miercuri, 27 mai 2015

Așa cum eu am ales - Silvia Urlih


M-am întrebat de sute de ori : unde e locul meu… unde m-am născut, sau acolo unde îmi simt rădăcinile.
Ai avut vreodată curajul să lași totul în urmă și să pleci ?  Să pleci în lume, fără nimic… fără bani, fără nici un scop precis. Să pleci și să-ți afli rădăcinile. Ți-ai dat vreodată frâu liber simțirilor ? Cunoști sentimentul de libertate ?  Ai vorbit vreodată cu soarele, cu marea, cu muntele, cu pădurea, cu râul ?! Nu e ușor să te gândești că ai putea să faci pasul, dar mai ales, nu e ușor de pus în practică. Nu e ușor să fii înțeles de cei din jur, dar mai ales de cei dragi ție. Lumea te judecă… nu are timp să-ți cunoască și să-ți simtă zbaterile sufletului.  Nu e ușor să te faci înțeles. Ești judecat… ești bănuit de fapte mizere pe care nu le-ai făcut. Ești bănuit că fugi de cineva sau de ceva . Nimeni nu va înțelege vreodată că cineva ar fi în stare să renunțe la un trai confortabil, pentru a alege nesiguranța zilei de mâine. Nimeni nu va alege nesiguranța în defavoarea siguranței. Cel care a fost în stare să renunțe la un trai sigur și decent, înseamnă că „i-a ajuns cuțitul la os”. Nimeni nu te va înțelege. Întrebarea mea este: ai nevoie de înțelegerea cuiva ?! Ai nevoie de confirmări sau infirmări, atunci când ești pus în situația de a alege viața sau moartea ? Ce alegi ? Normal că ALEGI SĂ TRĂIEȘTI… ORIUNDE, DAR,… DOAR SĂ TRĂIEȘTI.
EU, am plecat. Nu știam de ce anume mă voi lovi, ce-mi va provoca dureri…alte dureri, dar, AM ALES. Am ales să las viața să mă lovească din toate părțile, așa cum vrea ea, sau poate așa cum meritam. Am ales să experimentez și alt fel de dureri, de suferințe. Am ales să înțeleg de ce mă doare, de ce sunt neputincioasă, de ce ceea ce trăiam nu era viața pe care mi-o doream. Am ales să las durerile să mă apese, să le simt doar eu.
Am înțeles la un moment dat, înainte de a alege să plec din casa și avutul meu, că suferința mea neînțeleasă, îi apasă și le provoacă dureri celor dragi mie. Am înțeles că zbaterile mele îi oprește din zbor pe copii mei…. fiul, soția și poate, copii lui. Nu am vrut și nu vreau să le fiu piedică.
Mi-am dat voie să zbor, mi-am dat voie să simt aerul, vântul, soarele, muntele, pădurea. Am lăsat trecutul și toate realizările undeva în spatele unei uși pe care am încuiat-o… cu lacrimi. Râuri de lacrimi am zidit în fața ușii pe care am închis-o.
Te întrebi dacă voi mai sparge râul ? Acum, azi, aici, spun răspicat că nu voi mai întoarce capul la ce a fost. Voi privi doar înainte. Mă voi strădui să pășesc sigur și apăsat pe drumul sau aleea , sau cărăruia , pe care Divinul mi-o va pune sub tălpi. Știu, acum spui că nu judec, că tot ce spun e aberant. Nu, nu aberez. Am ales să zbor peste TOT ce-mi va fi stavilă… am ales să zbor peste prejudecățile oamenilor. Am ales să TRĂIESC, să simt, să experimentez.. Am ales să-mi urmez glasul sufletului. Un suflet care s-a zbătut să reziste intemperiilor vieții.

