duminică, 10 decembrie 2017

DOR DE TINE - Silvia Urlih

Sunt floarea,
o floare care
înfloare
doar în nopţi albastre
şi reci,
răsar pe cer de gând,
ca lumină,
rodesc din grădina viselor,
dorinţă
a florii eternei iubiri.

Sunt floare ce înfloare și rodește veșnic
a viață.

Sădește-mă-n inima ta,
sămânță
eternei iubiri,
plantează răsadul în tine.

Sunt stea,
o stea
ce-și mângâie fruntea,
(când luna-și așează sărutul
pe geana ce tremură a plâns,
ca aripa ruptă a vrăbiei rănite,)
de dorul de mine.


Nu-i așa că ți-e dor de tine ?!
Silvia Urlih 10.12.2017

sâmbătă, 9 decembrie 2017

POVERI NE SUNTEM - Silvia Urlih


Povară-mi sunt,
povară-ți ești,
ne construim morminte,
uităm
că suntem ciob
din crucea Lui de răstignire,
uităm să ne plecăm,
să fim doar simțăminte,
ne dor
și spinii
și biciul
și cuiul,
murim în nemurire.

Sub larma
bunilor străbuni
ce oglindește-n cer văpaia,
se-ncruntă cerul și pământul,
mai mor un pic și eu
și tu,
ne înflorește-n suflet gândul
c-am fost
și ne vom fi odaia,
o casă-ntre pământ și cer,
căci,
nu vom moșteni
pe veci pământu.

Se-ncruntă în mine-abisul mort
din clopote-ancestrale,
se-ncruntă din cavouri
țărânile uitate ,
privesc spre noi,
cu ochi de jar,
din ere neegale,
chipuri
care au fost 
cândva

de cruce agățate.
Silvia Urlih 09.12.2017

VĂRATIC AER RECE - Silvia Urlih

Mi-s văratic aer rece,
se desfoaie gându-n punți,
îmi suspină muntele-n ploaie albă
de ninsori,
diafan
se țese-n vreme,
vremea dintre două nunți,
nunta soarelui cu luna
miri nășiți
de vânători.

Mă despoaie de trăiri
roua
ce din gene curge,
fir de-argint mi se prelinge
pe obrazul înverzit,
inima în mine plânge,
se aprinde
și se stinge,
mă ridic din adormire,
somnul încă-i adormit.

Mi-s văratic aer rece,
geruri sting,
geruri aprind,
plâng și cânt,
cânt și valsez,
îmi cos aripi de condor,
doruri, gânduri, râu și maluri,
curg prin mine șiroind,
le adun într-un pocal,

le ofer la vânător…
Silvia Urlih 09.12.2017

vineri, 8 decembrie 2017

TE VOI GĂSI ?! - Silvia Urlih

Am plecat
să te caut pe drumuri de nimeni călcate,
am plecat
printre nebune ploi,
printre cugetări aflate în doliu,
să te caut.

Țes,
încă mai țes pânze de azur
din firul gândului rebel,
țes,
încă mai țes copaci din stânci,
smulg cuvântul din taina țesutului
și…
cern praf de stele din piatra lumii,
sfărâmate de întunecimi.

Încropesc un drum,
dintr-un trunchi de copac.
Te caut prin miezul lui,
te caut,
cu unghiile rod în scorbura care
nu se vrea îmbrăcată de lumină.

Am plecat
pe un drum necunoscut mie,
ascuns între nisipuri mișcătoare,
rătăcit în pustiu.
În urma mea, umbre de pași,
în fața mea, urme de îngeri.

Te voi găsi ?!
Silvia Urlih 08.12.2017

miercuri, 6 decembrie 2017

SUNT O SEARĂ RĂTĂCITĂ - Silvia Urlih

Sunt o seară rătăcită
sub o boltă
de trăire,
harfa nopții sunt
în noaptea
rătăcită-n cânt de vise,
îi țes serii haină albă,
din eterna-i mărmurire,
țes cu gândul
gând
din gânduri,
țes cuvinte neucise.

Sunt
o seară ce se-mbracă-n rochie neagră de mireasă,
plete blonde-s în lumină, am sorbit din vise albe,
sunt un vis ce-n vis visează că-i năframă de mătasă,

și că-i prinsă-n ramul tău, un stejar cu frunze dalbe.

Sunt
o umbră de-nălțime
într-o talpă
de abis,
un albastru-n asfințit
ce din alb
își prinde aripi,
seară rătăcit-n zi,
lume
într-un singur vis,
sunt o seară rătăcită
într-un vis

din miezul zilei.
Silvia Urlih 06.12.2017

SĂRBĂTORI FĂRĂ VOI - Silvia Urlih

Sărbătorile-s aproape,
eu,
cu gându-s tot la voi,
voi,
cei ce-ați plecat departe,
în izvorul din pământuri,
v-am condus cu-nlăcrimări,
peste ochi v-am pus marame,
la picioare v-am pus cruci,
să vă fie ușurare.

