Am vrut să fiu un înger- Silvia Urlih

Când eram micuță, ca orice copil , îmi doream să fiu un înger... un înger, așa cum am văzut într-o carte cu poveşti. Îmi doream să am aripi, să pot zbura, să văd lumea, să văd oameni, să le pot cânta , să-i înveselesc, să le dau și lor din frumusețea sufletului meu candid de copil … Îmi doream să nu-i mai văd plângând. Nu știam atunci că lacrimile spală sufletul.

Îmi doream să fiu acolo, sus, printre  norii lăptoșii. Îmi doream să calc pe ei… îmi doream să prind o rază de soare , să o împletesc  să-mi fac cunună albă. Îmi doream să-mi fac o rochiță din curcubeu şi pantofiori din stele, îmi doream să cresc, să am o pereche, să îl am pe el, înger păzitor.

Am zburat peste zări necuprinse, l-am întâlnit pe celălalt înger, doar că era diferit de cel pe care mi-l dorisem eu.... era înger, avea aripi, dar era negru. Am continuat să zbor, am continuat zborul împreună, dar imediat ne-a prins furtuna .  Am alergat desculță prin furtună o vreme.. Apoi, speriată mi-am strâns aripile. Mi-am dorit să mă apăr și m-am ascuns între ele, între aripile mele rănite.

Tristă, îngrozită de fulgere și tunete, de zâmbete hâde,mi-am închis aripile... întâi una, apoi cealaltă. Lacrimile mi-au spălat sufletul, mi-au spălat norii, mi-au spălat raza de soare, mi-au spălat curcubeul, mi-au spălat steluțele. Ochii mei albaștri, s-au umbrit de negura durerii şi a suferinței. Nu am mai putut zbura. Am îngenunchiat, aripile mi s-au frânt, una câte una….. Am încercat să mă ridic, şi nu am mai putut. Am rămas arzând la pământ.

După un timp de plâns, cu trupul ciopârțit și vlăguit, fără aripi , l-am regăsit pe EL.... pe Dumnezeu. I-am simțit suflarea în miezul inimii.

L-am rugat, întâi mai timid, apoi din ce în ce mai insistent, să–mi pună aripile între atelele credinței și să învăț să zbor. M-a privit întâi neîncrezător, apoi , după ce m-a dojenit blând m-a luat în brațele sale calde. I-am simțit fierbințeala  sufletului, I-am simțit bătăile inimii…. I-am simțit lumina din ochi. M-a întrebat cu voce duioasă de ce m-am rătăcit în furtună… Ce să-i fi spus?? Că m-am născut fără să cer acest lucru? Că nu știu să iubesc necondiționat ? Că L-am renegat ? Că m-am supărat pe El ? Că eram prea necoaptă în naivitatea și prostia tinereții mele ? L-am privit cerșind îndurare, iertare și înțelepciune.

M-a iertat, m-a înțeles și a început să-mi dea lecții de zbor. După ani de plutire împreună cu El, mi-au crescut aripile din nou... şi zbor….. şi zbor cu aripile larg deschise , zbor însoțită de iubirea LUI... zbor spre albul infinit....

Acum am rochițe din curcubeu şi pantofiori din stele, acum am norii sub aripi, acum mă joc cu raza de soare, acum am sufletul liniștit.

Am venit din infinit, am venit să plutesc puțin în prezent, am învăţat să zbor , am învățat să-L iubesc şi să-L primesc în sufletul meu așa cum se cuvine, apoi, când va bate gongul liniștii, voi ieși din infinit , spre un alt infinit.... pe aripi de zbor.

SUNT ZILE

Sunt zile-n viaţa noastră ,când cerul ne apasă,

Când şerpuieşte calea, spre drum de ne'nțeles,

Când piatră ne e trupul , durerea nu ne lasă

Când te întrebi plângând :  din asta, cum mai ies ?

Sunt zile neguroase, cu drumuri întrerupte

Ce-ţi sfarmă trupu-n două și inima ți-o scot

Îți fac sufletul vraiște , din tine vrea să-nfrupte

Îți soarbe fericirea și-ți pune-n loc un ciot.

