Trebuie doar să-ți dorești !Silvia Urlih

Tristețe, lacrimi, sentimente… Sentiment de culpabilitate… Am făcut bine, am făcut rău… De ce am ales să plec?! De ce am, ales să fiu departe de lume ?! De lumea pe care o cunoșteam. De ce am ales un loc în care nu cunosc pe nimeni și nimeni nu mă cunoaște. De ce am plecat eu din casa mea, a noastră, și nu el…

Tristețe…. tristeţea este atât de reală, de ascuţită şi de alinătoare, încât îți dorești să nu te mai desparţi de ea  niciodată. Sentimentul de vinovăţie este atât de puternic încât te lăsa fără aer, fără suflu, fără forța de a mai  putea respira vreodată iubire în preajma altcuiva. Senzaţia că ai pierdut totul este înfiorătoare. Certitudinea că ai dat totul şi că nu o să mai poţi oferi niciodată nimic, este ucigătoare, nemiloasă și, încet, încet îţi otrăveşte gândurile.

Dezamăgire… nu cred că o poate exprima cineva în cuvinte. E mai tare şi mai sufocantă decât orice urmă de iubire care a existat vreodată. O simţi cum urcă (de ce nu coboară niciodată?...) până în creștetul capului. Pulsează şi măcină încet şi sigur, ca un ciocan care îţi găseşte punctul slab, în  creier… Fricile nu te mai bântuie pentru că te simţi ca o halcă amorfă de carne şi oase, care se mişcă mecanic în virtutea unor legi neînţelese ale universului. Fiecare pas pe care îl faci de una singură,  într-o lume devenită dintr-o dată străină, ţi se pare o dramă... iar ceea ce ţi s-a întâmplat, o tragedie...

Te privești… palmele tale atârnă la alte mâini,ochii văd doar două becuri fără lumină,  trupul nu-ți mai aparține, și se pierde necunoscut, într-o mulţime de oameni care traversează pe strada vieții tale.

Zâmbeşti… Este zâmbetul tău... Plângi… sunt lacrimile tale... Râzi… Este râsul tău… Undeva, într-un colţ de minte, se naşte gândul unei speranţe. Poate… intuiţia ta de om e dornică să se convingă. Întinzi degetele şi îţi cercetezi fața. Da, sunt lacrimile tale. Da, e râsul tău. Dar unde eşti TU printre toate astea? Îți pipăi fața, iar degetele mâinii alunecă apoi uşor spre inimă. O simți, îi auzi ticăitul. Speri. Auzi glasul inimii că-ți spune că e a ta, e speranţa ta. E speranța pe care încerci să o alungi, pe care o ştergi disperat cu  mâneca. Vrei să o alungi ca pe un gând ireal de frumos. Imposibil. E prea dornică să fie adevărată. Nu vrei să o ucizi definitiv.

Fiecare pas pe care îl faci înainte, încercând să ieși din nou în lume, te duce departe de tot ceea ce ţi-ai dorit vreodată. Te duce în Oaza ta de Liniște, te duce spre visare. Te plimbi relaxat în lumea fără umbre dar, dai peste o fundătură. Unde este drumul tău în lumea aceasta? Unde îți e locul ?! Aici, in lumea viselor, sau în lumea reală ?! Inima îţi este atât de sfâşiată că nu mai poate decât să se exprime prin lacrimi. Uneori chiar şi ele, lacrimile, amuţesc şi nu mai au putere să-ți transmită ceva. Este dureros, căci durerea este surdă. Te doare totul, dar nimic. Amintirile sunt atât de actuale încât le priveşti în toţi oamenii din jurul tău. Minutele sunt apăsare împietrită, orele par eterne momente de durere, zilele, un neant în care vrei să te evapori încet şi sigur. Timpul e o rană adâncă care îţi mănâncă trupul şi îţi chinuie fiecare celulă din trup. Plăcerea, gustul vieţii, se scurge din tine picătură cu picătură. Somnul îţi devine refugiu... asta, dacă ai curajul să te refugiezi în amintirile nebune şi iubite care te vizitează în miez de noapte sub formă de vise…. Dorinţa de a face ceva pentru tine, ORICE, se evaporă. Existenţa îţi devine indiferentă, atât de indiferentă încât tot ceea ce se întâmplă în jurul tău nu te poate salva de la a fi absent. Scopul… nu îl mai vezi… nu te mai interesează. Îţi doreşti doar… ştii ce îţi doreşti dar acest lucru ți se pare  atât de imposibil, de irealizabil... Îl conştientizezi, aşa că nu îţi mai doreşti nimic. Trupul te chinuie şi el la un loc cu sufletul. Simte frig, răcoare, durere, fierbințeală, prin fiecare por şi întinde neputincios mâna după o îmbrăţişare cunoscută, după o prezenţă care îi e familiară şi dragă… Şi ceea ce este cu adevărat rău, este că  această durere persistă şi nu prezintă nici cel mai mic indiciu că într-o bună zi ar putea pur şi simplu să dispară...

