DUMNEZEU M-A SCOS DIN OCEANUL DURERII, al suferintelor trupesti ,dar mai ales al celor sufletesti.Au trecut de atunci aproape 18 ani.Nu am putut vorbi despre aceste suferinte,pentru ca ranile sufletului erau mult prea adanci.Pentru ca nu ma acceptam, nu-mi puteam accepta trecutul.Acum ranile s-au vindecat,s-au cicatrizat…. si trebuie sa-mi fac cunoscuta povestea….. poate ca va fi de folos cuiva….. poate ca ne vom intoarce cat mai multi cu fata catre Dumnezeu…. HRISTOS EXISTA…. ESTE VIU… EXISTA IN FIECARE DIN NOI…. trebuie doar sa deschidem ochii si mai ales inima pentru a-L primi… doar asa poate face MIRACOLE… doar asa poate face MINUNI..
''De poti sa-ti vezi idealul distrus, si din ruine
Sa-l recladesti cu arderea fierbinte din trecut
Si daca poti sa umpli ursita trecatoare
Sa nu pierzi nici o clipa din al vietii ton,
Al tau va fi pamintul cu bunurile toate,
Si ceea ce-i mai mult chiar, vei fi OM” Rudyard Kipling
A sosit vremea sa impartasesc cu voi o poveste….. o poveste reala…. povestea vietii mele....... POVESTEA MIRACOLULUI LA CARE AM FOST PARTASA. A sosit vremea sa stiti cat mai multi ca minunile exista…. EU SUNT DOVADA VIE A ACESTUI MIRACOL…. Acum sunt pregatita sa v-o impartasesc…… Au trecut aproape 18 ani de atunci.... aproape 18 ani de intrebari fara raspuns......
In luna mai 2011 am facut un lung si foarte greu pelerinaj prin tară pe la manastiri…. Am lasat totul acasa si am plecat…. trebuia sa primesc niste raspunsuri… Cine sunt, ? de ce sunt cine sunt? ce trebuie sa fac mai departe…? Întrebări care mă copleșeau, nu mai puteam respira....nu-mi mai găseam locul.
Drumul a fost infernal de greu… am intampinat fel de fel de obstacole,… Mi s-a stricat masina….. m-a prins iarna prin munti, în luna mai…. am gresit drumul din cauza G.P.S-ului.. a trebuit sa cobor peste dealuri ,pe drumul facut doar de carute si tractor…… am trecut, printr-o livada fara drum,…… am coborat prin rîpe cu masina….. greutati peste care am reusit sa trec fara sa ma sperii… facand haz de necaz…. dar mai ales, fara sa renunt….
Erau obstacole puse in mod intentionat pentru a ma face sa mă răzgîndesc, sa ma introc din drumul pe care pornisem... acela de a sti ce trebuie sa fac cu viata mea, cu povestea vietii mele.... sa o fac publica, sau sa o las asa , stiuta doar de mine si de cei foarte apropiati mie....
Am pornit in cautarea raspunsurilor pentru EU-l meu interior…. Prea ma apasa trecutul…. prea ma apasa prezentul…. prea ma apasau intrebarile viitorului…
In sfarsit am puterea sa vorbesc deschis si public……… au trecut de atunci ,de cand a inceput sa ma copleseasca miracolul .......... 18 ani….. 10 decembrie 1993........
Credinta mea puternica in Dumnezeu, dar mai ales in Iisus Hristos m-a vindecat de o boala incurabila : DISTROFIE MUSCULARA PROGRESIVA FACIO SCAPULO PERONIERA..
Ce inseamna asta ? Stiu ca multi nu stiti….. atrofierea, sau mai pe înțelesul tuturor , uscarea si slabirea muschilor….
Credinta mea puternica in divinitate, m-a ajutat sa fiu cine sunt astazi….. sa am ceea ce am realizat pana astazi ….. SANATATE, respect, un nume… familie unita…. nepotele…. o viata decenta.
M-am sculat din scaunul cu rotile si am inceput sa zbor…. si am zburat pe aripile credintei… si mi-au ‚”crescut’’ muschii la loc…. Acum sunt ceea ce voi vedeti , un OM , o FEMEIE PUTERNICA , o LUPTATOARE..….
M-am nascut intr-o zi de sarbatoare , erau “MOSII DE VARA “ sambata de comemorare a mortilor, pe 22 iunie 1959
In acea zi , mama era in vizita la bunica mea, la țară, la Isaccea -Tulcea. Asa a fost sa fie , sa ma nasc intr-o zi de pomenire a tuturor mortilor. Mama mi-a povestit ca a primit foarte multe daruri de la femei pe care nu le-a vazut niciodata.
M-a botezat bunica mea in mare graba, pentru a putea ajunge căt mai repede acasa , la Tulcea, deoarece parintii mei in acea perioada isi construiau casa.
Cînd a ajuns acasă cu mine, tata, în loc să o drăgălească, să o aline putin, a luat-o la bătaie.....ce vina avea saracuța că a nascut incă o fată????
Copilaria mea a fost foarte grea , lipsita de jucarii, de hainute, de hrana adecvata copiilor mici si lipsita de bucurii.In loc de lapte, mama ma hranea cu pasta preparata din faina , apa si untura….. Prima mea amintire despre mine este la doi ani jumătate cind, din neatentia mamei am inghitit un flacon de ampicilina confundind pastilele cu bomboanele. Ma jucam in gradina…într-un mic lan de porumb. Mama lipea cu lut una dintre camere...nu avea timp de mine, sărăcuța....Atunci m-am vazut prima data de undeva de sus, parca asistam la intimplarile altei persone, desi eram foarte mica. Aceasta depersonalizare a durat pina in anul 1994, cind am devenit EU insami. Pana atunci , s-au petrecut lucruri pe care nu mi le-am putut explica decit cu mult timp dupa ce s-au petrecut.Participam la actiuni pe care le mai facusem o data, demult…. traiam evenimente la care parca mai participasem….. vedeam oameni pe care parca îi stiam de mult……. erau asa zise deja-vu-uri.
Tatal meu si-a dorit foarte mult un baiat ,iar atunci cand m-am nascut ,a fost o mare dezamagire pentru el, mai ales ca inaintea mea, mama mai nascuse o fata, care din pricina greutatilor a murit la foarte scurt timp de la nastere…. o chema Rodica… Si-a dorit un baiat care sa-l ajute la confectionat butoaie….. era dogar. Din aceasta pricina am avut o educatie spartana, am fost foarte mult si foarte rau batuta mai ales daca nu puteam sa-l ajut la treburile barbatesti.Desi eram micuta si la varsta si la statura, desi eram foarte firava si nehranita, tata ma punea sa-i fac unele treburi pe care nu reuseam sa le duc la finalizare. Acest lucru era un motiv de a se razbuna pe neputinta mea, si ma batea ca pe un animal….fără să am vreo vină, decît aceea că nu puteam,si nici nu stiam să mînuiesc acele unelte...Mă bătea cu pumnii, cu picioarele, cu cureaua, cu doaga....Eram un copil, eram plină de viața și, ca orice copil mai faceam si nazbâtii....Pentru a mă pedepsi, mama mă inchidea intr-un beci sapat în pămînt, care era închis cu o usă mare cu un ivor mare de oțel...
Desi eram bătută crunt de tata, desi eram inchisa mereu in beci de catre mama mea,si pusă să stau in genunchi poate si cîte doua ore….pe intuneric si cu usa incuiata pe dinafara, am supravietuit…. am trecut peste durerile fizice....dar au ramas multe, foarte multe sechele, care m-au urmarit pana in ziua de azi…au rămas durerile sufletului....
Educatia mea s-a inasprit si mai mult dupa ce mama a mai adus pe lume inca o fata. Ma maream si realizam din ce in ce mai mult de ce tata se purta asa de dur cu mama si cu mine, incat incepusem sa-mi doresc si eu din suflet sa vina in casa si familia noastra un baiat. Dumnezeu poate că mi-a ascultat ruga ,iar cand am implinit 13 ani s-a nascut in sfirsit si fratele meu. Il iubeam si-l veneram , mi-l dorisem si eu extrem de mult , incat aveam impresia ca este copilul meu. L-am leganat, l-am hranit, l-am alintat, l-am ingrijit, l-am ferit de toti si de toate , l-am dus la scoala, l-am dus la armata,i-am dăruit toată dragostea mea... Legatura dintre noi nu s-a stins niciodata , nici macar acum , dupa 18 ani de la disparitia lui.
Mi-am dorit foarte mult sa fiu invatatoare, ca si mătușa mea, sora tatii. Pentru aceasta trebuia sa citesc mult si sa studiez vioara. Tatalui meu nu-i convenea acest lucru; ..ce atîta carte...cartea te prosteste....dorea sa urmez o meserie de unde sa iasa mancarea . Dorea sa lucrez in industria alimentara. Cu ajutorul mătușii,am trecut peste parerea lui si am dat examen la Liceul Pedagogic, unde am intrat a 7 a pe lista.
