joi, 22 februarie 2018

UNEORI SUNT - Silvia Urlih

Uneori,
sunt ca o ploaie,
o ploaie care plouă-n mine
şi plouă trist
și plouă să-mi ascundă lacrimile.

Uneori,
sunt ca un soare,
răsar înăuntrul meu,
și trăiesc pentru a-mi susține cerul
care mă susţine.

Uneori,
sunt ca o ceață,
o ceaţă densă de mătase,
mă învălui, mă prind în braţe,
până devin şi eu un trup de ceaţă.

Uneori,
sunt precum mustul,
îl sorbi cu grijă, cu tandrețe

şi simţi cum te leagănă
savoarea dulcelui fierbinte.
Silvia Urlih 22.02.2018

CUMINȚENIA IUBIRII - Silvia Urlih



Uneori,
cuprind în coajă de castană
necuprinsul lumii,
îl înghesui într-un miez de vise
și îl învăț cumințenia iubirii.

Uneori,
îmi place să stau pe un colț de lună
și licăr slab şi pâlpâi fin,
ba vreau să cad, ba vreau să mă ridic,
dar continui să plutesc.

Uneori,
desprind din nouri bucăți mici de cer,
le așez cu grijă una lângă alta,
le înșir talisman și le port

să-mi fie noroc.
Silvia Urlih 22.02.2018

miercuri, 21 februarie 2018

VIN ȘI REVIN - Silvia Urlih


Vin și revin
din serile tăcute,
mă învelesc ecourile,
ecouri ce le știu de milenii,
vin
și
mă îmbracă în glas de pămînt.

Răsună în mine
vocea stinsă în trupuri
de mult timp apuse…
prind fir de rădăcină în talpa humei…
e pămîntul
ce m-a îmbrăcat
 pe mine.

Vin și revin
în serile în care vântul
sau gândul
sau iubitul,
mă înfășoară în marama lui,
mă sărută în fugă,
ca o nălucă…

îmi lasă dorul lui
de-ai fi mireasă.

Silvia Urlih 21.02.2018


CE ȘTII ? NU ȘTII ! - Silvia Urlih


Ce știi
despre căderea nopții,
ce știi
despre zidirea zilei,
ce știi
despre sortirul sorții
și despre viața ce-a durut,
ce știi
despre un zbor de flurur
și despre lacrimile orei,
ce știi
despre izvor secat
și de-ntristarea ce-am avut ?

Ce știi
despre o rădăcină
și despre
floarea ce-a murit,
despre
fântâna fără apă
și despre fluviul deviat,
ce știi
despre floarea de mac
ce-n zori de noapte-a înfloit,
și despre toamele-nghețate
care
în crengi s-au agățat?

Nu știi nimic
despre lumină
și despre răni fără de rost,
nu știi nimic
despre dureri
și despre ramul ofilit,
nu știi nimic
despre un suflet
ce-și spune-n șoaptă :
„doar am fost”
nu știi nimic,
dar știi să judeci un spic de grâu,
ce-a fost cosit.
Silvia Urlih 21.02.2018



duminică, 18 februarie 2018

DESPRE ÎNCREDERE - Silvia Urlih


Stau
strânse-n pumnul gândului
firave picături de soare,
se zbat să rupă stânca-n două,
să iasă iară la lumină,
se zbat
să risipească-n alb
ninsoarea rece din ninsoare,
încredere,
acesta-i gândul,
dar,
încă plânge în surdină.

Stă
prinsă-n cușca bland-a palmei,
degetele îi sunt zăbrele,
i-a redeschis vena fereastră,
sângele-i soare
pentru ea ,
încrederea
ce mi-am pierdut
se-așează-n negre rămurele,
tu,
ai ucis floarea din ram
și ai ascuns-o în boccea.

De ce-ai mințit cu vorbe dulci,
de ce nu știi că vorba doare,
de ce ți-e scrisă viața-n bâlci,
de ce alegi neagra culoare ?

Încrederea se pierde foarte ușor și foarte greu se recâștigă, sau nu se mai recâștigă niciodată. Cea mai reală minciună, e adevărul.
Silvia Urlih 18.02.2018

vineri, 16 februarie 2018

DACĂ IUBIREA - Silvia Urlih


Dacă iubirea ne-ar fi primăvară,
ne-am fi
anotimpul din noi,
dacă ne-ar fi cărare,
am ști să găsim drumul
spre ea,
dacă ne-ar fi floare,
ne-am feri să o rupem,
dacă ne-ar fi ger,
ne-am găsi loc în casa sufletului.

