeași flacără cum te îmbracă din exterior spre interior. Simți, pentru că și cel de lângă tine te iubește. Și el are aceleași sentimente. Flăcările se unesc,  pârjolesc trupurile. Rămân despuiați , rămân  doar sufletele. Iubirea doare… doare, dar durerea e așa de plăcută ! e un rău necesar, un rău pe care îl cauți cu lumânarea, un rău la care visezi. Dragostea trebuie trăită, simțită și prețuită... în nici un caz definită...
Toţi avem nevoie de iubire, toţi tânjim după ea, fiindcă toţi am fost alăptați, hrăniți cu iubire la sânul mamei și înţărcaţi la un moment-dat. Căutăm cu disperare sânul cald și plin cu laptele iubirii de mamă, o viață. Deci, iubirea noastră este un amestec între fericire şi suferinţă, între nevoie şi împlinire.
Cred că aşa putem explica durerea ce o simţim, sau măcar disconfortul sufletesc, atunci când nu putem petrece timpul cu persoana iubită. E vorba de o nevoie a noastră şi nu vreau să cred că o putem numi egoism. E o realitate pe care o trăim şi nu cred că înseamnă neapărat o iubire imatură. E vorba de energia iubirii care se transmite de la unul la celălalt, precum laptele din sânul cald și iubitor al mamei.

SĂ ÎMI FII
Cu mantie-mpletită
din aripi
călătoare,
te-aș îmbrăca-n lumină,
lumină să devii,
aș strânge universul
și
ți l-aș pune sub picioare,
să-mi fii cărare,
cărare să îmi fii.

Aș strânge drumurile
din ceața
de sub vale,
și le-aș înmănunchea petală,
pe sân
cu ea să-mi scrii,
aș aduna cu inima iubiri
și
ți le-aș pune-n cale,
să-mi fii iubire,
 iubire să îmi fii.

M-aș face vis,
cu visul să te mângâi
pe-nserat,
te-aș face somn,
să dormi cu mine
în clipele pustii,
te-aș face inimă ,
să-mi dăruiești ogorul
nearat,
să îmi fii inimă,
inimă să-mi fii.

MĂR ALBASTRU
Aș vrea
să fiu pe masa sufletului tău,
un măr
albastru,
să te privesc ,
privirea mea să-ți fie leagăn
și descânt,
în broderia lui să te adorm,
să nu-ți mai fii
sihastru,
aș vrea
cântul copilăriei tale
să ți-l cânt.

Aș vrea
să îți fiu măr,
să muști din el cu patimă
și foc,
să-ți saturi pofta
și frunza,
cu gustul lui acriu,
să îți rămân pe buze
buchet de busuioc,
aș vrea
să te-nsămânț,
sămânță veșnic
să îți fiu.

Aș vrea
să îți fiu mărul tăiat bucăți
pe masă,
să guști din el
felie cu felie,
zi lumină,
prin suflet să-ți preumblu,
să-i spun, iubiri
să țeasă,
aș vrea ,
dar gându-mi moare,
sfârșește
fără vină.