Știu că undeva mă așteaptă „acasă” al meu. Trebuie să fie… undeva sunt așteptată. Undeva, în marele univers,  mă așteaptă un alt „ acasă”. Am ales să mă las condusă de simțire și nu de gândire, de logică. Dacă până la stingerea lumânării vieții mele nu voi găsi locul unde să mă simt „acasă”, m-am înșelat… iar voi să nu faceți niciodată pasul de a vă da voie să simțiți. Dacă voi găsi acel „acasă”, plecați în număr cât mai mare spre rădăcinile din pământul vostru ! Aveți CURAJUL să lăsați picătura sufletului  pe șevaletul vieții voastre !

ȘI DACĂ TIMPUL MEU…
Și dacă
timpu-mi bate-n geam
și-mi spune
că-i târziu,
eu nu-l aud,
căci timpul meu
cu mine-a pus
pariu.

Și dacă
ora-mi bate-n ușă
și-mi spune
să-i deschid,
eu n-o aud
că-s ocupată
cu timpul meu
perfid.

Și dacă
clipa îmi zâmbește
de dincolo
de geam,
eu mă ridic pe vârf
de munte
și-i spun
că timp mai am.

Și dacă
ceasul meu mă cheamă
cu ticăit
tocit,
eu nu am timp
să îl aud
căci timpu-i
adormit.

Și dacă
azi întineresc
cu timpul meu
în palmă,
eu știu
că timpul meu mă cheamă
spre timpul meu
din toamnă.


IA-ȚI CRUCEA ÎN BRAȚE !
Mintea-mi spune să mă culc,
să rămân
înmarmorată ,
sufletul
îmi bate-n suflet
trează să rămân,
mintea-mi spune că ajunge …
calea că-i bătută toată,
sufletul
strigă la suflet
sufletu-mi
să-l mân.

Minte, suflet,
suflet, minte,
lupta-n mine se pornește,
liniștea ce mi-o doresc
parcă
fuge iară ,
plânge, râde,
râde, plânge,
trupu-mi zvârcolește,
floarea vieții
iar îmi spune să fiu
primăvară.

Mintea-mi spune că ajunge,
timpul meu
c-a asfințit,
sufletul
refuză ora ,
clipa marmorată,
vremea
strigă către mine :
„ n-ai timp de murit !
ia-ți în brațe crucea iară,
n-o uita…
uitată ”


IARTĂ-ȚI SUFLETUL
Omule ce stai pe clipă
și-ai uitat flacăra
stinsă,
caută în tivul vieții,
caută în buzunar ,
nu lăsa uitată-n timp
vremea ta încă
neninsă,
pune mâna pe clepsidră
și fă-o amnar !

Stai de veghe-n lumânare,
lângă sufletu-ți
pustiu,
sau…
apasă pe clapetă,
aprinde lumina,
nu-ți mai spune :
„ nu-i de mine… acum e târziu”,
lasă-ți sufletul să zburde,
udă-i rădăcina !

Ține-ți sufletul în palme,
rupe-i lațul
ce îl strânge,
și dezleagă nod cu nod
noduri
strâns legate,
pune-i ochi
și fă-l lumină,
toarnă-i os și sânge,
iartă-ți sufletul ce-a strâns
tristeți
înrămate.

IAR AI UITAT DE RUGĂCIUNE ?!

Te-ai întrebat
de mii de ori,
de ce rana nu doare,
de ce pui fluturii pe ea,
dar…
uite sângerează,
o vezi cum plânge de sub os,
nu cere
îndurare,
se chinuie pielea să-și coasă,
n-o doare
nu cedează.

Privești
spre rana ce-ți zâmbește,
deși arde
sub jar,
încerci cu flori
s-o peticești,
să-ți fie iară bine,
zile și nopți i te dedici,
dar…
totu-i în zadar,
ea stă acolo sub umbrar,
căci inima o ține.

