marți, 30 decembrie 2014

A MAI TRECUT UN AN - Silvia Urlih



Vezi ?!
a mai trecut o noapte
peste zile,
a mai trecut o zi
peste pământ,
o stea s-a stins,
dar au purces  luceferii să scrie
alte file,
să picure lumină în anul nou
sub care
mă-nveștmânt.

A mai trecut o ploaie peste mine,
a mai trecut un nor prin sufletu-mi grăbit,
frânturile de lună s-au scoborât în grote să-mi aline
un dor, un plânset, un ochi în amurgit.

A mai trecut un soare
peste câmpia-mi verde,
a mai trecut un spic,
un bob de grâu
a mai răsfiert
în lan,
se scutură copacii inima
să-mi dezmierde,
a mai trecut o cruce,
condus-am
înc-un an.

Am mai încărunțit,
în suflet s-a-ncrustat încă o rugă,
în inimă
am mai însămânțat o inimă-nsorită,
cu două inimi care bat
în pieptul meu
de slugă
vreau să îmi dăruiesc încă un an
cu viață
liniștită.

Deschid fereastra anului..
vezi ?!
se grăbește să m-alinte,
deschid și ușa,
presar noului an
petale de mălin,
vine un an
ce mi-l doresc frumos
și plin de reușite,
vine un an
în fața căruia…
mă-nchin.
Silvia Urlih 30.12.2014

luni, 29 decembrie 2014

NINGE CU ÎNGERI - Silvia Urlih




Tu vezi ?!
Ninge cu îngeri !
Ninge cu îngeri albi,
veniți din ochii Lui.
Cu aripile lor
vor să ne apere de noi…
de întunericul din noi,
vor cu-al lor nimb să ne-ncunune,
vor să ne dea lumina soarelui.

Hai,
uită-te cum ninge,
privește-i cum se-nvârt în joc vioi !

Descuie lacătul,
aruncă cușca în care ți-ai zăvorât
ursitul,
dezleagă-ți sufletul,
lasă-l să vadă ce e după zăbrele,
alungă întunericul,
fă-ți din lumină așternut,
alungă amurgitul,
agață-te de stele
și
hai să construim din cușcă
vii castele.

Tu vezi ?!
Vezi cum ne ninge cu lumina-i blândă
Dumnezeu ?
Vezi
cum ne plânge cu lacrimă cerească
duhul sfânt?
Hai,
lasă-ți sufletul să-nmugurească,
nu-l azvârli ca pe-un deșeu,
fii arbore,
fii brad,
sădește-ți rădăcina
în purul tău pământ !
Silvia Urlih 28.12.2014

sâmbătă, 27 decembrie 2014

MI-E SUFLETUL - Silvia Urlih



Mi-e sufletul
fereastră-naltă,
iar geamul ei îmi e cristal,
mi-e sufletul
o stâncă spartă în mii de cioburi lucitoare,
tunelul meu
în mine-i ușă,
ușă ce duce spre-al meu val,
un val stătut sub val de neguri,
ce-și caută
lumina-n soare.

Mi-e sufletul
cocor în zbor,
iar zborul lui mi-e ursitoare,
mi-e sufletul
a primăvară ce înflorește din zenit,
lumina mea
mi-e drum spre lume,
o lume-n care totul doare,
durerea mi-e piatră pe umeri,
ce-mi spune iar
că m-am trezit.

Mi-e sufletul
toiag în viață,
o viață dusă-n pribegii,
mi-e sufletul
minut în oră,
minut ce bocetul și-ascultă,
bocetul meu
mi-e a zâmbire,
zâmbet ascuns de vijelii,
ecoul lui l-aud din suflet,
un suflet care-acum
îmi cântă.

Mi-e sufletul
doină-n doinire,
mi-e a doinire sufletul,
balada lui
o-aud în mine,
din mine zburdă a beție,
mi-e mintea cântec a iubire,
iubire mi-e și cântecul,
mulțimea râde,
se mânie,
dar eu trăiesc,
eu încă-s vie.
Silvia Urlih - 26.12.2014

vineri, 26 decembrie 2014

SUNT TOT EU - Silvia Urlih



Venită sunt din veșnic timp
să gust
          secunda din prezent,
venită sunt de un minut
să număr
orele ce vin,
cadranul meu
 a stat o vreme cu timpul lui pe firmament,
secundă-s pentru viitor
adusă la altarul vieții
să mă-nchin.