            Asta simți când iei decizia de a sfârși o relație bolnavă. Ai conștientizat mult prea mulți ani că nu-ți face bine, dar ai continuat. Ai sperat că lucrurile se vor schimba. Ai sperat că vorbele, mângâierile, lacrimile tale de implorare îl vor schimba și te va înțelege. Te-ai înșelat. Ai pierdut mult prea mult timp să-l schimbi pentru tine. Nu doare despărțirea, doare dezamăgirea, faptul că nu te-a înțeles.

            Draga mea…. Nu plânge timpul pierdut, că nu e pierdut. Nu plânge după el, pentru că el, nu te-a meritat. Plângi, da, plângi, dar nu după el, nu pentru el. Plângi de fericire. Da, de fericire că te-ai „trezit”. Încă nu e timpul pierdut să-ți refaci viața. Mai ai timp.

De unde știi că, undeva, într-un alt colț, un EL nu-și dorește ceea ce tu știi că poți oferi ?! De unde știi că undeva, acel EL te dorește, te cheamă ?! Nu-i poți auzi glasul, dacă nu vrei să mai auzi de nimic. Va bate la o ușă încuiată, iar tu, în deznădejdea ta, nu îl vei auzi.

Te-ai trezit dintr-un coșmar. Acceptă să trăiești cu adevărat ceea ce ți-e scris. Doar atât îți cer : ACCEPTĂ. Viața, cu bunele și relele ei, nu se sfârșește aici. Viața, viața ta nu e o piatră îmbrăcată doar de nămol. Spal-o de lut și vei găsi în mijlocul ei, diamantul. Trebuie doar să-ți dorești.
Nu te mai strădui să-l schimbi... schimbă-te tu !

NE-AM RĂTĂCIT DE NOI

Poate
că vei afla ,
sau nu vei ști vreodată,
că voalul ce ți-am dat
a fost sufletul
meu,
poate
că ai simțit
că-n cuta lui uzată,
era zâmbetu-mi trist
gonit de alizeu.

Poate
că ai uitat
sau nu vrei să mai știi,
că tu mi-ai dat sărutul
prin
care-am renăscut,
poate vei reveni cu ploile târzii,
să-mi scalzi
în ploaia verii
prezentul din trecut.

Poate
că azi e mâine,
poate
că ieri e azi,
poate orbiți de viață
ne-am rătăcit
de noi,
poate că n-ai văzut limanul
dintre brazi,
dar
sigur drumul nostru
nu va mai fi
în doi.

ZĂLOGUL TOAMNEI

Tăișul nopții te-a-ndemnat

să fii

zălogul toamnei mele,

să scuturi frunze de mesteacăn

pe trupul încă

desfrunzit,

dar ai rămas încătușat

în cușca vremurilor

grele,

să fii

casapul blestemat din timpuri negre revenit.

Căința gândului stingher

cu dor de Evă despletită,

te-a alungat

din parcul verii

și

te-a plantat din nou

în glastră,

te-ai aliat cu neagra lună ,

dar…

ea era nepregătită,

să rupi hotarul ce lega,

dorința ta,

de noaptea

noastră.