Simți
trupul că se scurge-n gol,
nu sângerezi
când  tai,
chemi fluturii să-ți vină-n palme,
la rană
să îi pui,
rana
îți strigă de sub piele :
hei, trupule, ia stai !
iar ai uitat de rugăciune ?

e vremea să o spui? !
Fragment din cartea „ Giulgiul iubirii ”- Silvia Urlih

Dezleagă-mă de legământ - Silvia Urlih


     "Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liberă." Paulo Coelho,
           Când în sfârșit, după lungi încercări de a mă schimba, de a te schimba, de a ne schimba, am înțeles că trebuie să-ți dau drumul la mână, nu am mai plâns. Nu m-am mai frământat, nu ți-am mai cerut nimic. Plânsesem până atunci destul.
              Am înțeles într-un sfârșit că trebuie să plec. Ochii n-au mai vrut să verse lacrimi. Privirea lor a rămas pustiită, rece, goală. Am ales să plec eu. Am ales să plec oriunde în lumea asta, să o iau de la capăt. Am ales să-mi schimb viața. Am ales să trăiesc. Te-am lăsat pe tine în toată agoniseala mea, a noastră. Am ales alt drum… drumul meu. Am mers pe drumul nostru prea mult timp, fără ca tu, dragul meu să fi înțeles ceva.
               Nu ai înțeles că eu îmi doream să fii OM. Nimic mai mult, decât un OM. Un om care să mă respecte, să mă înțeleagă, să mă susțină. Nu ai înțeles că aveam nevoie doar de afecțiune. Nu ai înțeles , sau nu ai vrut să înțelegi rugămințile mele. Ți le-am spus în cuvinte, ți le-am spus din privire, apoi am ales să ți le spun tăcând.
            Nu ai înțeles că atunci când nu mai ai nimic de pierdut, ești foarte greu de învins. Eu… au am ales să nu mă mai las învinsă. Am ales să fiu eu însămi, am ales să-mi dovedesc că pot. Pot să îmi trăiesc viața, să o iau de la început, deși anii îmi șopteau altceva. Nu m-au speriat anii… m-a speriat moartea. Am murit, puțin câte puțin, lângă tine. Am murit, de câte ori treceai pe lângă mine, fără să mă vezi. Singurătatea alături de tine, m-a ucis încet încet. Am murit, de câte ori nu mă auzeai. Am murit… dar, am ales să trăiesc. O să trăiesc fără tine, fără noi.
            Acum nu plâng și sigur, nu o să mai plâng niciodată. Astăzi știu ce vreau. Astăzi merg singură pe drumul meu… doar al meu.
            Astăzi, plânge cerul pentru mine… Lacrimile lui mă îmbărbătează, mă întăresc. Lacrimile lui, ale  cerului, mă spală de amintirile pe care le-am trăit împreună. Lacrimile lui îmi vor da viață.   


CA DOUĂ STÂNCI
Ca două stânci sculptate-n zid,
ne căutăm printre înscrisuri,
ca două pietre obosite
nu ne aflăm locul
sub mare,
ne căutăm neîncetat
vis după vis,
pictați pe visuri,
nu ne găsim,
dar ne-om găsi
când moartea ne va fi cărare.

Pe vârful crestelor stă scris,
că noi ne știm ,
dar
ne-am uitat,
pe fiecare frunză moartă
stă scris
că viața ne e viață,
pe fiecare cuib din stâncă
ne-așteapt-un șoim,
de vis brăzdat,
pe fiecare dimineață
stă scrisă-n zi,
o altă dimineață.

Ca două pietre rătăcite
în buzunarul
unui zeu,
pietre uitate de pământ
pe plaja palmelor
sfințite,
ne amintim că suntem doi,
că tu ești tu
și
eu sunt eu,
ne amintim că suntem stânci
de râul vieții,
despărțite.

DEZLEAGĂ-MĂ DE LEGĂMÂNT
Tăcerea ta,
mi-a aruncat iar sufletul
                                      sub izvor,                
lacrima mea
e iar floare uscată,
pe islaz,
tăcerea ta,
genunchii mi-i taie,
deși
îmi e covor,
liniștea ta,
îmi lasă răni adânci pe
cărunțit obraz.

Ecoul vocii tale
îmi cântă cu stelele
pe harfă,
mi-ai dat încredere,
mi-ai spus
ce n-am mai auzit,
dezleagă-mă de legământ,
mă simt ca o eșarfă
pe care vântul
o plimbă din infinit
în infinit.

Dezleagă-mă
de tot ce-ai spus
și ai promis,
mă chinui singură să mă dezleg,
dar…
uite că nu pot…
te simt mult prea aproape când
mă trezesc
din vis,
spune-mi doar un cuvânt …
să-mi fie
… antidot.
                                                                                    
 SĂ IUBESC, IUBIRE !
Dezleagă-mă iubire
 de ploaie
și de vânt,
adună praful iernii
de pe colina frunții,
știu că iubirea ta
e-n mine
legământ,
copilul meu și-al tău
să roagă
iară minții.

Dezleagă-mă
de stâlpul ce alții
l-au plantat,
rămâi la mine-n suflet,
nu rătăci pe-afară,
hai să cântăm balada
așa
cum am cântat,
hai să clădim castelul ce alții
îl surpară.

Dezleagă-mi inima ,
iubire,
n-o ține-n colivie,
mie îmi este bine,
dar,
inima mea plânge,
vrea aer să respire,
vrea iar,
din nou să știe,
să știe iar fiorul
cum se strecoară-n sânge.

Dezleagă-mă de mine,
de mintea-ntunecată,
croiește-mi iară aripi,
să zbor spre-naltul cer,
vreau pace,
vreau iubire,
nu-mi place-ngenunchiată,
vreau să iubesc,
iubire…
este prea mult ce-ți cer ?!

Silvia Urlih, fragment din cartea „Giulgiul iubirii” 