Eram buna la scoala, mai ales la matematica, psihologie, literatura si vioara.Trebuia sa cant si sa invat mult, dar tata era impotriva invataturii. Intr-o vacanta, cand exersam la vioara , s-a enervat si mi-a spart vioara in cap. Nu stiu cum am supravietuit acestui lucru….Am ramas fara obiectul de studiu…..era in vacanța de vară...In clasa a X a trebuia sa dau examen de treapta. Atunci a fost prima mea mare dezamagire, prima mea mare deziluzie... Mătușa mea, sora tatalui care era invatatoare era prietena cu profa de romana. S-au certat intre ele si s-a razbunat pe mine(am aflat aceasta mult mai tarziu) M-a lasat corigenta pentru a nu avea posibilitatea de a intra in examen. Nu-mi trebuia decat nota 8. Nu a vrut sa-mi dea, pentru ca matusa mea nu s-a ploconit in fata ei…
Am ramas corigenta, am luat corigenta fara proleme,dar nu am mai putut participa la examenul de treapta in clasa a XI. Visul meu de a deveni învățătoare, s-a spulberat
Nu am spus nimic parintilor, pentru că oricum pe ei nu-i ineresa ce fac eu la școală , dar am incercat sa ma sinucid. Am inghiti un flacon de ampicilina. A fost a doua oara…Eram acasă, mama era lîngă mine, dar nu a observat cît de rău imi era.Totusi, nu am murit.Am avut zile…menirea mea pe pamint nu se incheiase..abia incepea.Crucea pe care trebuia să o port trebuia sa devină din ce in ce mai grea.....
In timpul examenului de restanta la romana, a murit bunica mea, fiinta care ma iubea cel mai mult. A murit arsa in casa matusii mele.A vrut sa-si fiarba un ou si nu a simtit mirosul de la gaze.Butelia a explodat si a luat foc.A ars,... a murit in chinuri groaznice.In ziua in care trebuia inmormantata , am vazut pe cer chipul ei sub forma de nori.Stiam ca ma va veghea, ca ma va apara de toti si de toate, stiam că va deveni ingerul meu pazitor, sau așa îmi doream eu...să mă vegheze, de acolo dintre nori..Desi eram copil , am realizat ca am pierdut singura mea alinare,singurul meu prieten,singurul meu sprijin…singura persoana care ma iubea,si care m-a iubit vreodata in viata asta a mea. Nu mai avea cine-mi spune”sufletul meu, printesa mea, manca-o-ar yayaca (bunica era grecoaica) pe ea de fata frumoasa“ nu mai aveam la cine merge sa pun capul in poala, sa ma mangaie, sa ma alinte, sa-mi dea pe ascuns ceva bun de mancare….Atunci m-am închis si mai tare in mine...eu oricum nu prea comunicam cu nimeni, decît cu fratele meu....Nici nu stiam sa port un dialog...si la scoala luam note foarte bune dar in scis...la oral ma bilbâiam si nu stiam sa ma exprim...eram timorată, eram tăcută, eram speriată.
După ce am ratat examenul de treaptă la Lic. Pedagogic,în culmea fericirii, tata m-a inscris la scoala profesionala de preparatori produse lactate.Scoala era la Galati.Un an de zile am suferit de foame , singuratate, disperare..Nu primeam bani de acasa.Acolo aveam asigurata masa, cazarea, hainele. Pentru a putea totuși sa-mi cumpar micile necesaruri, vindeam cartela si faceam foamea….Un an de zile am mancat tocana de legume si zacusca la borcan.. Acum nu suport nici măcar mirosul...As fi indurat fără să crâcnesc aceste privatiuni daca parintii mei ar fi fost saraci , dar ei aveau bani ..Nu stiu pentru ce ai pastrau la saltea….dupa multi ani am aflat, dar era mult prea tarziu……I-au pastrat pentru a-i folosi la o inmormantare….inormantarea soarelui nostru……
Am terminat profesionala si m-am angajat la Fabrica de Lapte. La 17 ani , munceam ca un barbat, cot la cot cu adulții. Din primul meu salariu, desi tata , care lucra acolo mi-a luat toti banii ,mi-am cumparat un covrig,o ciocolata cu rom si foarte multe eugenii.Le-am mancat pe toate pana mi s-a facut rau.Acolo…la I.C.I.L. îsi bateau joc de sufletul meu TOTI. Nu veam prietene, nu aveam prieteni, nu aveam pe nimeni.
Am vrut cu tot dinadinsul sa continui scoala. Dupa orele de program mergeam la Liceul Spiru C.Haret ,la seral.
Deși aveam aproape 19 ani,părinții nu-mi dădeau salariul pe care îl primeam , nu aveam voie sa ma machiez, sa-mi fac unghiile si sa ma imbrac in pantaloni. Nu aveam voie sa merg la aniversari, decat insotita de sora mea , careia, din nefericire , nu-i placea nimic. Era o mica scorpie care ma santaja cum prindea ocazia.In copilarie, de cate ori tata primea salariu,ne aducea cate o ciocolata.O ascundeam pentru a avea si eu, a doua zi la scoala ceva bun, la fel ca si ceilalti colegi ai mei, dar noaptea, dupa ce ne culcam, sora mea cauta ciocolata , o manca, iar a doua zi nu recunostea nimic.Mama in loc sa o certe pe ea, tot pe mine ma gasea vinovata “Daca nu ai mancat-o aseara, asa iti trebuie “……
Deși eram micuță am învățat singură sa-mi croiesc si sa-mi cos , din resturi de material , din perdele, din fața de masă , sau din rochiile mai vechi ale mamei ,rochii, bluze , fuste, pe care le purtam cu mîndrie…
Intr-o seara , dupa ce am terminat orele de la seral, cu acordul tatalui , insotita de prietenul meu ,sora mea si prietenul ei am plecat la un spectacol de teatru. S-a terminat in jur de ora 23. Cand am ajuns pe strada pe care locuiam, cine ma astepta acolo cu cureaua ? TATA. Prietenii nostri s-au speriat si au plecat. Pana am ajuns acasa m-a batut cu cureaua si din 2 in 2 metri imi mai dadea cate un șut in fund. Sora mea era favorita. Cu ea nu avea nimic de impartit. Pentru tot ce se intampla, eu si numai eu eram vinovata….doar eu eram cea mare…
La seral am cunoscut un baiat. Aveam posibitatea de a fugi de acasa cu acte...aveam posibiitatea de a-mi schimba viata.....aveam posibilitatea de a fugi din acel infern.....Atunci am crezut ca este jumatatea mea….Dupa foarte scurt timp, avea sa-mi devina sot.In clasa aXII a de Liceu, la doar 19 ani , m-am casatorit,…. m-am casatorit pentru a scapa de bataile pe care le primeam acasa si de privatiuni. M-am căsătorit cu primul băiat ... M-am casatorit după doar cîteva luni de cînd l-am cunoscut.El m-a cerut în căsătorie, fiindu-i milă de mine, și pentru că asistase întîmplător, in cîteva rînduri, la bătăile la care eram supusă.Am acceptat fără să stau pe gînduri...Cînd au venit acasă la părintii mei să mă ceară de mireasă, tata a spus că nu are fată de măritat.....A turbat de furie..m-a bătut de față cu viitori mei socri si cu viitorul meu soț...Am innebunit de rușine. Pînă la urmă a cedat si a acceptat să mă lase să mă mărit.. pe 17 nov.1978 m-am căsătorit.
Imediat dupa casatorie , in clasa a XIII a , am ramas insarcinata. Imi doream din tot sufletul ca pruncul pe care il port in pantec sa fie baiat , pentru ca aveam impresia ca toate fetițele sufera asa cum am suferit si eu.Nu-mi doream o fată, pentru că nu-mi doream sa sufere ca mine , mama mea,si alte femei din jurul meu.. Dorinta era atat de mare , incit daca mi-ar fi spus ca am nascut o fetita as fi crezut ca mi-au schimbat copilul la nastere, sau nu as fi recunoscut-o. Eu il vedeam in pantecul meu ca fiind baiat.
Sarcina a fost toxica , iar nasterea a fost foarte grea si complicata. Am nascut normal, dar in timpul nasterii s-a declansat o boala cumplita , pe care am descoperit-o mai tarziu ca fiind DISTROFIE MUSCULARA PROGRESIVA, boala care nu are leac si nici nu exista un tratament care sa o faca sa stopeze .
Dupa ce am nascut , ma tot intrebam de ce nu imi da voie si mie ca si celorlalte proaspete mamici, sa-mi vad copilul . Dupa 33 de ore grele de asteptare mi-am vazut in sfirsit copilasul. In momentul acela am avut 2 socuri : nu-l puteam tine in brate, imi sleisera puterile ,si era desfigurat , arata ca o broasca cu ochii foarte umflati , arata ca un moșuleț, avea fața si manutele parca date cu aluat uscat. De frica si de bucurie m-am fortat , l-am strins cat am putut la pieptul meu si am izbucnit intr-un plans puternic de bucurie , imbinat cu o fericire care nu poate fi exprimata in cuvinte.Era baiat. Era baiatul meu. Era doar al meu, chiar dacă arăta infiorător .Arăta așa, deoarece a stat prea mult la mine în pîntec...putin mai rămăsese să moară acolo, in trupul meu....