Sunt zile-ncețoșate, te cheamă în genune

Îți pun un gol în suflet, în minte-ți pune vid

Cascada te îndeamnă, îți cântă și îți spune

Să te arunci în vale….. dar te oprești livid.

Sunt valuri înnegrite ce te ademenesc

Să te arunci în ele, să scapi de disperare

Te cheamă cu glas dulce și simți cum amorțesc

Simțirile din toate și totu-n tine doare.

Sunt zile-ncețoșate , când mă agăț de vulturi

Să-mi fie zborul lin, prin creste să străbat

Ușor să-mi fie drumul, să nu simt că-n urcușuri

Mă-mpiedică vreo stâncă din drum să mă abat.

Sunt zilele în care-ați vrut să-mi întrerupeți zborul,

Să m-aruncați în gol, să uit de-a mea urcare

Nimic nu m-a oprit să merg cu viitorul

M-a luat din vântul urii ,dorul de înălțare.

Sunt zile-n care-s  stâncă , o stâncă pusă-n cale

Piedică să îmi fiu , apelor ce mă fură

Sufletul nu mi-l dau, mă-mbrac în tari cristale

Scut îmi croiesc din rocă,din trup croiesc armură

Străbat iar drumul drept,chiar dacă-i cârpăcit

Prăpastia nu m-a zdrobit, m-a oțelit căderea,

Mă-nalț mereu spre vis,  cerul de-i plumbuit

Vă iert acum pe toți , căci dulce-i nemurirea.

Mă luminează cerul, mă-mbărbătează norii

M-agăț de infinit, zbor lângă trupul meu

Sunt astăzi împlinire, m-am aliat cu zorii

Sunt astăzi o lumină ruptă din Dumnezeu

NOPȚI

Sunt nopți în care uit să dorm,

iar somnul uită să mă ia în brațe,

uit că sunt doar un simplu om

dar urc spre îngeri să îmi dea binețe.

Sunt nopți în care visul e realitate,

mă rup de mine, urc spre stele,

urc fără frică spre eternitate,

aleg culoarea unui un vis din acuarele.

Sunt nopți în care cânt duios

cu-aripa îngerului pe o liră,

cântecul dulce-armonios

al amintirilor ce adormiră.

Sunt nopți când somnul uită să mai vină

să-mi mângâie-al privirii verde,

nu pot să dorm, trupul de lună se anină

și urcă unde nimeni nu îl vede .

Sunt nopți în care-ncep să scriu

cu–a sufletului pană fermecată,

scriu, pe a vieții filă alt pariu

pe care vreau să-l mai câștig o dată.

 fragment din cartea ” Biserica sufletului meu ” Silvia Urlih

Nepoțelelor mele

Prințesele mele dragi,

Mă uit la voi cu ochii minții și vă văd… văd cum creșteți de la o zi la alta. Mă uit la mine și nu-mi vine a crede că în imaginea din oglindă sunt de fapt eu. Sunt eu cea de acum, dar sufletul și inima îmi sunt cele de acum 40 – 50 de ani. Am trecut prin viață, și am învățat multe de la ea. Acum vă pot împărtăși unele din experiențele mele. Vă spun vouă ceea ce  pe mine nu m-a sfătuit nimeni… am învățat singură, lovindu-mă de fiecare ciot ieșit în cale. M-am împiedicat, am căzut, m-am ridicat , am mers, iar m-am împiedicat, iar m-am ridicat. Mi-a fost alături de fiecare dată, Dumnezeu. Mi-a dat mâna și m-am ridicat…uneori m-a luat în brațele Lui calde, blânde și pline de iubire.

Am învățat din greșeli, din greșelile altora, dar mai ales din  ale mele. Am învățat din suferință, prin suferință. Ea mi-a fost profesor. Eu nu-mi doresc să învățați din suferințele și greșelile voastre. De aceea o să vă dea bunica niște sfaturi pe care sper să le urmați. 

Iubiți-l pe Dumnezeu, pentru că doar El vă este aproape. Iubiți-vă părinții și iertați-i dacă uneori mai greșesc. Nu o fac cu răutate, o fac pentru a vă fi vouă bine.

Nu vă trebuie mulți prieteni . Unu, doi, dar să fie adevărați. Prietenul adevărat este acela care-ți poate spune adevărul în față, fără a te răni. Prietenul adevărat este acela care îți întinde umărul pentru a putea să plângi în tăcere. Prietenul adevărat este acela care vine la tine în ore târzii din noapte. .. dacă îl chemi. Dar cel mai important.. ai grijă ce dăruiești, cui dăruiești. Nu-ți dezamăgi prietenul. Dăruiți aproapelui o vorbă bună, un sfat la momentul potrivit, un umăr pe care să plângă. Iubiți-vă aproapele, nu invidiați, nu urâți .

Doriți-vă cât mai mult de la viață . Visați și luptați pentru a vă finaliza visul. Zburați liber, fiți independente, păstrați-vă  coloana vertebrală dreaptă, nu vă înclinați slugarnic în fața nimănui. Faceți-vă respectate. Faceți și spuneți doar ceea ce simțiți,...Trăiți ca și cum ar fi ultima zi de viață. Fiți voi înșivă.

În viață nu o să fie totul roz, iar când vă va fi greu duceți-vă durerea și suferința cu demnitate .Nu vă plângeți niciodată la nimeni, e suficient doar să-I mulțumiți Domnului pentru ceea ce vă va da....  binele de la El va veni. Dumnezeu nu pedepsește niciodată. El este iubire, iubire ce v-o oferă necondiționat. Va veni la voi de câte ori Îl veți chema.

Luptați cu voi înșivă și depășiți-vă limitele, depășiși-vă neputința. Nu există NU POT. Ridicați-vă de fiecare dată când sunteți în genunchi, agățându-vă cu delicatețe de EL. Să nu vă fie frică de nimeni și de nimic, aveți doar grijă să nu-L supărați pe Dumnezeu.

O să creșteți mari, o să fiți și voi părinți….și atunci , IUBITI -VĂ și RESPECTAȚI-VĂ COPIII....iubiți-i și arătați-le că-i iubiți... nu vă cumpărați liniștea cu bani….cu bani nu poți cumpăra un suflet de copil…

IUBIȚI-VĂ, IUBIȚI ȘI DĂRUIȚI !

 Silvia Bya Urlih

Învaţă de la toate

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

poezie de Traian Dorz

Suferința sufletului- Silvia Urlih

Sunt cel ce iubeşte pământul

Cât mi-e de ruşine că plâng,
cât mi-e de ruşine,
cât mi-e de ruşine de ploaia
ce mă îneacă în mine.

Cernit de gratii de plâns
ce pot face
cu jalea ce mă clatină
încolo, încoace.

Nu pot trece printre lacrimi
ca un înotător.
Sunt cel ce se dă la fund
necerând ajutor.

Sunt cel ce iubeşte pământul
acoperit de ape,
sunt cel ce se leagănă la fund
cu tine în braţe, aproape. ( poezie de Eugen Jebeleanu)

Laptopul mă atrage ca un magnet, deși încerc să nu răspund tentației . Mă îmbie să-mi descarc povara sufletului.După mult timp, simt nevoia din nou să scriu. Nu e prima, nu e a doua, nu e a treia ….. poate că va fi ultima oară…???.  Încerc din răsputeri să pătrund în adâncul sufletului  meu să văd ce se întâmplă cu mine,…. îi ascult durerile , îi ascult freamătul și mi-e imposibil să mă regăsesc. De prea mult timp sunt la pământ. Încerc din răsputeri să mă ridic, dar ceva parcă mă ține țintuită aici, jos….. Sunt o femeie puternică..... acum sunt jos, jos de tot. Cum am reușit să ajung aici, în hăul din care mă zbat să ies ? Strig către mine și nu mă aud. Îmi dau palme și nu le simt. Văd un chip în oglindă și nu-l recunosc… Sunt eu ?

Mâinile îmi tremură pe tastatură, înșirând  cuvinte aparent fără sens, cuvinte în spatele cărora se ascunde un amărât de suflet pentru care fericirea a devenit un ideal prea greu de atins. Fericirea a devenit acea luminiță de la capătul tunelului spre care alerg neîncetat dar la care nu știu dacă voi ajunge vreodată.. Toată viața am jinduit după puțină înțelegere, după puțină alinare. Mi-am dorit să iubesc și să fiu iubită. Mi-am dorit să dăruiesc iubire. Am dăruit-o și încă o mai dăruiesc necondiționat. Cui ? Nu mai știu nici eu.

Doamne, câte întrebări stau la poarta inimii mele... Mi-e frică …. Poate că atunci când o voi deschide totul se va repezi cu brutalitate peste mine. Dar aici nu așez nimic altceva decât propriile sentimente... pe mine însămi. Aceasta ce înseamnă?? Că mă urăsc? Poate că da. De ce nu mă mai recunosc ?

Mi-e frică de toate. Nu mai cred în nimic pentru că tot ceea ce mă înconjoară m-a dezamăgit. Cât de ciudată e viața. Acum crezi în ceva cu toata ființa ta, iar in momentul următor cazi în gol și te lovești de pereții unui final inevitabil, cazi în prăpastia în care te-au împins tocmai credința și visele tale. Oare se mai merită să mai cred în ceva…sau în cineva?

Din punctul meu de vedere, în clipa de față, NU. Poate că mâine voi crede altceva. Ceilalți m-au dezamăgit în nenumărate rânduri . Cât despre propria persoană….acum  e prea străină de mine. Nici nu știu cine sunt cu adevărat. O mască plânge, o mască râde . M-am săturat de jocul acesta al măștilor pe care le-am purtat în viața mea. Am obosit. Vreau să mă odihnesc,  dar nu găsesc nicăieri nici măcar un colțișor de umbră în care să mă ascund…. Poate doar în mine. Aici însă, e mult prea întuneric .... e mult prea rece.Trebuie să ies la lumină.

Cum împaci un suflet care plânge? Ce-i spui unui om în ochii căruia se citește o disperare fără margini, o renunțare totală și o durere implacabilă, o durere de nesuportat? Ii poți spune oare că totul va fi bine? Că lucrurile vor reveni la normal? Că va fi din nou iubit și că va iubi la rându-i și că de data asta încrederea nu-i va mai fi trădată? Oare poți spune aceste lucruri uitându-te în ochii omului pierdut în deznădejdi? Oare poți spune lucrurile astea știind că acel suflet e însăși imaginea vidului total? Cum poți alina un suflet pentru care și stropii de ploaie par a fi cioburi de sticlă ?

Când universul întreg moare în tine, când simți că toate însingurările din lume ți se sparg în suflet și că toți îngerii decad în privirea ta, atunci îți pui abisul căpătâi și te îngropi in durere... și-ai vrea să plângi.Ai da și ultima stea de pe cer pentru o singură lacrimă în care să-ți pui tot amarul. Dar nu mai poți să plângi. Lacrimile au secat . Roua din lacrimi s-a transformat în fulgi de gheță . Și-abia atunci înțelegi cum cineva a putut fi om și nu mai este.

Se spune că timpul vindecă orice rană ,dar nu este adevărat .Sunt răni care nu pot fi închise niciodată oricât ți-ai dori să scapi de cicatricile lăsate…..ele sunt doar ascunse undeva, într-un colțișor al sufletului . Sunt acolo, în sufletul tău și te ard cu flăcările iadului . Aceste răni ale sufletului pot fi vindecate doar de un medic de suflete. Voi știți vreunul ? Eu încă nu am găsit, deși caut de multă vreme.

E un cerc vicios pentru că cel care a provocat suferința, va suferi la rândul său aceiași trădare - iar și iar- până va recunoaște unde anume a greșit . Va realiza oare vreodată că a geșit, că a trădat , că a făcut pe cineva să sufere, iar acum este răsplătit cu aceeași durere ? E trist când dăruiești totul și primești în schimb suferință…..

Experiențele neplăcute din viața noastră ne învață să fim zgârciți și rezervați în sentimente ….. Devenim fără să vrem statui de ceară . Pierderea însă nu e a noastră, a celor ce dăruiesc necondiționat, ci a celui care nu știe ce mototolește și aruncă la coș.