Din cuibul nostru te-ai desprins

și

ai fugit cu-al tău

blestem,

te-ai înfrățit cu depărtarea

și

ți-ai legat zăgazul vieții,

ți-ai semănat singurătatea

și

ți-ai făcut zilele

ghem,

eu

am rămas cu dimineața

împachetată-n

dimineți.

SĂ MĂ HRĂNESC CU CRINUL

Am strâns

în talpa timpului meu

spini,

i-am scos,

i-am aranjat pe rafturi

cu migală,

m-am înțepat în ei,

dar am ajuns

la crini,

iar ei mă mângâie

și mă împodobesc de marea gală.

Masa

iar s-a gătit cu flori

înmiresmate,

le simt ,

simt

iar aroma lor cum mă pețește,

am aruncat toți spinii și

au rămas curate,

albite de culoare,

brodate-mpărătește.

Sub tălpi

simt azi covor de iasomie,

masa mi-a potrivit un scaun

lângă ea,

să stau

să-mi hodin trupul obosit de pribegie,

să mă hrănesc cu crinul

ce-n suflet

îmi ardea.

 fragment din cartea „Giulgiul iubirii” Silvia Urlih

Ce nu te doboară, te ridică ! Silvia Urlih

Suntem prea neputincioşi ca să mai vedem întregul lucrurilor şi prea grăbiţi pentru a vedea cauze și a ajunge la efectele lor. Dacă noi credem că avem un suflet sănătos, el nici pe departe nu se afla în această stare. Ori de câte ori ne îmbolnăvim trupeşte, cauza bolii trebuie căutată şi în stările noastre sufleteşti, în gândurile şi sentimentele pe care le-am avut şi încă le mai avem. Dacă trupeşte suntem în putere şi sănătoşi, mai trebuie să verificăm şi starea de sănătate a sufletului. Aşa cum orice boală trupească este pusă în evidenţă printr-o senzaţie dureroasă, trebuie să înţelegem că orice durere pe care nu o identificăm, pune în evidenţă o boală a sufletului, o disfuncţionalitate a acestuia.

Dimineţile vin și pleacă întotdeauna. Uneori ne găsesc  cu o energie debordantă şi poftă de viaţă, sănătoşi şi bucuroşi , nerăbdători să începem nouă zi.  Alteori însă ne găsesc lipsiţi de vitalitate, poate bolnavi şi fără forţă vitală .

Una din dimineţi m-a găsit şi pe mine într-o situaţie în care nu am mai fost de mult timp. M-am trezit lipsită de energie. Oare ce s-a întâmplat de mă simt ca și cum aș fi bolnavă ? De ce am invitat această boală în viaţa mea? Ce greşeli am repetat? Ce nu am făcut bine, astfel încât trupul meu îmi dă un semnal de alarmă?

Poate  la prima vedere vei spune că mi-am pierdut minţile, şi eu am să-ţi spun da, chiar  mi le-am pierdut , dar doar pentru ca să îmi regăsesc simţirile, ci pentru că mi-am lăsat mintea să plece pentru a coborî în suflet şi pentru a-l întreba pe el ce anume din dorinţele sale am ignorat producând astfel un dezechilibru  în acest triunghi trup-minte-suflet , de care mă atenţionează ”boala mea”. Ei bine , probabil că mulţi dintre voi vor spune că e simplu, că există nişte factori biologici care provoacă bolile în organismul nostru, însă eu cred că e mult mai mult de atât. Nu sunt singura care crede asta, există și alţi oameni care au descoperit că bolile au de cele mai multe ori o cauză spirituală. Aşadar m-am petrecut ceva timp aprofundând acest subiect şi m-am analizat.  Ştiam că pentru a putea să trec peste această stare de sănătate am nevoie să îmi dau seama şi să accept că am făcut ceva care nu este în concordanţă cu sinele sau sufletul meu.