După ce am nascut, după ce am vazut ca nu mai am putere în mîini mi-am dat seama ca ceva este in neregula cu mine. Eu inainte de a ramane insarcinata aveam o constitutie robusta (67 kg), eram foarte puternica , putere pe care o capatasem datorita educatiei dure si a muncilor barbatesti la care am fost supusa de catre tatal meu. Acum nu aveam putere sa-mi tin copilul mult iubit si asteptat in brate, oboseam mult mai repede, slabisem foarte mult, ajunsesem la 49 de kg. Cei din jurul meu spuneau ca toate acestea mi se intimpla deoarece nu ma alimentez cum trebuie,ca bebelusul ma suge de energie, ba mai mult mama m-a obligat sa intrerup alimentarea la sin a copilului pentru ca el” imi suge toata seva si vlaga”. M-am supus,am incercat sa nu-l mai alaptez, dar dupa o zi am reluat-o, pentru ca nu puteam rezista sa-l privez pe copil de dreptul lui la viata din mine.
Cind fiul meu a implinit 3 ani am ramas iar insarcinata , dar am hotarit impreuna cu sotul meu ca nu este inca timpul sa mai avem un copil, deoarece nu puteam face față . Puterile îmi slăbeau încet, încet.... Am apelat la o moasa care mi-a provocat pe ascuns un avort . Acest lucru ma macina si ma obsedeaza si acum si cred ca voi muri cu regretul ca nu l-am lasat si pe acel copilas sa traiasca , mai ales ca avortul s-a petrecut acasa si am vazut cu ochii mei mica fiinta care era ca int-un ou de sticlă in mana mea , prin care am vazut ca avea deja manute, piciorute , intr-un cuvint era deja format.
Stiu ca acum sunt sadica, dar asta am facut acum 30 de ani….eram mult prea tanara si fara ajutor….eram mult prea speriata de viitor…..iar sanatatea mea se subrezea pe zi ce trecea.. Am aflat dupa aceea ca baieteii se formeaza mai repede decit fetitele si am avut certitudinea ca era un baietel. L-am plans,si inca il mai plang…..iar fiul meu a suferit toata viata ca nu a mai avut inca un fratior…..DA DOAMNE MINTEA OMULUI CEA DE PE URMA !!!!
Dupa inca 3 ani , cand fiul meu avea 6 ani, am ramas iar insarcinata .Imi doream o fetiță...Îmi doream pereche fiului meu...Eram in culmea fericirii pentru ca eram ferm convinsa ca acest copil va fi fetita.Speram sa ma spal de pacatul facut cu trei ani in urma…..dar…………….
Dar Dumnezeu m-a privat de aceasta fericire, poate pentru ca am luat viata celuilalt copilas. poate că așa trebuia să fie.....La un moment dat,am constatat cu groaza ca imi dispare muschiul de la mana stinga , raminind doar osul. Muschiul se atrofia cu o viteza rapida. Atunci a inceput marele,lungul si greul meu calvar. Trebuie sa recunosc ca intr-un moment de disperare am spus ca Dumnezeu nu exista si daca intr-adevar exista sa-mi dea un semn .si iar spun…. DA DOAMNE MINTEA OMULUI CEA DE PE URMA !!!!
Atunci cînd L-am negat,o colega de serviciu m-a certat si mi-a spus sa nu-L supar pe Dumnezeu, pentru ca nici nu stim noi ,muritorii ,cat putem duce , iar daca El asa a hotarit ,asa trebuie sa fac , sa sufar ,să jelesc,să mă supun voinței Lui, si sa nu-L judec.Sa –mi car crucea, pentru a curati de pacate intreaga mea familie. Am ascultat-o dar nu am crezut-o. In prostia nepriceperea și inocența vîrstei eu credeam ca prin copilaria si adolescenta mea nefericita am ispasit destul. M-am inselat amarnic, pentru ca , intr-adevar nu stiam cat voi mai suferi si cat voi mai putea duce.
Cind am vazut cum muschii mei dispar ca si cum ai desumfla o punga si ramane numai osul si pielea care sa-l sustina, am inceput sa caut ajutor la medici. Am fost prima data la medicul reumatolog, crezind ca am reumatism . El si-a facut cruce si a zis ca asa ceva nu a mai intilnit in carierea lui de cind profeseaza. M-a dus la medicul neurolog , care a avut o vaga banuiala si mi-a dat trimitere la un coleg neurolog de la Constanta. Acesta a confirmat banuiala medicului de la Tulcea , mi-a spus atunci despre ce este vorba , a incercat sa ma consoleze, spunindu-mi ca este o boala boiereasca, care nu doare, dar care va duce intr-un final la imobilizarea mea intr-un scaun cu rotile. Disperata și neincrezătoare am plecat mai departe , la Bucuresti pentru a-mi alunga spaima si a-mi spune ca de fapt medicii ceilalti s-au inselat. Nu a fost asa. M-a ingrozit si mai tare spunindu-mi ca si fiul meu poate mosteni aceasta boala in proportie de 5o%, dar ca daca era fata procentul de mostenire putea fi mai mare. Atunci am incremenit cu totul. Eu purtam deja in pantec un copil, care putea si dupa ce simteam eu chiar ara o fetita. Am spus medicului si mi-a sugerat sa ma gindesc repede sa renunt la sarcina pentru ca boala pe care o aveam eu nu-mi mai permitea sa duc la bun sfirsit o sarcina si o nastere. Mi-a mai spus ca-l voi priva cu buna stiinta pe fiul meu de mamă. Puteam muri la nastere, sau , si mai rau, puteam naste un copil cu handicap, iar mie mi-ar fi avansat si mai mult boala.Eram intre ciocan si nicovala. Ce sa fac? Sa risc ? mi-a fost frica să nu cumva sa ramina fiul meu fara mine si am acceptat avortul , desi pe vremea aceea, 1985 , acest lucru era interzis prin lege, dupa cum bine se stie. M-am intors la Tulcea cu durere in suflet , cu disperare, pentru ca mai omorasem un copil si deveneam criminala pentru a doua oara.Doamne, iar pe acest copilaș mi-l doream,pe acest copilaș îl așteptam cu inima larg deschisă
Îngrozită, speriată, debusolată,am fost acasa la parintii mei , sa le solicit ajutor , sa ma sfatuiesc cu mama sa ma aline, sa ma incurajeze…… iar ea mi-a raspuns sec. “Te-am dat sanatoasa – cine te-a imbolnavit, el sa te vindece .Nu am bani de dat pe sanatatea ta. Mai am si alti copii de crescut. Fiecare sa se descurce cum poate”. Parintii mei in perioada aceea erau avuti, aveau bani, mulți bani,i-adevărat, munciți și chivernisiți, iar noi eram la inceput de drum , aveam datorii….și oricum cheltuisem și ultimii banuți pe drumuri, analize....
Ce copil isi poate imagina ca mama, propria lui mama se va comporta atat de crud? Pentru ce a acceptat sa ma aduca pe lume, daca stia ca nu ma vroia? Dupa ce ca m-au ‚’fortat’ sa plec in lume cu primul barbat pe care l-am cunoscut ,acum , cand eram la mare ananghie, cand sufeream enorm, cand muream de frica cand aflasem că sufăr de o boală incurabilă…..cum au putut sa ma renege ? . Am plecat cu fiul si cu sotul meu de acasa ,de la parintii mei plingind in hohote, mai mult tîrîndu-mă, decît mergind...sustinută de o parte de soț și de cealaltă parte de fiul meu de doar 6 anisori....Plîngeam toți trei, pe drumul spre casa noastră, unde stăteam împreună cu soacra ...Cum pot unii parinti sa-si renege unul dintre copii ? De ce atata duritate in sufletul lor ? Ce le facusem eu ? Am cerut cumva eu sa ma nasc ? Mi-am dorit eu să fiu bolnavă ? Mi-am imaginat eu că mostenesc această boală ? Nu era oare suficient cate am indurat in timpul copilariei si a adolescentei ?DE CE MAMA MEA?????DE CE MAMA ????? Am apelat la colegii de serviciu pentru ajutor financiar.Nu m-au refuzat.Au strans banut cu banut si am plecat in lumea larga sa ma fac bine….trebuia sa ma fac bine pentru copilul meu…..doar pentru el….doar el era ratiunea mea de a trai…..Copilul meu nu a cerut sa vina pe lume…eu mi l-am dorit….de ce trebuia si el sa sufere alaturi de mine????? De ce Doaamne, DE CE ????
NU MAI AVEAM VOIE SA ADUC PE LUME NICI UN COPIL…Nu mai aveam ocazia sa-mi spăl păcatul de a fi ucis ,cu bună stiință primul suflet din mine…Acum eram forțată să asist la încă o crimă....
M-am gindit ca Dumnezeu ma pedepseste pentru ca mi-am ucis primul copilas , luindu-mi-l pe acesta pe care mi-l doream….