Scrâșnește
minutarul rupt,
oftează-n mine orele ce-au fost,
pustie sunt
pierdută-n ceața din trecut,
tic-tacul orelor m-apasă,
aud
cum țipă pasul lor în adăpost,
simt iar
cum lacrima stropește cu râul ei
noul minut.

Din zări sihastre duhuri vin ,
găsesc în mine alt actor,
mă-mbracă-n țipăt de cocori,
trupul
îmi geme că i-e greu,
și-adună palmele a rugă
mă-ntorc în mine
la izvor…
îmi spun
că dincolo de mine
am fost de veacuri
și-s tot eu.
Silvia Urlih 26.12.2014

miercuri, 24 decembrie 2014

PUȚIN CÂTE PUȚIN - Silvia Urlih







În anotimpul călător,
mi-am strâns cocorii
lângă piept,
marama gândului
mi-a şters
cu fulgi de lacrimi trup tocit,
mi-am strâns cocorii de pe drumuri,
ca să-mi arate drumul drept,
am rupt o pană,
și-nc-o pană,
și…
fără lacrimi, am fugit.


Cu așchii rupte din trecut,
mi-am oblojit
aripa ruptă,
trunchiul l-am șlefuit cu flori,
să nu mai simt zbor
fără ceas,
arcada timpului mi-a fost pecetea
ce-am pierdut-o-n luptă,
alerg acum
cu timpu-n brațe,
să mai trăiesc
ce-a mai rămas.

Plutește-n lacuri depărtarea
cu ape vii
nesecerate,
plutesc și eu
cu infinitul,
ce-am mai rămas să mă alin,
apun în petecul uitat
pe marginea oglinzii sparte,
durerile
nu m-au durut,
dar,
m-au ucis,
puțin

câte puțin.
Silvia Urlih 23.12.2014

AM ÎNDRĂZNIT DOAR SĂ VISEZ - Silvia Urlih

Îmi număr pașii spre pământ,
tot  rătăcesc
pe culmi alpine,
sudoarea gândului mi-e lac,
atele-n umeri mi-s înfipte,
s-au prins de tălpi în drumul lung
izvoare,
care curg
din mine ,
îmi curg pe pleoape
doruri albe,
prin vălul viselor rănite.

În raza soarelui mă scald,
printre păduri
tu hoinărești,
eu
sunt o stea nedefinită,
tu
ești un om plin de regrete,
întinde mâna,
nu-s departe,
mă poți lua dacă-ți dorești,
sau
poți lucirea s-o desprinzi ,
să mă zidești
ca p’un perete.

Și eu
și tu,
suntem departe,
şi timp şi lume-i între noi…
eu
voi rămâne nălucire,
am să te caut tot mereu,
tu
ești plămadă din pământ,
ai calea ta printre văpăi…
am îndrăznit doar să visez…
de vrei,
poți fi în visul meu!
Silvia Urlih 23.12.2014