sâmbătă, 23 mai 2015

Scrisoare către tine - Silvia Urlih



Draga mea, știu că ești tristă, știu că nu te mai regăsești printre meandrele gândurilor, știu că ai obosit și că nu te mai vrei, nu mai vrei să duci viața de până acum. Știu, știu toate astea pentru că am trecut peste ele. Ești bolnavă. Ai atras către tine boala secolului, boala care îi macină pe toți cei sensibili, cei care nu mai acceptă să poarte masca urâțeniei. Vrei libertate, vrei să redevii tu însăți, tu cea care erai până acum… douăzeci, treizeci de ani. Știu că ți-e greu să lupți cu tine, cu tine însăți și cu durerile tale.
Te întreb eu acum, ce te doare mai tare ?! Rănile sufletești, sau boala ?! Ai să-mi răspunzi : și una și cealaltă, dar mai ales boala, cancerul acesta, care mă sperie de moarte.
Eu, draga mea, îți răspund că te înșeli. Nu boala, nu frica de moarte te sperie, ci frica de singurătate. Ți-e frică să iei o decizie care să-ți redea libertatea. Libertatea de exprimare, libertatea de mișcare, libertatea de a fi tu însăți. Ți-e frică să-i spui că nu mai accepți să joci rolul pe care ți l-ai asumat. Rolul nevestei bune, blânde, frumoase, deștepte, istețe, descurcărețe. Nu mai vrei să-i fii doar un blazon cu care să se mândrească pe la petrecerile cu ștaif pe unde te scoate. Nu mai vrei să-i fii proprietate, doar pentru faptul că-i porți numele. Vrei să fii tu însăți, vrei să arunci masca femeii nevoite să joace rolul soției împlinite. Vrei afecțiune, vrei un cuvânt de îmbărbătare. Vrei să te ia în brațe și să-ți spună doar atât „TE IUBESC așa cum ești”.
De când te știi, ai tânjit după afecțiune. De când te știi, ți-ai dorit ceva și nu înțelegeai ce anume. Acum  ai conștientizat acest lucru. Credeai că viața e asta, e ceea ce trăiești și ai fost învățată, educată , să trăiești.
Ai fost și ești soție, ai fost și ești mamă. Ai crescut copii, acum sunt la casa lor. Toată afecțiune care ți-a lipsit, ai dăruit-o copiilor. Doar că… uite că și copii au crescut, sunt la casa lor, iar tu… tu ai rămas singură în ditamai casa. Te simți inutilă, te simți părăsită.
Acum începi să conștientizezi că nu mai poți. Sufletul avea nevoie de odihnă. Ai ales să evadezi puțin din cotidian. Ai ales să-i testezi pe cei din jur, vrei să afli cui îi e milă de tine.
Draga mea, tu nu de mila cuiva ai nevoie, ci de afecțiune, de respect .
Îți dau un sfat. Renunță la boală. Arunc-o dincolo de tine, acolo, în groapa de reciclare a universului. Alege să trăiești așa cum îți dorești. Faptul că te plângi, că ceri celor din jurul tău să te înțeleagă doar pentru faptul că ai cancer, faptul că te lamentezi, nu va atrage pe nimeni lângă tine. Nu vei face altceva decât să-i gonești pe toți de lângă tine. Oamenii sunt sătui de bolile lor, de neîmplinirile lor. Vor să se înconjoare de oameni sănătoși, plini de viață, veseli. Sunt sătui de tristețile lor. Respectul nu se capătă cerșind mila nimănui.
Cât despre copii… trebuie să conștientizezi că, așa cum tu ai ales să-ți vezi de viața ta, tot la fel și ei trebuie să-și vadă de a lor. Nu te mai ține ancorată în faptul că le ești indisponibilă. Ei se pot descurca și singuri. Îi vei ajuta mult mai mult dacă ești sănătoasă, dacă nu le ceri să-și rupă din timpul lor pentru a se concentra pe tine. Nu fi egoistă. Tu nu ai oferit iubire și dragoste pentru a fi acum răsplătită. Nu-i chinui pe cei dragi ție. Alege să fii sănătoasă ! Alege să fii iubită pentru tenacitatea cu care ai depășit lupta cu cancerul !
Singura care te poate ajuta ești doar tu… tu și Dumnezeul tău. Caută-L, găsește-L, primește-L în casa sufletului tău și mergi mai departe, pentru că încă nu e timpul să te întorci „acasă”
Să nu mă judeci prea aspru…
Cu drag, eu !
PARIU CU VIAȚA
Și vine iară noaptea
și iar uit ca să dorm,
iar somnul meu se ceartă
cu mine
pentr-un gând,
mi-aruncă stropi de ziuă ,
de gânduri să n-adorm
și parc-ar vrea
privirea
s-o vadă iar plângând.
Cu noaptea lângă mine
încep din nou să scriu,
cu sufletul
ce-mi este
o pană fermecată,
scriu spovedanii triste
cu viața fac pariu,
pe care însă vreau
să-l mai câștig
o dată.
Pariul meu cu viața
cu jocul de-a ruleta,
este un plâns
și-un râs
e scris
sau e  hazard,
voi trage cartea mare
voi trece iar ștacheta,
și voi dansa cu viața
căci lacrima
o ard.


NU VREAU SĂ VEZI
Vioara cântă în tăcere
cântecul mut
al unei doamne,
ce a dorit să-i fie plină
cu toamnă
frunzele din toamne.
La ușa ta a pus covor
sufletul ei,
dar l-ai călcat…
i-ai stors iubirea din izvor
când ai gonit-o…
și-a plecat.
Tu mi-ai cerut să te iubesc ,
cuvântul tău
chiar de-a durut ,
mi-ai dat speranța să zăresc,
să cred în noi ….
și am crezut.
Mă doare-acum singurătatea
în drumul greu
ce l-am făcut,
tu vrei să răsfoiești iar cartea,
în care doar eu
am crezut.
Mă doare timpul meu
și vrerea,
mă doare
sufletul și-ți spun,
că-i prea strivit
și n-am puterea ,
să pot să-l iau ,
să-l mai adun.
Încerc să pun balsam de lacrimi
să nu mai doară
ce-ai ciobit…..
să uit de tot ,
să uit de patimi …
să nu mai calci
pe ce-am zidit.
De ce–ai ales să îmi frângi zborul?
de ce-ai stricat
ce-a fost curat ?
eu am rămas pe drum cu dorul,
singurătate
și oftat .
Rog vântul sufletu-mi să-l ducă
în colț uitat
să-l piardă-n lume,
să nu mai știu pe unde -apucă,
să nu mai poată
să-l adune.
Nu vreau să vezi cum cad și mor,
să nu văd
ce-am lăsat în urmă,
singură-mi este mai ușor,
cântul viorii
când se curmă.
Nu vreau să vezi
cum ploaia spală
cu frunze
dansul trist al toamnei,
acoperind cu poleială,
ultimul cântec trist….
al doamnei.