Dacă iubirea
ne-ar fi durere,
am fugi de durere,
dacă ne-ar fi aromă,
am alerga după suavul ei miros,
dacă ne-ar fi întristare,
am închide fereastra
spre lume,
dacă ne-ar fi o bucată din zi,
nu am mai vrea noapte.

Dacă iubirea
ne-ar fi soare,
ne-am îmbrăca în razele lui,
dacă ne-ar fi întuneric,
am aprinde lumânarea Lui,
dacă ne-ar fi surâs,
am râde în hohote,
dacă iubirea ne-ar fi iubire,
am iubi-o
cu iubire.

Dacă iubirea ar fi simfonie,
cine i-ar fi cel mai bun dirijor ?!
Silvia Urlih 16.02.2018


DACĂ IUBIREA S-AR RĂTĂCI - Silvia Urlih


Dacă
iubirea ar fi pe moarte,
ai putea-o răscumpăra cu un mac ?
Ai avea curaj
să o uzi zilnic
și să-i prelungești viața?
Dacă
iubirea ar fi în agonie,
i-ai putea auzi cuvintele ce tac,
dar își doresc să descui lacătele
ce-i încuie dimineața ?

Dacă
iubirea mea s-ar rătăci
printre piscuri răzlețe,
ai ști să-i arăți drumul
spre ziua
de mâine,
ai ști să-i deschizi cartea vieții,
să o ajuți să reînvețe
cum să așeze pe masa sufletului
felia de pâine ?

Dacă iubirea s-ar rătăci de mine,
ai ști să-i arăți drumul spre lumină,
ai ști să o dezlegi dintre menghine
și să o așezi la loc de cinste, la cină ?
Silvia Urlih 16.02.2018

joi, 15 februarie 2018

ÎȚI AMINTEȘTI, IUBITE ?! - Silvia Urlih


Îți amintești iubite,
cum ne pierdeam
în ore fără șir,
cum ne uneam cu luna
și soarele-n amurg,
cum ne doream ca somnul
să cadă în delir
și cum
secundele
în zile și-n veacuri
se tot scurg ?

Îți amintești iubite
cum ziua
ne prindea în mângâieri,
cum noaptea
ne era un aliat dement,
cum ne uneam într-un sărut
și nu simțeam dureri,
căci ea,
iubirea,
încă mai refuza
să fie-n faliment ?

Îți amintești iubite cum lumea îmi dădeai
și nu lăsai pe nimeni să-mi fure nemurirea,
cum îmi erai un scut, lumină îmi erai,
dar, ai uitat de toate și ai ucis iubirea.
Silvia Urlih 15.02.2018


duminică, 11 februarie 2018

DOUĂ LINII PARALELE - Silvia Urlih


Urci pe scara fără trepte,
doare palma gândului,
sângele
fierbe în vene
când
își vede nevăzutul,
două linii paralele,
întuneric și lumină,
se desprind din vechi tunel
şi ajungi
o-mbrățișare.

Ești adânc şi suprafaţă,
umbra-ți cade-n hăul negru,
trupul
merge pe pământ,
sufletul
îți e alături
două linii paralele,
trup de lut şi umbra lumii,
poartă sufletu-n oglindă,
trenă lungă
de nisip.

Ești un om cu junglă-n tine,
e şi verde
şi-arămiu,
e şi floarea
ce-a căzut pe bucata ei de dor…
sub o frunză adormită,
stă sfios cu-aripa strânsă,
pui de om
ce-și ține-nchis,
sufletul,

ca-n mănăstire.
Silvia Urlih 11.02.2018

sâmbătă, 10 februarie 2018

VIAȚA MEA A FOST O JOACĂ - Silvia Urlih


Sunt,
precum roua din toamnă,
arsul timpului trecut,
amurgesc cu răsăritul
și
mă-brac în primăveri,
sunt o oră călătoare,
care ticăie tăcut,
cern pe malul mării-albastre
dimineți
și înserări.

Dâre roșii curg din talpă,
dar
le spală amurgitul,
țes covoare din azur,
nu mai vreau
să îmi simt jalea,
sunt secunda rătăcită
ce-și urmează-n zori ursitul,
mersul mi-e timid spre moarte
și-mi urmez spășită
calea.

Rătăcesc
precum o frunză
în bătaia vântului,
n-am nici casă,
nici pământ,
am doar cerul ce mi-i punte,
nu am trup,
nu am nici mers,
sunt copila cântului,
cântec scris cu amăgiri
în pârâul de sub munte

Inima
mi-e fulg de nea
spre sfârșire când se-ndreaptă,
zbor de păsări călătoare
mă-nsoțesc
spre ultim loc,
știu,
iubirea din iubire către mine se îndreaptă,
viața…
viața mea a fost o joacă

ce s-a prins cu mine-n joc.
Silvia Urlih 10.02.2018