Dupa avortul din spital , am facut o infectie puternica care a dat in septicemie.Dar se pare ca Dumnezeu nu mă vroia încă la EL....mi-a dat sansa sa mai traiesc pentru a ma putea intilni cu EL,si pentru ca nu suferisem inca destul pentru pacatele familiei mele…si ale mele…..
Pentru o si mai buna confirmare a bolii mele am fost trimisa la Valcele – Covasna-, unicul spital din Romania care se ocupa cu “tratarea “ dar nu si cu vindecarea acestor boli”SPITALUL DE PATOLOGIE NEUROMUSCULARA VALCELE”
Cand fiul meu a intrat in clasa I , eu am fost internata la spital, pentru un lung sir de analize. Dupa biopsie am primit confirmarea “oficiala “: DISTROFIE MUSCULARA PROGRESIVA FACIO SCAPULO PERONIERA.
Sufar si acum enorm pentru ca am lipsit de langa fiul meu in primele lui zile de scoala . Trei luni am lipsit de langa el….primele lui trei luni de scoala….Am plans 90 de nopi de durere, de dor, de disperare…Ce a fost in sufletul copilasului meu, doar Dumnezeu stie....Imi scria scrisori de incurajare, cu manuta lui tremuranda, cu literele pe care le invatasem amandoi inainte de a incepe scoala. Nu stia sa foloseasca cuvinte alese.Stia doar ca îi este dor de mine, ca vrea sa vin cat mai repede acasa,.....Imi trimetea flori desenate de el, penru a incerca sa-mi usureze singuratatea...Dupa 3 luni de spitalizare m-am intors acasa, …..m-am acomodat cu idea ca asta este, CA VOI FI O PERSOANA CU HANDICAP LOCOMOTOR….si mi-am continuat chinuita mea viata …..copilarie….. adolescenta…. tinerete……
Ma internam la Valcele din 6 in 6 luni pentru a face tratament de stabilizare a bolii. Acolo , timp de doua saptamani ,ma simteam foarte bine. Eram inconjurata de oameni cu aceleasi deficiente ca si mine. Acolo ma simteam OM, ma simteam un om intreg, desi eram doar pe jumatate… ,doar acolo eram tratata ca un om normal. Acolo am vazut atata suferinta adunata la un loc….dar tot acolo am vazut atata speranta…fiecare isi dorea sa se intample un miracol…fiecare isi dorea sa redevina oameni normali, oameni sanatosi.Ne minteam unii pe ceilalti ,dar ne minteam frumos…..speram intr-un miracol al stiintei care ne va ajuta sa redevenim oameni care sa poata merge singuri,fara ajutor……Toti,...copii,tineri,maturi,batrani,eram veseli, impartaseam experiente, imparteam bucatica de paine. Eu nu primeam nimic de acasa,pentru ca parintii mei nu acceptau nici macar ideea sa aiba un copil cu handicap, iar sotul trebuia sa aiba singur grija de copil….
La inceputul anului 1989,a venit peste mine o alta nenorocire....Am fost diagnosticata cu nodul mamar..Alte analize, alta spaima, alt cosmar...Am fost luata in evidenta spitalului de Oncologie din Tulcea , si apoi trimisa la Bucuresti pentru alte anlize...Am avut noroc sa ma primeasca un medic cu suflet de la Spitalul Militar.Cancer la sin ????? cancer la san......
Mi-a recomandat un tratament imposibil de gasit pe vremea aceea ...dar Dumnezeu nu ma vroia inca la el.Am gasit medicamentele printr-o minune, am urmat tratamentul luni de zile.....mi-a fost infernal de rau....dar am scapat de extirparea sanului...Poate ca dorinta de a nu-l lasa pe fiul meu singur, de a fi langa el chiar si asa ca o umbra ...si frica de moarte m-a salvat ??..Cine știe.....
In toamna anului 1990, dupa stresul prin care am trecut in timpul revolutiei , dupa spaima de a ramane fara serviciu si eu si sotul meu,datorita atator alte probleme, am vrut sa mor putin, am vrut sa fug din lumea reala cu greutatile si necazurile ei….Prea multe probleme pentru un trup firav si bolnav…Am clacat, mi s-a rupt filmul cum s-ar spune , am innebunit. Nu am mai stiut de mine o lunga perioada de timp. Cel putin sase luni am avut amnezie totala, nu stiam cum ma cheama, nu recunosteam pe nimeni, nu mai stiam nici sa maninc singura…..nici macar copilul pe care mi-l dorisem ,pentru care inviasem de cateva ori si pentru care inca mai supravietuisem , nu-l mai recunosteam. Devenisem foarte violenta, daca gaseam ceva taios eram in stare sa dau in stanga si in dreapta, eram fara discernamint…..aveam foarte dese momente de sinucidere, daca gaseam pastilele …..Poate asa am vrut in subconstient ? poate am vrut sa ma ascund de lume? Poate am vrut sa mor putin ? Poate doream sa ma razbun pe viata? Poate am vrut sa nu mai simt durerea neputintei ? Poate am vrut sa ma refugiez in mine ?? Poate ca imi doream sa am parinti ? Poate ca imi doream sa simt ca sunt putin iubita ?Poate ca am fost dezamagita de prea multa lume ?? Poate ca atunci cand eram in mare necaz nu mi-a raspuns nimeni la strigatul de ajutor??? Poate ca toata lumea mi-a intors spatele si am ramas singura ???Cine stie..?
Aceasta boala psihica mi-a afectat insa sistemul muscular si mai tare. Familia mea (sotul si fiul), era disperata de felul cum evolueaza bolile mele .Nu mai puteam merge, nu mai puteam ridica mainile de loc,nu judecam , nu mai puteam chiar mesteca, devenisem destul de repede o persoana neajutorata.Devenisem o papusa doar cu putina viata.DEVENISEM O LEGUMA cu chip frumos. Tineam foarte mult sa ma aranjeze, sa ma imbrace frumos, sa ma scoata la plimbare. Sotul meu m-a internat la psihiatrie pentru tratament. Acolo am stat ceva timp, in jur de 3 luni, pana cand, vazand ca nu-mi revin , ba mai mult evolueaza boala psihica si boala neuromusculara evolueaza si mai rapid , m-a dus la spitalul din Covasna.
Cand am ajuns la spitalul din Valcele- Covasna , doctorii si asistentele s-au speriat de cat de repede s-a accentuat boala si de faptul ca nu judecam , nu recunosteam pe nimeni.
Intr-una din zile, eram singura in salon, cand a venit la mine la pat o asistenta . O unguroaica, ILDIKO, o femeie mîndră, cu prestanță, pe care o admirasem din clipa in care am vazut-o prima data ,dar care era destul de rece cu mine si cu ceilalti pacienti ai spitalului. Deci , in ziua aceea a venit la mine in salon si a inceput sa plinga la patul meu, a inceput sa-mi spuna cuvinte de incurajare, mi-a spus ca sunt tanara, ca sunt frumoasa, ca sunt o femeie puternica si ca baiatul meu are nevoie de mine, ca trebuie sa ma fac bine, ca trebuie sa-mi revin din starea aceasta de prosteala, si mi-a citat cateva versuri din poezia DACA de RUDYARD CHIPLING. Si-a povestit viata, viață care a fost cumplit de grea si dificila, dar că, prin ajutorul lui Dumnezeu a reusit sa treaca peste ele. Ea trebuia sa fie un exemplu pentru mine, eu trebuia sa ma trezesc , trebuia sa revin la viata. Venea zilnic la patul meu să mă hrănească, atunci cand toate celelalte erau plecate la masa ,si-mi vorbea .La un moment dat am avut o sclipire de luciditate, parca am inceput sa ma trezesc dint-un cosmar. Am inceput ,incet, incet, sa renunt prin propria-mi vointa la medicamentatia pentru psihic.Am realizat ca am un COPIL care are nevoie de mine , si pe care trebuie sa-l cresc si sa-l ajut sa fie OM.
Pe vremea aceea nu-L cunosteam pe Dumnezeu...ma simteam tare singură..Am constientizat insă ca, desi sunt singura, fara ajutor , trebuie sa ma ridic.Aveam familia mea ,aveam copilul meu, aveam un frate care imi era ca si copil, mama, tata, frate, soră... Legatura dintre fratele meu, copilul meu si mine se adincea pe masura ce timpul se scurgea alene acolo, pe patul de spital.Secundele, orele, zilele treceau mai usor gandindu-ma la ei, si la ajutorul pe care al asteapta de la mine.Cu o voință extraordinară, am reinvățat să mă scol ,sa pot sta pe marginea patului. Mai mult de atat nu puteam inca face...dar era un progres..nu mai eram hranita cu ingurita, incepusem sa duc singura mana la gură...Asistenta, si d-na doctor Ilie, mă felicita zilnic, si ma incurajau...aveam mare nevoie de încurajări.
Am ajuns acasa un pic mai lucida . Medicul psihiatru si neurologul s-au intrunit la Tulcea pentru a hotari cum ma vor pensiona pe caz de boala .S-a ajuns la concluzia ca cel mai bine este sa fiu pensionata pe probleme neurologice decit pe cele psihice, pentru ca sunt tînară si nu se stie ce-mi va rezerva viitorul . Si ce bine au facut !!!!! Ai multumesc si astazi domnului doctor Tatu, medic psihiatru pentru ca nu mi-a pus ștampila de om nebun.