Azi liliacul a-nflorit în zori,
dar destinul nostru…
s-a-mpiedicat de nori.

DE N-AȘ FI CĂZUT
De n-aș fi căzut
din ram,
frunză galbenă uscată,
n-aș simți
pământul reavăn,
iarba verde,
mătăsoasă,
n-aș simți
mierea din floare,
n-aș vedea palma crăpată,
        nu aș ști       
cum e să fii,
haină veche,
dar aleasă.

De n-aș fi căzut
din munți,
nu aș fi simțit câmpia,
lanul
nu l-aș secera,
pâinii,
gustul nu i-aș ști,
masa
mi-ar fi fost săracă,
nu aș ști unde mi-e glia,
aș fi
ziuă fără soare,
noapte
fără lună-aș fi.

De n-aș fi căzut
în boală,
n-aș fi fost cu Dumnezeu,
de n-aș fi gustat
amarul,
dulcele
nu l-aș simți,
pribegia mi-ar fi fost drumul vieții
cel
mai
greu,
rădăcina mi-ar fi plumb,
până când,
aș adormi.

CHIAR DACĂ…..
Chiar dacă
norii te umbresc înnegurându-ți viața,
privește-n suflet
și zâmbește,
nu te lăsa învinsă !
Chiar dacă lacrimi
curg șuvoi,
și iar te simți învinsă,
nu plânge - râzi,
zâmbește-i vieții din flacăra nestinsă.
Chiar dacă
iar îngenunchezi,
sub greaua ta povară,
ridică-te,
priveste-n sus,
zâmbește-I
și te scoală !
Și dacă sufletul ți-e greu,
iar soarta ți-e bizară,
ia-ți aripe și zboară iar,
nu rătăci în boală.

Și de continui
să bocești
și-ți plângi de milă singur,
de vină nu ești decât
tu,
căci gândul rău te-ngroapă.
Iar dacă  tu
auzi și vezi
cum crește-al sorții mugur,
atunci…
visezi,
iubești,
trăiești ,
din soartă te adapă.

CER  AJUTOR !!
Doamne…
sufletul meu strigă după ajutor…
în viața asta crudă nu mai pot fi
actor…
lupt singură cu mine,
voi !
nu mă auziți ?
de ce în deznădejde iubiții mei,
mă azvârliți ?
Cer ajutor la tine,
copilul meu cel drag,
eu te-am plantat
și te-am udat
să fii semețul
fag,
sunt singură
și doare…
și merg spre nebunie…
de ce ești surd…
nu vezi că sunt în agonie ?
Ai casa ta,
copii tăi
și cred că-ți este bine..
sufletul meu doar astăzi,
te cere lângă mine.
Nu mă lăsa copile !
mămica ta e-n boală!
ajută-mă te rog…!
dă-mi mâna de mă scoală !
Sunt trestia plăpândă ce este
la pământ,
un uragan puternic mă ține…
și m-a frânt…
eu vreau să plec spre stele,
dar ele
nu mă vor…
mi-au spus să mai aștept..
însă
durerile mă dor.
Cer ajutor la lună, să-mi mângâie durerea,
Cer ajutor la stele să-mi spele amintirea.
Cer ajutor la Tine, iubite Domn al meu…..

Doar Tu ești lângă mine, acum când îmi e greu.
Silvia Urlih, fragment din cartea „Giulgiul iubirii”