V-am condus iubiții mei,
mamă,
tată
și tu frate,
v-am pus flori de busuioc
an de an,
și-o lumânare,
sărbătorile-s sărace fără voi,
dar,
le duc toate,
depărtarea ni-i aproape,
voi veni,
chiar dacă doare.

Sărbătorile-s aproape, și mi-e sufletul cu voi,
lângă brad, în loc de globuri, voi aprinde lumânări,
ați plecat în lumea bună și lipsită de nevoi,
vă mai caut printre stele, rătăcită-s pe cărări.

Plânge lumânarea-a ceară,
plâng și eu
că-mi este dor,
dor
imaginile-n care-l așteptam pe Moș Crăciun,
tremuram cu-nfrigurare,
pitulați
lângă cuptor,
azi,
mă doare depărtarea,
lacrimile-n pumn
 le-adun.
Silvia Urlih 06.12.2017

luni, 4 decembrie 2017

MAI LASĂ-MĂ O CLIPĂ - Silvia Urlih

De ce
mă tulburi iarnă
cu geruirea-n seară,
de ce
îmi intri-n suflet
cu gheață și ninsori,
de ce
nu îmi mai lași
o vară
și-nc-o vară,
aș vrea cu primăvara să fim
două surori.

Nu îmi mai strecura
fulgi de zăpadă-n suflet,
mai lasă-mă o clipă
să simt
căldura-n floare,
mai dă-mi o licărire din soare,
nu-mi fi
plânset,
mai vreau
să fiu copil,
nu vreau
să fiu ninsoare.

Mai lasă-mă un an, sau, poate o secundă,
nu mă cerni cu geruri, nu mă pecetlui,
hai, fă-mă un cadou și leagă-mă în fundă,
mai lasă-mi tinerețea, nu mă încărunți.

 Silvia Urlih 04.12.2017

ARD DOUĂ TRUPURI A IUBIRE - Silvia Urlih

Un aer văratic se-aprinde,
îi plânge-n dimineață roua pe gene,
pleoapa vântului
zburdă pe lacuri,
vălul mărilor stinge buzele înfierbântate
de dorință,
freamătă iarba
sub câmpul arat
de iubire,
se-neacă gura de vorbele care-și doresc să strige,
dar
se rostogolesc în tăcere,
a iubire.

Curge iubirea în cascadă,
erupe vulcanul,
se-adună trupurile
într-unul singur.
Ard două trupuri a iubire,
se aprind și se sting
sub mângâierea caldă a palmelor.

Roua zâmbește a lacrimă fierbinte,
în jur,
parfum a iubire.

 Silvia Urlih 04.12.2017

NOAPTEA NOASTRĂ - Silvia Urlih

Sunt noaptea
ce-a rămas la tine-n gând,
o noapte-n care
ne-adunam tardiv,
în tremurul de şoapte
te întrebam
vibrând :
eu
şi cu tine,
vom putea croi iubirii
un nou tiv ?

M-am dăruit iubirii noastre,
dar,
am rămas infirmă,
m-am lepădat de mine pentru tine
înc-o veșnicie,
din noaptea noastră
a rămas
o lacrimă infimă
pe cerul ochilor ce i-ai iubit,
dar,
nu a fost să fie.

Sunt noaptea ta,
o noapte-n care vei vedea-ntuneric,
ți-am fost lumină,
o lumânare-am fost
pe-a ta cărare,
ți-am fost o stea ce-a luminat
o clipă-n palma ta feeric,
ți-am fost,
mi-ai fost
și nu mai suntem…

doare ?
Silvia Urlih 04.12.2017

sâmbătă, 2 decembrie 2017

CARTEA ÎMI VA FI MORMÂNT - Silvia Urlih

Îmi curg cuvintele în suflet,
aș vrea
să le ridic  spre cer,
îmi spun că-s moarte
și nu pot
să se exprime-n sentimente,
mă-nneacă negrul nevorbirii,
mă doare
că nu pot să strig,
să strig luminii că-i lumină,
că glasu-mi poate fi
ecou.

Se-adună fluviile-n mare,
cuvântul
mi-e ocean ceresc,
aș vrea să strig,
dar,
vorba doare,
mă doare gândul ce-l rostesc,
aș vrea să spun că sunt doar floare,
o floare
pusă în ierbar,
iarba uscată mă înțeapă,
mă doare scoarța ce mă strânge.

Se scurg cuvintele din suflet,
se-așează-n rafturi
la vedere,
așteaptă praful să se șteargă
din cartea scrisă
pe-ndelete,
se strâng cuvintele în carte
iar
cartea îmi va fi mormânt,
mormântu-n care-ascund simțiri,
simțiri ce-au fost

și încă sunt.
Silvia Urlih 02.12.2017