M-am inscris in Asociatia Persoanelor cu Handicap, iar ca si insotitor al aveam pe fratele meu..El devenise carja mea....El era cu sufletul si cu inima alaturi de mine...El ma insotea pretutindeni...
In toamna lui 1991, probabil din dorinta de a ma ajuta sa revin la viață, un unchi mi-a propus sa infiintam o intreprindere pe care sa o dezvoltam pe parcursul timpului. Nu am realizat ce inseamna acest lucru, dar am acceptat.El infiintase un birou de copiat acte iar pe mine, pentru ca stiam sa dactilografiez m-a luat pe linga el. Nu puteam sa merg singura, nu puteam sa ridic mainile sa ma coafez, sa ma machiez, nu rezistam mai mult de 1- 2 ore pe scaun, dar m-am straduit sa devin utila familiei mele. Pe vremea aceea sotul meu imi punea bigudiurile , ma spala, ma imbraca, ma pregatea sa merg la Biroul de copiat acte. Toata ziua dactilografiam, nu ma ridicam de pe scaun, nu ridicam privira de la masina de scris,……nu stiam ce se intampla cu mine. Ma guverna insa o dorinta arzatoate. Trebuie sa cîștig bani pentru a-i asigura fiului meu stabilitatea zilei de azi. Nu stiam ce va fi maine.Mi-a povestit sotul ,ca fiul meu plangea aproape zilnic cand ma vedea cum ma chinuiam sa resist 8 – 9 ore pe zi…si era asa de micut…..
Incet , incet , am inceput sa judec normal, desi nu ma ajutau picioarele si nici mainile. Gindul ca fiul meu are nevoie de mine m-a ajutat sa-mi revin devinitiv din starea mea psihica. Fizic insa , boala avansa incet, dar sigur.
DOAMNEEEEEE..CE A FOST IN SUFLETUL FIULUI MEU, ATATIA ANI DE ZILE ? CUM A REZISTAT LANGA O MAMA NEPUTINCIOASA, CU HANDICAP FIZIC SI PSIHIC ? AM LIPSIT DE LANGA EL, DAR FARA VOINTA MEA. L-AM PRIVAT DE DREAGOSTEA MEA…L-AM PRIVAT DE ALINTARILE SI ALINARILE MELE,L-AM PRIVAT DE PREZENTA MEA…L-AM PRIVAT DE MINE..L-am lasat singur, in grija sotului si a soacrei mult, foarte mult mai in varsta…(soacra mea avea 63 de ani cînd am intrat in familia lor)
Din anumite motive, unchiul a trebuit sa inchida biroul de copiat acte. Am ramas a nimanui. Ce puteam face??
Impreuna cu fiul meu care avea doar varsta de 12 ani, am cumparat de la en-gros cateva gumițe de mestecat, cateva sucuri , cateva bomboane, le-am pus intr-un geamantan si am inceput, la fiecare sfarsit de saptamana sa merg impreuna cu el prin pietele din oras , sa le vindem. Am adunat ceva bani, si iar am cumparat, si tot asa, pana am strans ceva mai multi bani. Pe soțul meu nu îl interesa ce fac eu,desi nu era de acord cu asta.Imi spunea ca sunt nebuna, dar ma lasa sa fac ce vreau . Copilul, desi îi era rusine de lume, ma insotea, pentru ca nu ma puteam descurca singura.Asa mic cum era ,căra un cărucior pe care era geamantanul cu dulciuri.
La un moment dat,după ce am strîns ceva banuți, am decis ca ma pot descurca singura .Cu ajutorul Asociatiei Pesoanelor cu Handicat am inchiriat un mic spatiu si am inceput sa fac comert. Fratele meu crescuse si el si incepuse sa ma ajute la aprovizionare, desi mama era tot timpul impotriva colaborarii noastre. Ajunsese pina acolo incit i-a interzis sa mai vina pe la mine pe acasa , iar in ceea ce priveste mica mea afacere nici nu se punea in discutie. Ca sa ma ajute sa mergem la Bucuresti dupa marfa trebuia sa minta ca merge la prieteni la petreceri sau in orice alte locuri. Noi am continuat sa ne vedem pe ascuns. Fratele meu devenise cel mai apropiat prieten al meu, ne iubem si simteam la fel.Cand il vedeam, ma invioram , simteam ca traiesc, imi dadea putere, ma incuraja .Apropos fratelui meu îi cumparasera parintii masina. Plecam cu el pe ascuns la Bucuresti dupa marfa…Ma taram ca raîma, dar aveam o dorinta nebuna de a ma descurca singura, fara ajutorul nimanui,decat al fiului si fratelui meu. Ceilalti din apropere incercau mereu sa ma descurajeze. Aveam un atu puternic.’’ERAM NEBUNA’’ deci…..puteam face ce-mi trecea prin cap. Iar daca vedeam ca nu sunt lăsată să merg inainte, deveneam foarte violenta..Asta îi linistea pe cei de lîngă mine..Le era frica de reacțiile mele violente.
La inceputul anului 1993, am plecat dupa marfă la Galați ,împreună cu un văr cu masina lui. La intoarcere, in apropiere de localitatea Horia masina a derapat si am intrat sub remorca unui tractor.Masina nu a mai putut fi reparata niciodata, era doar un morman de fiare. Atunci am mai murit putin . Eram obisnuita sa fiu “doua “ dar acum chiar m-am decorporalizat si am vazut tot ce se petrecea ,de undeva de sus.Pluteam deasupra mea , mi-am dat chiar mina si m-am scos din masina ,pe la usa soferului . Vărul meu spunea ca a vrut sa ma scoata din masina ,dar nu putea dechide usa, deoarece se blocase. Cand in sfirsit au reusit , s-au speriat ca nu m-au mai vazut . Eu iesisem deja pe partea soferului, desi aveam o mana rupta cioburi in ochi pe fata , in par , si eram plina de sange…. M-am vazut pusa intr-o masina, auzeam cum incercau sa dialogheze cu mine , ma intrebau daca ma doare ceva, iar eu doream sa le raspund ,ba chiar stiam ca vorbesc cu ei, le spuneam ca nu ma doare nimic,si ca accidentul a avut loc in imediata apropiere Am aflat apoi ca nu am scos nici un cuvint pana aproape de Macin, ci doar gemeam incetisor.
Fractura la mana dreapta era destul de dificila, pentru ca osul s-a rupt fix de sub rotula si era imposibil ca sa se aseze singur la locul său. A fost prima data cand suferinta musculara mi-a folosit . Datorita faptului ca muschii erau foarte slabiti si fara vlaga, printr-un ghips de atîrnare, osul a alunecat si s-a asezat aproape la locul sau, umarul si-a revenit la locul lui, iar eu am scapat de alte cumplite operatii (tija , etc). Am crezut ca deja gata,…. ajunge, ….am ispasit si suferit destul, Dumnezeu m-a iertat pentru pacatele mele , pentru ale parintilor mei si pentru ca nu am crezut un timp in El. Si acum m-am inselat. Amarnic m-am mai inselat….Ce era mai greu urma sa vina cît de curind….
La sfirsitul lui noiembrie 1993, fratele meu a facut o infectie in gat iar mama l-a internat in spital pentru a urma un tratament cu antibiotice si pentru a se odihni ( spunea dinsa). Dupa 2 zile de analize am primit cea mai cumplita veste de pana acum si sper sa fie si ultima. Fratele meu, iubitul meu frate confidentul meu, prietenul meu , ajutorul meu , carja mea,……are LEUCEMIE.
Vestea a venit ca trasnetul pe capul tuturor, rude si cunoscuti. Nu-i venea nimanui a crede.El era un munte de om, sanatos, frumos, destept ,deschis,altruist, ajuta, iubea si intelegea pe toata lumea. A fost internat de urgenta la spitalul Fundeni. Daca pina atunci nu ma rugasem la Dumnezeu pentru mine acum am inceput sa ma rog din suflet si din inima la El, si pentru el, fratele meu.. L-am rugat sa-l crute pe el, pentru ca era tanar, nu avea decit 21 de ani, era in putere, era sanatos, el era insotitorul meu la drumurile pe care le faceam impreuna,era carja mea. La un moment dat, cand am vazut cat de mult sufera si ce durere mare il macina, ca nu intelegea ce i se intimpla m-am rugat la Dumnezeu , sa fie dupa vointa LUI.Daca va fi sa-si revina , sa fie iar barbatul puternic pe care il stiam , sa-l faca bine, daca insa, va deveni mai neputincios decit mine, atunci sa-i curme suferinta cat mai curind si sa-l ia la dansul, pentru ca acolo sigur este bine, si penru ca el devenea sigur inger……. Nu stiu daca aceasta ruga a fost de vreun ajutor, cert este ca dupa 2 saptamani s-a dus la cer…..Dumnezeu l-a vrut mai mult decat mine si decat mama noastra….Asa ne—a impacat pe amandoua….nici cu mine, dar nici cu ea….Nu doresc nimanui sa treaca prin ce am trecut eu…..durere, disperare, deznadejde, dar, mai mult decat orice FRICĂ….frica de faptul că voi ramîne chiar singura…..el era sufletul meu, era carja mea.....la fel ca si fiul meu…
Durerea lui nu a durat decît două saptamani…..durerea mea inca nu s-a stins…. Am stat timp de doua saptamani impreuna cu mama la capataiul lui….Cand ma vedea venind, se lumina la fața, se insenina…”Acuța (asa ma alinta el) .ce mult ma bucur ca ai venit !!!! cum te mai simți?? Cum ai ajuns astazi aici la mine ?? Mi-e foarte rău, Acuța…ma doare capul și am ameteli, se invarte patul cu mine, iar mama parca vrea sa scape de mine….îi tot pune pe astia sa ma intepe, sa-mi faca tot felul de analize….iar eu, in afara de faptul ca ma doare al naibii de tare capul, nu am nimic…Vreau acasa, Acuța, nu mai pot să stau aici….vreau acasa „” Si am plecat acasa sa caut o masina sa-l iau de acolo….si l-am lasat cu mama.
In clipa cand si-a dat sufletul eu eram la Tulcea, intr-o masina. Cei de linga mine au asistat cum am lipsit o scurta perioada de linga ei. Cand mi-am revenit le-am spus : a murit fratele meu Dorin. era ora 11,20.Si asa a fost. … la ora la care eu am simtit ca s-a dus…. Doar cu o zi inainte de a-si dat sufletul am plecat la Tulcea, probabil trimisa de Dumnezeu pentru a-i pregati reintoarcerea acasa in costiug.Eu trebuia să aranjez camera mortuară, să-l aștept , așa cum o făceam de multe ori..
In noaptea de dinaintea venirii lui acasa ,l-am visat . Mi-a spus : Acuța , vezi ca eu nu vreau cravata, sa-mi pui un papion si cel mai frumos jabou, iar pînza de deasupra sa fie din dantela .Si nu uita de buchetul de mire. Asta va fi nunta mea. Sa nu plîngi, sa fie veselie la mine la priveghi , eu nu am murit,am plecat doar la mine acasa. Vom fi mereu împreuna.
Dimineata , am crezut ca este doar un vis. M-am convins seara ca nu a fost asa. Pînă să ajungă cu el acasă de la Bucuresti,am cumparat totusi pînza cea mai frumoasa pe care am gasit-o, din dantela . Cand au ajuns cu costiugul , am vazut ca la gît nu are nimic , iar pînza de deasupra nu era din dantela. Am intrebat-o pe mama de ce nu are cravata la gat si mi-a spus ca nu au mai avut timp sa mearga sa caute , dar ca de fapt a uitat , desi de unde-i luasera costumul , camasa si toate celelalte aveau si cravate. Atunci am realizat că eu trebuia sa-l gatesc de’’ insuratoare’’.Eu l-am așteptat acasă cind s-a nascut, eu i-am pregatit camera cu patuțul,eu l-am dus la cresă, eu l-am dus la grădiniță, eu l-am dus la școală, eu l-am dus la armată,eu i-am pregait masa pe care i-am pus coștiugul, eu trebuia sa-l pregatesc pentru ultimul drum,...drumul spre cer..
In toiul noptii cand era imposibil sa gasesc ceea ce el mi-a cerut , am plecat să-i caut buchet, verigheta , papion si jabou. Cu o zi inainte de moartea fratelui , m-am intalnit cu o fostă colega de servici care mi-a spus ca si-a deschis un magazin cu buchete de nunta. M-am dus la ea acasa in toiul noptii si am cautat sa-i aleg buchetul , dar nici unul nu semana cu cel visat.La un moment dat doamna a alipit doua buchete .Era cel pe care-l visasem . Pasii m-au dus exact spre locul de unde i-am cumparat papionul, jaboul si buchetul de mire pe care l-am vazut in vis.
La priveghi a fost mare veselie…am râs, am glumit….veniseră să-l petreaca toti prietenii si colegii lui de școală…am pregatit mancarea pentru pomană, impreuna cu ei….. am ”petrecut’’doua nopti ….a fost nunta lui…avea doar 21 de ani…si prietenii lui la fel…
In cele 2 nopti de priveghi a fost o veselie cum nu cred ca a mai fost la alte priveghiuri. Au venit toti prietenii lui , toti colegii de scoala , au ajutat la pregatirea mancarurilor, au râs, ba chiar au si cântat, (fratelui îi placea sa cante din acordeon si avea si voce,) cantecele pe care si le aduceu aminte ca îi placeau fratelui meu. Intr- adevar a fost ca la nunta lui.
In momentul in care l-au scos din casa , eram in urma costiugului si am paralizat. Nu mi-am mai putut misca picioarele de loc. M-au luat pe brate si m-au urcat lîngă costiug . Cand masina mortuara s-a pornit din fata portii i s-au prelins 2 lacrimi din coltul ochilor. Eu nu am putut sa plang la moartea lui.Eram impietrita de durere, de nedumerire..In fata bisericii am lesinat si mi-am revenit dupa ce l-au ingropat . probabil nu trebuia sa vad cum toarnă pamant peste el.Durerea pierderii fratelui a fost inmiită, pentru că mama mi-a aruncat cu mută ură și dispreț în față, că eu l-am omorît pe Dorin..Eu l-am omorît , pentru că l-am pus sa muncească pentru mine...pentru că el era însoțitorul meu.....Dumnezeule.....nu era suficient că ne inerzicea în timpul vieții lui să ne vedem ? Acum eu eram răspunzătoare de moartea lui ? Nu-mi era suficientă durerea pierderii lui ? Nu era suficient că eram doar o umbră ? Ani de zile, pînă m-am pus pe picioare, iar ea s-a imbolnăvit am auzit aceste cuvine..." Tu l-ai omorât..tu l-ai băgat în pământ...tu cu încăpățînarea ta...tu cu afacerile tale...l-ai pus să muncească pentru tine...tu l-ai îndepărtat de mine"
In urmatoarele 39 de nopti care au trecut pînă la implinirea a 40 de zile cînd trebuia sa-i facem parastas, am fost impreuna cu el “dincolo”. M-a plimbat peste tot ... la inceput imi spunea ”Acuța, nu-mi place aici, că este noapte, este frig, sunt duhuri rele “, îmi spunea sa vin cu el, sa-i tin de urît, îmi spunea sa-l iau de acolo.Apoi,pe măsură ce se apropiau cele 40 de zile,a inceput să mă invite la el,dincolo,că este bine, este frumos,este verdeată, este soare, este multă lumina Am fost cu el acolo, sus....era mirific...Sotul meu asista ingrozit la discuția mea cu el , asista neputincios cum incercam sa-l incurajez.
In ultima noapte , noaptea de dinaintea parastasului,mi-a aratat casa unde va locui el.Era o casuta mica, cu cîteva camere,cu pereti albi, cu prispa in față, cu acoperis de tigla rosie, intr-un décor mirific, cu multa verdeata, sus pe o colina, cu munti de jur imprejur, cu o alee care ducea catre un copac mare si stufos. Atunci mi-a spus pentru ultima oara să vin cu el . Eu i-am răspuns ca voi veni atunci cind va fi cazul, sa ma lase sa mai stau putin aici, pe pamînt ,pentru ca am de crescut copilul, sa-l vad la casa lui si cand va veni momentul voi veni la el, la casuta lui. Astept fără frică si cu sufletul deschis sa vina clipa, pentru ca eu stiu unde voi merge.
Din clipa cand am simtit ca a murit fratele meu a inceput lunga mea perioada de vizite pe tarâmul celalat, L-am cunoscut pe ISUS HRISTOS, am devenit alta persoana ,m-am schimbat fizic si psihic. Eram brunetă, acum sunt blonda, eram fricoasa,emotiva,introvertită, complexată... acum sunt o femeie puternica . Am constientizat ca nu trebuie sa ne fie frica nici macar de moarte. Moartea este darul suprem pe care putem sa-l primim de la Dumnezeu. Fiecare clipa si fiecare pas ne este calauzit de catre Dumnezeu. El ne arata ce sa facem, iar noi trebuie sa stim sa intelegem tâlcul , sa alegem aleea pe care El ne calauzeste. SILVICA a murit, SILVIA a renascut.
Dimineata, cind coboram spre mormantul lui ,pentru a-i face parastas de 40 de zile ,am simtit o bucurie interioara imensa, am avut impresia ca mi se desface crestetul capului, si ca intra un suflu cald in mine, simteam ca plutesc,si-mi venea tot timpul sa râd. Simteam ca si cum as fi băgată in priza, ca m-am electrocutat usor. Cei din jurul meu erau contrariati, au crezut ca mi-am pierdut iar mintile.
Cand am ajuns acasa de la cimitir, m-am pomenit că-i spun mamei, fără să-mi dau seama : CAND O SA-TI FIE DOR DE DORIN, FI’TU, UITA-TE LA MINE SI AI SA-L VEZI PE EL. Aceste cuvinte nu am să le uit niciodată.
Intr-una din nopti am visat ca merg la el la mormint si il gasesc surpat. Dimineata i-am spus sotului speriata, sa luam un hârleț si o galeata si sa mergem la mormint la fratele meu ca s-a surpat. Initial nu m-a crezut, dar am ajuns acolo si am constatat ca este exact ca in vis.Dupa un timp sotul meu a inceput sa creada ca eu chiar dialoghez cu fratele meu, si ca nu mi-a revenit nebunia.
Intr-una din zile, cind aram la mormantul fratelui, se apropie de mine un preot,preotul Cadiu Petre si mă intreabă dacă vreau sa-mi citeasca la mormint, desi nu era nici un fel de sarbatoare, si nu eram pregatita pentru asta.Mergeam zilnic la el si plangeam…plangeam pierderea lui, imi plangeam viata mea, imi plangeam neputinta mea. M-am scuzat si i-am spus ca nu sunt pregatita, ca am venit doar sa aprind o lumanare. Dânsul a insistat iar dupa ca a citit am inceput sa discutam pe indelete , i-am povestit ca a murit fratele meu, i-am povestit visele pe care le-am avut, i-am povestit despre faptul ca am simtit ca-mi revin puterile. Dinsul mi-a explicat intr-un fel deosebit, ca ceea ce am simtit eu pana acum nu sunt inchipuiri, si ca Dumnezeu a hotarit ca fratele meu sa devina inger si prin el ma va ocroti si pe mine, cu o conditie: sa invat sa ma rog la Dumnezeu si cu inima nu numai cu gîndul sau cu vorba.
Am plecat de la cimitir foarte nedumerita , cum sa ma rog si cu inima? In vara aceea am invatat cum sa ma rog cu inima, cu ajutorul sfatului preotului si a fratelui meu.
Totul a inceput asa.Eram încă fără vlaga si fara putere ,aveam nevoie foarte des sa ma intind in pat. La un moment dat am simtit un miros de flori si smirna , care ma imbata pur si simplu. M-am sculat cu greu din canapea si am pornit sa caut de unde provine mirosul. Am crezut ca vine de afara, dar cand ajungeam la usa disparea. M-am intors la canapea si am simtit din nou. Am inchis ochii si mi-am incarcat plamînii cu mirosul acela mirific . Am deschis ochii si am vazut in fata usii o silueta alba, de barbat , si am stiut ca este fratele meu. Am inchis iar ochii si atunci am inceput sa ma rog la Fiul Domnului, la Isus Hristos, sa ma ajute sa ma fac bine, sa-mi creasca muschii de la maini si de la picioare , sa redevin femeia care am fost o data, sa-mi dea putere sa-mi cresc baiatul .Atunci am simtit ca ma inunda o bucurie fara margini, simțeam fluturi în stomac...aveam aceeasi senzatie pe care am avut-o si cand coboram la mormantul fratelui, am avut senzatia ca mi s-a deschis crestetul capului si am iesit afara din corpul meu. Silueta aceea alba m-a luat de mana si am inceput sa plutim. Am ajuns pe o plaja....in stinga mea era un munte inalt acoperit cu zapada,mai in stanga mea era un lan de grâu galben, iar la marginea lanului de grîu erau multi maci rosii, in față era o apa foarte mare ca un ocean.....pe cer stralucea un soare rotund si portocaliu, in dreapta mea se facea o alee pe care am pornit incet, aleea era marginita de multa verdeata, mai in stinga mea era o stinca, si mai departe era o padure deasa, verde, cu multe floricele albe la poalele ei. In fața padurii era un copac mare, gros, cu o coroana bogata.Am privit consternata aceasta imagine si primul meu impuls a fost sa ridic mainile catre cer, incercind din resputeri sa cuprind soarele. Am inceput sa ma rog la Fiul lui Dumnezeu sa ma ajute, sa-mi recapat puterile. Simteam cum caldura soarelui ma cuprindea incet, incet, simteam cum primesc seva de la plantele din jurul meu, simteam cum verdele pămîntului mă inundă....simteam cum galbenul spicelor de grîu mă mîngîie...simțeam cum răceala albului de pe munte ma alintă..... Cu greu m-am putut rupe de peisajul acela. M-am reintors in mine, m-am revazut in pat, am mai simtit o perioada mirosul acela, dupa care a disparut. Abia asteptam sa fiu singura în casă, sa calatoresc pe acele meleaguri.
Dupa foarte multe calatorii pe acele taramuri, l-am intilnit pe Isus Hristos .....mă aștepta... Statea sub copacul acela mare,din fața pădurii...apoi, a venit in intimpinarea mea, s-a oprit linga stinca , eu m-am asezam in genunchi in fata Lui. I-am multumit pentru fericirea pe care mi-o daruia . Apoi, El a pus mîinile pe crestetul meu si m-a binecuvintat . Pana sa ajung la EL, am invatat sa ma rog cu inima.Mi-am dorit sa invat sa ma rog, mi-am dorit prea mult sa fiu alaturi de fiul meu…Iar Fiul Domnului mi-a auzit strigatul de neputinta si de caință, si a venit la mine. A venit si mi-a redat viața. Mi-a schimbat destinul. Si acum, dupa 18 ani de cand l-am cunoscut pe Isus , ne intilnim in acelasi loc .
In acest răstimp ,am invatat sa cred că visele mele sunt de fapt realitate, ca eu chiar merg in locurile acelea. Am invatat ca trebuie sa vrei ceva cu adevarat , ca trebuie sa vrei cu inima, cu sufletul si El te va auzi..Nu exista NU POT exista doar NU VREAU. AI GRIJA CE-TI DORESTI CA TI SE VA INDEPLINI.
Plimbarile mele pe alte meleaguri au durat zi de zi, aproape trei ani….pana cand mi-au ''crescut'' muschii la loc..pana cand am inceput sa judec normal.Lupta cu mine insami a avut efect doar cu ajutorul lui IISUS HRISTOS.EL EXISTA, ESTE VIU,TRAIESTE IN FIECARE DIN NOI.
Intr-o noapte am visat ca eram cu fratele meu acasa la el (DINCOLO), eram pe pridvorul casei si-i povesteam ce-am facut peste zi. La un moment dat, din spatele unui deal din fata casei noastre se ridica incet si majestuos trei chipuri de sfinti. Am aflat mult mai tarziu cine sunt acesti sfinti : Dumnezeu insotit de Sfantul Petru si Pavel.S-au ridicat pina in directia brîului, ...erau mari, enorm de mari, desenau parca tot cerul. La un semn al unui sfint apare dinspre muntele alaturat un cal alb, mare, cu corn in frunte....un inorog fără aripi. In gură tinea un inscris. Inorogul a primit sarcina sfintului sa vina la mine cu acel papirus. Se indrepta catre mine incet, plutea lin,.... eu m-am sculat in picioare si am pornit incet catre el. Dintr-o data, din spatele meu o voce de femeie a strigat la mine si mi-a spus : “unde mama dracului ai plecat?” Am intors capul catre acea voce sa o cert : de ce folosește acest cuvint, pentru ca eu niciodata nu l-am folosit , si cind m-am intors din nou catre inorog, acesta ,cu parere de rau si cu lacrimi in ochi s-a intors incet catre cei trei sfinti si au disparut la fel de incet cum au aparut. M-a macinat multi ani curiozitatea ; ce scria in acel inscris? Astazi am aflat. Trebuie sa spun lumii intregi ce miracol am trait eu. Cum m-am” trezit” om normal , CUM AM AJUNS CEEA CE SUNT ASTAZI.
Timp de 7 ani l-am vazut fizic , cu ochii minții,pe fratele meu. Era imbracat mereu in costum alb , era mereu langa mine, era mereu alaturi de mine.Ma sfatuia, cum trebuie sa actionez in unele situatii. M-a ferit de multe ori de accidente.
Acum am putere ca in anii adolescentei, am atitudine de adolescent, gandesc si actionez ca un tanar.Am revenit la viata,… anii pierduti n-au fost de fapt pierduti. Au revenit acum….Am sufletul , spiritul , gandul , tinere. Am invatat sa daruiesc iubire, am invatat sa fiu rabdatoare, sa fiu iertatoare , dar in primul rand am invatat sa ma iubesc pe mine insami.Adica sa-l iubesc pe Dumnezeu.
Am invatat ca nu trebuie sa ne fie frica de nimeni si de nimic. Toate sunt randuite de “cineva”,si oricit ne-am impotivi, ele se intampla. Si necazurile nu vin degeaba.Din fiecare avem de invatat cate ceva.
Provin dintr-o familie numereasa.Mama mea avea inca 8 surori.Bunica mea mama mamei , si toate matusile mele se “ocupau “ cu vraji, descantece , blesteme….S-au dus, una dupa alta….
Anii au trecut….Întai a plecat mama langa fiul ei, dupa 8 ani de la disparitia lui. Dupa inca 4 ani a plecat si tata…Poate ca acum sunt toti trei in casuta de pe colina….poate ca parintii mei si-au gasit locul in alta parte….cine stie.
Eu mi-am facut datoria de fiica a lor . I-am ingropat, i-am pomenit , le-am facut toate pomenile.I-am iertat, dar nu pot încă uita.Mi-au ucis,putin cate putin inocenta, sufletul.
A doua zi dupa moartea mamei mele, cand inca nu o inmormantasem, sotul surorii mele a “facut “cancer la cap…S-a dus curand si el, dupa 3 luni. I-am facut cele de trebuinta.
Au murit , unul dupa altul si unchiul meu, si matusa mea, si cumnati….unul dupa altul..
In anul 2009 s-a dus si mama sotului meu. Am condus-o pe ultimul drum si i-am facut si ei cele de trebuinta.
Sora mea s-a recasatorit a doua oara. Dupa 5 ani, in 2010 a murit si el – pancreatita. I-am facut si lui cele de trebuinta.
Poate ca asta trebuia sa fac eu ? Poate ca trebuie sa-i conduc si sa le fac toate pomenile…???? A trebuit sa duc crucea intregului neam…Am dus-o cu demnitate.
Dupa multi ani, tata si-a cerut iertare pentru felul cum s-a purtat cu mine. In nestiinta lui a vrut sa ma ocroteasca, sa ma fereasca de rele.
Dar MAMA ???Nu a constientizat niciodata suferinta pe care mi-a provocat-o.Nu o pot intelege. Nu am inteles-o niciodata. Era mama, era femeie, de ce s-a purtat crud cu mine ? de ce nu m-a ocrotit ? de ce nu m-a iubit ? de ce nu mi-a alinat “ranile “provocate de tata? DE CE ? de ce ma pedepsea ? de ce mi-a ranit sufletul ? DE CE ? DE CE ? Este adevarat ca a suferit si ea din pricina ca a nascut o fata in loc de un baiat… este adevarat ca a luat bataie dupa ce m-a adus acasa de la maternitate..Dar eram copilul ei ! De ce s-a razbunat pe mine ? Doamne….de ce ???? Eu nu am cerut sa ma nasc…. De ce Doamne , de ce ? Inca nu am gasit raspuns….DOAMNE , CATE DE CE-uri…
M-am framantat mult in ultimile doua luni…am cautat multe raspunsuri la intrebarile care au venit brusc peste mine…Am fost in pelerinaj pe la manastiri sa ma linistesc, sa ma reculeg, sa- mi accept trecutul, sa ma impac cu el, sa ma impac cu mine insami …….si in final am aflat raspunsul la intrebari.DUMNEZEU SI FIUL SAU MI-AU DARUIT O NOUA VIATA.TREBUIE SA FAC CUNOSCUTA EXPERIENTA MEA….SUNT UN MIRACOL AL LUI DUMNEZEU IAR LUMEA TREBUIE SA STIE CA MIRACOLELE EXISTA.EU SUNT DOVADA VIE.
……………………………………………………………………………
Pana acum am povesti doar despre durerile mele....Acum trebuie sa inchei povestea...desi imi este mult mai greu sa ma ‘’laud’’
.....Si fratele meu s-a dus, iar eu am inceput sa ma rog....nu stiam cum, dar o faceam...Pe zi ce trecea,ma simteam mult mai puternica.Prindeam viata, incepeau sa-mi creasca aripi ,incepeam sa stiu sa zbor...Visam ...visam si noaptea, visam si ziua...TREBUIA sa-mi continui viata..Aveam o motivatie puternica..fiul meu.Incepeam sa-mi revin psihic din ce in ce mai bine.Stiam ca trebuie sa-mi ajut fiul sa devina OM.....dar cum ? Cum sa dezvolt mica mea afacere ? Nu aveam masina, deci, nu ne puteam deplasa nicaieri...Atunci, cu un curaj nemarginit, i-am propus mamei sa-mi vanda mie masina fratelui...era o Dacie berlina rosie....Si mi-a vandut-o...mie,.... fiica ei, mi-a vandu-o....Primul si-a luat sotul meu carnet de sofer.Dar eu ??? de ce sa nu conduc si eu masina ? ...Desi am avut accidentul si mi-era frica sa merg si pe trotuar, in anul 1994 am inceput scoala de soferi.....Am acum si carnet de conducator auto...Mare, foarte mare realizare pentru mine...reusisem sa-mi inving frica cumplita de masini.Anii au trecut, fiul meu a terminat liceul, a dat examen la facultate, la Politehnica.....In ultimul an a cunoscut o fata...Eu...mama de baiat....putin geloasa, putin posesiva,putin prea grijulie...m-am intrebat...o fi ea pentru baiatul meu ??? Cine sa-mi raspunda mai bine decat Dumnezeu ??? Am plecata in concediu ..unde altundeva decat in pelerinaj pe la manastiri ?? Si m-am rugat...simplu, asa cum stiu eu....” daca ea este destinata fiului meu a lui sa fie”… si a fost, si este. La finalul pelerinajului am constatat surprinsă că m-am rugat la 33 de mânăstiri...coincidență ?? Sunt de 9 ani impreuna…au doua fetite…8ani si 5 ani…se iubesc, se respecta, traiesc in foarte buna armonie….Iar eu ma rog…..in continuu ma rog , asa cum stiu eu, cu inima si cu cuvintele mele. Iar Dumnezeu ma aude. Rugaciunea parintilor este auzita. Parintii trebuie sa se roage neinceatat pentru copii, pentru ca bunul Dumnezeu să le dea sănătate, noroc, intelepciune si sa-i pazeasca pe ei de vrajmasii vazuti si nevazuti.
Fiul meu, motivatia mea pentru a reusi in viață, acum este ceea ce eu mi-am dorit….este cel mai bun prieten al meu. Ne împărtășim cele mai tainice dileme, le întoarcem e toate părțile pînă găsim rezolvarea. Dar, cel mai important lucru pentru mine..îmi este alaturi….el si familia lui.
Anii au trecut, afacerea s-a dezvoltat…avem acum ce nici in visele mele cele mai fanteziste nu credeam…atunci in anii agoniei….
O singura dorinta nu o implinsem…..studiile superioare ….cu 3 zile inainte de a implini 50 de ani am luat licenta…acum sunt economist….
Am fost un copil chinuit, batut si nedreptatit, am fost o adolescenta chinuita, cu sufletul si inima frante….am fost o tanara insingurata tacuta si ratacita in meandrele durerii ……acum sunt OM… sunt implinita….Dumnezeu mi-a ascultat toate rugamintile….si niciodata nu am uitat sa-I multumesc, sa-L rasplatesc…
Am învățat din greșeli, am învățat din suferință,am învățat să iubesc, am învățat să dăruiesc,am învățat să privesc cu detașare în trecut, am învățat să-mi iubesc aproapele, am învățat să nu invidiez, să nu urăsc , am învățat să-mi iubesc și să-mi respect copii , am învățat să-mi doresc, am învățat să visez și să lupt pentru a-mi finaliza visul….am învățat să zbor liber, să fiu independentă, să-mi păstrez verticalitatea….am învățat să mă fac respectată, am învățat să fac și să spun doar ceea ce simt,...am învățat să trăiesc ca și cum ar fi ultima mea zi de viată, am învățat să lupt cu mine, depășindu-mi întotdeauna neputința, am învățat să mă ridic de fiecare dată cînd am căzut secerată în genunchi, agățîndu-mă cu delicatețe de EL, am învățat să nu-mi fie frică de moarte, am învățat să nu-mi fie frică de nimeni și de nimic, ci doar să nu-L supăr pe Dumnezeu, am învățat să-mi duc durerea și suferința cu demnitate și să nu mă plîng la nimeni.....am învățat să tac, să plîng și să-mi strig durerea în gînd ,am învățat să nu-i cer lui Dumnezeu nimic, ci doar să-mi doresc, am învățat că e suficient doar să-I multumesc pentru ceea ce mi-a dat....am învățat să-mi iert părinții pentru tot ceea ce mi-au făcut. Am găsit gara și m-am urcat în locomotiva vieții, atunci cînd credeam că am pierdut și ultimul vagon.
In loc de incheiere....IUBITI -VA COPIII....iubiti-i si aratati-le ca-i iubiti... nu va cumparati linistea cu bani….cu bani nu poti cumpara un suflet de copil……. Cand sunt mici, nu realizeaza dar va veni o vreme cand veti fi aspru judecati….pacatele parintilor se rasfrang asupra copiilor…Ei nu cer sa se nasca…eu nu am cerut sa ma nasc ....... suferintele copilariei îi insotesc pretutindeni, toata viata……Nu le striviti sufletul….nu-i uitati in asteptare…...invatati sa le fiti prieten…COPILUL DIN NOI NU IMBATRANESTE NICIODATA…..ramane vesnic copil.….iar daca copilul a suferit, adultul ramane marcat toata viata….creste BATRAN… Invatati sa va rugati cu inima, invatati sa-L primiti in sufletul vostru.…DESCHIDETI-VA INIMA SI PRIMITI IUBIREA DIVINA....
Acestea sunt ‚”cuvinte” traite de mine…….nu sunt vorbe goale…….au suflet, sunt vii.