 Fragment din cartea „Giulgiul iubirii” - Silvia Urlih


Hai la zbor ! - Silvia Urlih


Ochi-mi caută cu disperare iar cerul. Caută printre nori, în marele univers, un alt univers… unul mic, mic de tot, dar în care să pot încape. Cerul… cât de aproape e… dar cât de departe. Cât de departe e dar… cât de aproape. Iar universul meu e acolo. De la ușa lui spre mine coboară trepte… multe trepte. Când am început să le urc, eram mică, mult prea mică și prea nepregătită să purced în viață, să realizez pericolele pe care le pot întâmpina. Pașii nu cunoșteau încă zborul. Uneori, sub greutatea gândurilor, a temerilor, a neîmplinirilor și fricilor mele, treptele s-au rupt. Nu m-am mai uitat în urmă să le văd, să văd cum stau spânzurate de balustradă. Nu mi-am dorit să mă întorc să le peticesc, să le leg . Firul de mătase nu-l puteam prinde între degete. Le-am lăsat pe locul lor, prinse doar de un fir de ață,  într-o baltă de lacrimi.
Privirea… privirea îmi era și încă îmi este îndreptată doar în sus, spre cer. Ochii mei văd cerul din ce în ce mai aproape. Mai am atât de puține trepte, mai am atât de puțin să ajung la El , la Dumnezeul meu!! Număr treptele care ne despart. Una… două… trei… Doar atât ? Doar trei trepte mi-au mai rămas ? Gândul îmi arată că prima treaptă e la nivelul ochilor. Îmi spune că nu voi putea face un pas așa de mare. Îmi privesc umerii. Mai am aripi pe ei ? Sigur că mai am…. E doar una întreagă, dar încă sunt la locul lor. Am aripi și sub tălpi. Dacă nu funcționează unele, am altele de rezervă. Dacă una se rupe si rămâne neîmperecheată, am alta de rezervă.
Aripile de sub tălpi, strânse încă, îmi șoptesc :
-Hai, ai curaj și fă pasul cel mare ! Nu e greu ! Tu știi că ai zburat de zeci de ori ! Ai uitat cumva să zbori ?! Ai uitat să mai zbori cu o singură aripă ?! Deschide iar aripile ! Nu te speria că una e puțin rănită… Eu, sunt lângă tine, copilul meu !
Îmi privesc aripile zdrențuite de atâta zbor prin furtuna universului din mine. Le voi pune atele din pană de înger, le voi obloji cu gânduri pozitive, le voi spăla iar cu lacrimi , le voi pieptăna iar cu speranță, le voi curăța de spinii neputinței și… HAI LA ZBOOR !

UNIVERSUL E AL TĂU
Lasă-ți gândul să te spele
cu lacrimi
cristale,
lasă-i loc în suferință,
nu-l bloca-n uluci,
suferința ți-e adusă să n-o iei
la vele,
ea
îți este hărăzită
treptele  să urci.

Lasă-ți lacrima să curgă ,
fă din ea
un rug,
udă rugul cu privirea ,
toarnă-i sfântul
mir,
spune-i gândului să fugă
nu-l ține
în jug,
nu îl vinde la tarabă,
nu îi pune bir.

Spune-i sufletului tău,
vremea lui
că-i verde,
mugurește-n trandafir,
iarna
să nu-l rupă,
frânge-ți trupul în bucăți,
Domnul
să-l dezmierde,
universul e al tău,
nu-l turna
în cupă.

TRĂIESC ÎN CLIPĂ
Zbor pe pământ
cu o parte din mine,
cealaltă parte
aleargă prin nori…
sunt astăzi
aici,
deși să zbor îmi vine
spre cealaltă parte
ascunsă-n comori.

Trăiesc azi,
acum,
în munte-nflorit,
tot astăzi,
o clipă
în munte mă-mbrac,
în soare mă scald,
cu albu-i m-alint
pe spicuri de grâu
cu sferice tălpi
iară calc.

Trăiesc astăzi,
aici,
în pădure mă pierd,
în verde de mare
în alb de zăpadă,
cu gândul iubiri-nspumate-mi dezmierd
privirea…
chipul…
trupul pictat pe arcadă.

Trăiesc cu o parte din mine
în azi,
cealaltă parte
viețuiește
în ieri,
speranța îmi spune :
”Rupe-te, să nu cazi!”
”Trăiește în clipă,
trăiește
în dalbele veri!”

TIMPUL MEU NEȘLEFUIT
Scara scârțâie molcom
sub păcatele
de ieri,
mă conduce cu blândețe
spre un drum
misterios,
cu povara în spinare,
mă sufoc printre poveri…
umbra
caută ieșirea
de sub mersu-anevoios .

Sare umbra din visare,
mă pășește
peste sâni,
din grădina gândului
mă gonește
spre ieșire,
luminează steaua-n mine,
bolta cerului mi-e-n mâini…
mă retrag dintre tenebre
spre
meleagul
din iubire.

Rătăcește umbra-n mine,
caută
cu disperare,
mă găsește lângă trepte
pe un tron
îmbătrânit,
ține-n mână candela
și
îmi dă…
o lumânare,
lumânarea timpului ,
timpul meu,
neșlefuit.
Fragment din cartea„Giulgiul iubirii”- Silvia Urlih