Ce înseamnă asta, te vei întreba. Ei bine sinele nostru reprezintă adevărata noastră fiinţă, cea care rămâne dincolo de toate straturile de gunoaie pe care le acumulăm în timpul vieţii, constituite din gânduri, idei, acţiuni, visuri împrumutate de la alţii. Din păcate destul de devreme în viaţa noastră începem să acoperim sinele nostru perfect, autentic, cu aceste straturi . Astfel tot mai mult uităm de el, când luăm decizii, când acţionăm sau avem anumite comportamente. Trecem totul mai bine prin filtrul minţii ,a raţiunii , care e plină de astfel de idei împrumutate. Avem senzaţia că e suficient să luăm nişte decizii la nivel conştient, să facem eforturi repetate de a deveni cineva fără a asculta şi dorinţele sufletului .  Însă nu este așa.  Pentru că tot ceea ce faci prin a-ţi propune să devii altcineva este să te îndepărtezi tot mai tare de sinele tău şi astfel, de posibilitatea de a trăi în bucurie tot mereu. Filtrul inimii este cel mai autentic filtru pe care îl poţi avea vreodată. Ori de câte ori vei simţi că inima ţi se umple de bucurie , să ştii că ai luat decizia potrivită, în conformitate cu cine eşti cu adevărat, iar ori de câte ori vei simţi că inima ţi se umple de durere, vei simţi strângeri de inimă. Sufletul tău nu doreşte acel lucru şi e doar o iluzie a minţii care va dispărea până la urmă.

Scopul venirii noastre pe pământ este evoluţia sufletului şi  fiecare experienţă serveşte acestui scop. O spun, o repet, o cred cu toată fiinţa mea.  Culmea este  că în ultima vreme tot uităm să-l ascultăm şi să acţionăm în conformitate cu vocea lui.

Atunci când există discordanțele acestea între ceea ce îşi doreşte sufletul tău şi ceea ce faci tu,  este posibil să primeşti tot felul de semnale de alarmă. Unele apar sub formă de boli, altele apar pur şi simplu ca o durere interioară sau nemulţumire la nivel general.  În aceste momente e clar că ai nevoie să te opreşti un pic şi să îţi dai seama dacă ceea ce faci, este ceea ce îţi doreşti cu adevărat.

Poate că repeţi aceeaşi greşeală de foarte mult timp, şi ea nu-ţi serveşti absolut deloc la evoluţia sufletului.  După ce m-am îmbolnăvit, i-am mulţumit bolii că a apărut în viaţa mea, pentru că o dată cu ea, am reuşit să îmi dai seama ce am de făcut în continuare. Mi-am dat seama că am acţionat dintr-un alt loc decât al iubirii în anumite momente, atât al iubirii faţă de mine cât şi al iubirii faţă de ceilalţi. Am reuşit să accept despre mine ce nu puteam accepta şi am luat atitudine.

Mi-am dat seama că deşi cunosc multe lucruri pe care le am de făcut pentru a deveni o persoană din ce în ce mai bună şi a evolua sufleteşte , nu întotdeauna le fac. Mi-am dat seama că nu am fost total aliniată cu gândul, cuvântul şi fapta şi că e cazul să o fac.

Mi-am dat seama că pentru ca spiritul meu să evolueze am nevoie să mă detaşez de dependenţe total, să mă detaşez de tot ceea ce îmi consumă energia şi să aleg acele lucruri care mă încarcă energetic.

Mi-am dat seama că singurul loc  în care trebuie să trăiesc pentru a evolua spiritual este  insula iubiri.

Mi-am dat seama că ataşamentul de anumite lucruri şi rezultate, întotdeauna te fac le pierzi.

Mi-am dat seama că aşa cum trupurile noastre sunt acumulări de energie la fel şi tot ceea ce vedeam noi ca fiind parte din lumea materială sunt tot acumulări de energie care trebuie să circule.

Mi-am dat seama că trăind în inimă ţi se deschid din ce în ce mai mult porţile cerului , a bucuriei, a iubirii şi că tot ce trebuie să fac este să-mi ascult Sufletul, să am grijă de templul lui , trupul, şi să mă folosesc de minte pentru a realiza dorinţele lui.

Mi-am dat seama că prin alegerile mele mi-am  scăzut vibraţia energetică şi astfel am rezonat cu aceste micro-organisme  sau entităţi pe care le numim boli, şi le-am lăsat astfel să-şi facă cuib în trupul meu.