marți, 23 decembrie 2014

Te-ai întrebat vreodată… până când ?- Silvia Urlih


Căutăm ceva, căutăm… și habar nu avem ce anume ne cheamă… alergăm după ceva ce nu putem ajunge pentru că acel ceva fuge de noi, iar noi… noi fugim de acel ceva ce ne caută. Să fie norocul cel care ne caută, iar noi îi dăm cu piciorul ? Să fie soarta ?! În încercarea de a găsi ceva mai bun decât ceea ce avem uităm să apreciem prezentul. Fugim spre viitor dar uităm de trecut… nici nu-l luăm în seamă. Uităm de el pentru că ne înspăimântă. Ne este teamă ca nu cumva să ne rănească iar un cuvânt, o faptă, o privire, o întrebare la care nu am avea răspuns.
Oare nu este extraordinar să fii tu însuți, să dai frâu liber emoțiilor, să deschizi sufletul iar de acolo să zboare  visele, dorințele tale ?! Alergi, te uiți în stânga , te uiți în dreapta … și prea rar sau niciodată în urmă. Simți la un moment dat că vrei să-ți pui sufletul pe pământ, vrei să simți mirosul ierbii, să închizi ochii și să te alături vântului. Vrei să te oprești și să ai curajul de a privi în urmă. Și simți , sau doar ți se pare , că nu poți. Nu poți, pentru că te-ai obișnuit să te ascunzi după niște ziduri de regrete, amestecat cu frică și nemulțumire. Ți-e frică să încerci noul. Regreți că nu ai spus anumite lucruri la timp, dar nu faci nimic să înaintezi. Și mereu te ascunzi după un val de întrebări la care, totuși, nu te grăbești să auzi răspunsul…. Sau nu dorești să-ți auzi glasul interior.
Unde îți poți găsi curajul de a privi în urmă? Care este momentul în care poți privi fără urmă de regret la toate acele suflete care au lăsat urme adânci în viața ta, pentru a le ierta ? Avem tendința de a ne ascunde după o frază banală: Suntem slabi.. Dar oare acesta e tot adevărul? Suntem slabi… nu mai vreau, am obosit… Ăsta e răspunsul la toate întrebările?
Nu. Adevărul este că ne este frică de dezamăgire… de încă o dezamăgire. Ne este frică să nu sfârșim din nou cu sufletul în pumni. Fugim de oameni , pentru că nu vrem să le dăm ocazia de a lăsa iar și iar , urmele rănilor în noi. Fugim de acele lucruri care ne-ar face fericiți, pentru că în final, acelea se pot transforma în propriile noastre slăbiciuni.
Ne este frică de fericire, pentru că am obosit să tot cunoaștem partea ei nefastă. Ne este frică să fim fericiți , pentru că nimeni nu ne promite , nimeni nu ne garantează, că mâine o vom simți și trăi. Ne este frică de viitor, pentru că nu avem curajul să o luăm de la capăt și să încercăm să o adaptăm  dorințelor noastre.
Așa că alegem să fugim. Fugim de viață, fugim de chipurile cunoscute, fugim de sentimente, fugim de răspunsuri. Fugim de noi, fugim în noi, zidindu-ne într-un palat al nostru, doar al sufletului nostru și visăm să fim fericiți….Nu privim în urmă , nu ne facem o radiografie a vieții pentru a ne ierta, pentru a învăța din greșelile făcute și pentru a nu le mai repeta. Fugim de noi, în noi, pentru că suntem lași.
Te-ai întrebat vreodată.... până când? A sosit momentul să alegi să fii fericit. Dorește-ți să fii fericit, alăturând micile bucurii, până când te vei îmbrăca în fericire. Răspunsul este doar la tine, în tine, cu tine. Tu ești cel ce-și va hotărî soarta. Tu și doar tu ! Viața este foarte frumoasă dacă înțelegi că a venit vremea să stai la taclale cu ea. Vorbește-i vieții tale, ceartă-te cu ea dacă este nevoie, dar mergi mai departe. Nu mai fugi de ea. Aruncă măștile cu care te-ai obișnuit  deja. Fii tu însuți ! Lasă-te furat de fericirea vieții. Ea, viața, este atât de simplă și de frumoasă ! Nu ți-o complica !

MĂȘTI FĂRĂ SUFLET
Prin păduri alergam
aninată
de boare,
peste câmpuri cu zile numărate
de nopți,
printre spini căutam
trandafirii
din soare,
împărțeam cântece de alean
pentru toți.
Măști fără suflet
căutau
printre trupuri,
ochi fără viață
căutau  zări senine,
mâini fără vlagă
răsăreau
din adâncuri,
suflete sterpe-ncercau
să se-nchine.
Biete suflete-și spun
cuvinte
în șoapte,
le privesc cu uimire ,
nu-nțeleg
unde merg,
eu cu ziua mă spăl
în tăcerea
din noapte,
din mine cu mine
vreau să fac
un întreg.
Masca mi-am șters-o
și-am fugit
de trecut,
chipul liber visează
într-o lume de groază,
calc peste valuri ,
cutreier
prin viață tăcut,
căci pe cerul Lui
crucea mea
luminează.

SALCIA UITĂRII MELE
Sunt mască
o mască sprijinită de rădăcina ta,
ascult
liniștea apei
din tumult,
ești salcia ce plânge la rugăciunea mea,
iar eu
sunt calmă,
tăcută
și ascult.
Îmi ești trecut,
îmi ești prezent,
îmi ești părintele,
mă speli cu lacrima ce-ți curge,
m-alinți
și-mi sorbi din gând
cuvintele,
mă vezi…
vezi sufletul în mine
cum se strânge.
Sunt  zbuciumată
ca o apă curgătoare,
mă zbat
ca aripile unui albatros,
cascada sevei tale mă spală cu uitare
mă face mlădioasă
când mă ridici
de jos.
Mă-mbată veșnicia
și
mlădierea ta,
mă las spălată
de pletele-ți plăpânde,
tu-mi cureți sufletul ,
îmi spui că azi sunt alta
îmi torni putere
în venele-mi flămânde.
Te uiți la mine
mă mângâi cu privirea,
mă iei alături
mă înveți ce este bine,
mă dojenești
când nu-mi alung durerea,
când nu știu să-nțeleg
ce este bine.
Fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih