sâmbătă, 2 noiembrie 2013

M-AȘ NAȘTE IAR - Silvia Urlih


M-aș naște iar
cu cerul
în priviri,
lumină-aș vrea să fiu
printre liane,
iubirea să mă legene-n tomniri,
și nu m-aș strânge
cu lacrime-n arcane.

M-aș naște fiica focului
din vis,
mi-aș lua pe umeri muntele
să-l car,
aș scrie viața
așa
cum nu am scris,
și dulce mi-ar părea
ce-a fost amar.

M-aș naște râu
să urc
spre nemurire,
aș vrea
să stau cu vântul
la taifas,
aș vrea
cu noaptea să răsar
în amurgire,
să strig spre viață,
că viața


mi-a fost glas.
Silvia Urlih 02.11.2013

AI TRĂIT…DAR AI ȘTIUT ?! Silvia Urlih






Vâslește obosit
un tren cu multe sorți,
vâslește printre ani
cu vieți
abandonate,
trece pe lângă mine
printre copacii morți,
pe lângă râuri albe
cu mări
 învolburate.

Vâslește trenul
greu
cu suflete dospite,
oprește abătut
din când în când
în gară,
stă un minut
absoarbe
gânduri obosite
și le sădește soare celor rămași
afară .

Ani gârboviți aleargă,
se-ntrec
cu mine-n grabă…
ieri a oprit o clipă
și
m-am urcat în tren…
am luat cu mine-alături
câte un om de treabă…
dar m-a uitat în gară
fără de oxigen.

Stau liniștită-acum
în gara-aproape goală
mă uit cu drag în urmă
pe scaunul ce-am stat,
revăd copilul vesel
și
am o bănuială
că până-acum
divinul
în glumă m-a-ncercat.

Privesc cu drag în urmă
la viața
ce s-a dus…
spun clipelor să stea
să fac ce n-am făcut,
să scriu pe fila albă
ce încă
nu am spus…
dar
anii mă-ntreabă-n taină:
 tu
ai trăit…
dar ai știut ?
Silvia Urlih 02.11.2013

MI-AȘ PUNE STRIGĂTU-N SCRISOARE - Silvia Urlih



Dac-aș putea,
mi-aș pune strigătu-n scrisoare
și l-aș trimite
peste munți și văi,
ți-aș spune
că sufletul mă arde
și mă doare
și că mi-e greu
și că mi-e dor de tine
și de-ai tăi.


Dac-aș putea,
mi-aș strânge lacrima-n maramă
și ți-aș trimite-o
ca pe-un fulg de nea,
aș vrea s-auzi
cum dorul meu te cheamă,
și aș mai vrea să știi
că depărtarea-i grea.

Dac-aș putea,
mi-aș adormi ursita ce mi-e stâncă,
aș adormi-o …
să nu mai simtă durerea
și-al meu gând,
aș îmbrăca-o în veștmânt de sfântă
și aș trimite-o să-ți fie scut
și aer
și pământ.
-mama
Silvia Urlih02.11.2013

LA RĂSCRUCE DE DRUM - Silvia Urlih


O umbră-ndoliată
stă la răscruci,
pe scrum,
așteaptă nesătulă să vadă
focul viu,
a obosit să spere
nu vede
nici un drum,
se simte părăsită în oaza
din pustiu.

O umbră-ngândurată
zărește-o licărire,
își ia trecutu-n brațe și-l leagănă
la piept,
se uită către mine și-a mea
nedumerire,
îmi dă o sărutare și-mi spune
să aștept.

Mă ia apoi în brațe mă duce
spre altar,
mi-arată o lumină,
lumină neatinsă,
îmi dă din necuprins un ciob
de chihlimbar,
să-mi fie călăuză pe-aleea
de zori ninsă.

O umbră nedormită
stă
la răscruci de drum,
așteaptă din nespus semnul divin
să-i spună,
că rădăcina sorți-i va fi floare
pe ram,
că răsăritul vieții în pumni
iar
și-l adună.
Silvia Urlih 02.11.2013