                Mi-am dat seama că iubirea poate să vindece totul, prin vibraţia ei e atât de înaltă .

Mi-am dat seama că toate experienţele vin în viaţa mea, pentru ca sufletul să evolueze din ce în ce mai mult şi trebuie să le mulţumesc şi să le iubesc pentru că ele sunt adevăraţii mesageri pentru mine.

Mi-am dat seama cu bucurie , încântare şi umilinţă că mai am de parcurs mulți pași pentru a-mi împlini calea spirituală şi că toate experienţele mă împing să caut să cunosc , să mă cunosc tot mai mult.

Mulţumesc vieții pentru toate aceste experienţe ! Să nu uiți prietene că, ce nu te doboară, te ridică !

REVINO SUFLETE ÎN TRUP

Revino suflete,

să fim iar împreună,

revino înapoi în trupu-mi ofilit

să fim iar amândouă,

să stăm pe-aceași lună

să continuăm

de unde ne-am oprit.

Suntem doar noi…

tu și cu mine

o singură ființă…

de ce nu te mai simt ?

Pe unde umbli suflete al meu ?

simt golul cum revine,

mă dezgolesc,

iar trupul mi-e prea  strâmt.

Mă strânge trupul gol

mi-e sângele casant,

iar venele

se-mprăștie peste nisip uscat…

simt norul cum mă ia

m-aruncă în neant,

iar tu…

tu suflete al meu ,

pe unde ai plecat ?

Dă-mi mâna suflete,

nu mă lăsa afară,

nu mai ieși mereu fără de mine

atunci când pleci,

începe să mă doară

și nu știu niciodată

cât pot fără de tine.

Mă uit la tine suflete ,

ce bine știi să zbori

și cât de fericit te-ntorci  ’napoi în trup

când pleci în ceruri calde,

rămân cu reci fiori

cu greu mai pot de tine să mă rup.

Sunt dezgolită,

ce mult îmi mai lipsești…

ce rău mă doare absența ta prelungă

mi-e teamă c–o să uiți

și-o să mă părăsești

tu să plutești ,

pe mine moartea

să mă-ajungă.

Mă uit la tine,

te văd doar în oglindă

te chem, te caut,

abia te pot atinge…

revino suflete,

începe disperarea iar să mă cuprindă

și nu vreau

lacrimii să-i dau voie a plânge.

Eu m-am desprins de ploi ,

de ură

şi furtună
și mi-am croit cărări

de doruri șlefuite,

pe oase-am strâns în stâncă

flori de mătrăgună
și bolovani de vorbe slute

şi ascuţite..

De carnea-mi zdrențuită

mi-atârnă gândul mort,
prin trupul răvășit

ard doruri

de lăstar…

te-am răsădit

și te-am udat

în suflet eu te port

și te pictez icoană

pe masa

din altar.

Cu dorul prins în piept

aștept ziua uitării,

cu palmele în cruce

mă rog,

iar ruga doare,

aș vrea să scap de dor,

să-i fiu spic depărtării,

aș vrea să fiu

cu tine,

copil din depărtare.

DOUĂ JUMĂTĂȚI

Mă pierd

în noaptea nebunelor iele,

șoapte se-ascund

în perdeaua de nori,

mă prind

în dansul tăcutelor stele

cântecul nopții

îmi dă fiori.

O parte din mine

ar vrea să rămână,

cealaltă parte

îmi spune să plec,

soarele și luna

își împletesc cunună

sub cortina durerii

când m-aplec.

Lacrimi de gheață

obrazul mi-l spală,

tristețea m-apasă ,

aerul mi-l ia…

o parte din mine

de suflet e goală

cealaltă parte

vrea cu mine să stea.

Spre zări neștiute

aș vrea ca să zbor,

să uit de durere,

să uit de chin,

să mă pierd

în al uitării izvor

la icoana -ndurării

să mă-nchin.

Sunt două jumătăți

ce în mine se zbat,

se luptă cu mine,

în șoaptă mă roagă….

una să stau,

să îi fiu aliat

cealaltă ,

lumină din cer să culeagă.

 fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih