duminică, 27 septembrie 2015

Vreau să trăiesc ! Silvia Urlih

M-am „sinucis” de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai exist, dacă mai sunt eu, sau doar un corp lipsit de suflet, sau doar un suflet uitat într-un oarecare trup.
M-am pedepsit de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai am pedepse de purtat pe umerii mei firavi.
M-am jeluit mie de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai am cuvinte, să-mi răspund. Mi-am pus întrebări, mi-am răspuns.
Am plâns de atâtea ori în gând, încât mă întreb dacă mai am lacrimi, sau așchii din mine de aruncat pe fereastra sufletului.
M-am lăsat ucisă de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai am vieți de dus în spinare, sau doar va trebui să traversez oceanul acesta, numit pământ.
M-am învinuit de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai sunt învinovățiri pe care să mi le asum.
M-am lăsat mâncată de „rechini” de atâtea ori, încât mă întreb… mai sunteți ?!
Mi-am lăsat sufletul strivit sub bocancii nesătui de a strivi, încât mă întreb… mai am suflet ?! Îmi mai e sufletul întreg, sau e ferfenițit și aruncat prin niscaiva cotloane de lume ?!
            M-am sinucis, m-am pedepsit, m-am jeluit, m-am lăsat ucisă, m-am învinuit, m-am lăsat mâncată, am plans în gând… Toate acestea le-am făcut, cu bună știință ?!     
Nu mai vreau să mă mai las nici mâncată, nici ucisă, nu mai vreau nici să mă „sinucid”, nici să mă jeluiesc, nu mai suport greutatea nici unei cizme. Acum vreau doar să trăiesc. Vreau să trăiesc așa cum mi-am droit încă din pruncie. Vreau să fiu femeie… vreau să fiu doar o femeie care nu le poate face pe toate. Vreau ca inocența copilăriei să nu-mi mai fie sechestrată în cușca trupului. Vreau să-i dau voie să se nască iar. Vreau să mă nasc din mine iar. Vreau să-mi văd umbra doar din față… nu partea stângă, nu dreapta, nu din spate. Vreau ca umbra mea să mă conducă pe tunelul luminii până la capăt. Nu mai vreau ca glasul meu să nu aibă ecou. Vreau ca ecoul glasului meu să-l audă doar cine trebuie.
            Te întreb, Bunule al meu… e mult ce vreau ?! Tot ce vreau, vreau de la mine, nu de la Tine. Tu, Bunule al meu, luminează-mi doar mintea să văd drumul. Tu, Bunule al meu, arată-mi doar cum să ies din noapte…. Din noaptea mea. Du-mă te rog spre ziuă, spre ziua Ta.


CREDEAM CĂ TE-AM UITAT
Mă contopesc iar geruri,
fac iar tunel prin mine,
trecutul vrea să spargă ușa
ce-am ferecat,
se zbate fără milă,
mă trage-n întuneric,
mă trage înapoi,
unde am fost
odat.

Zăpezile
ce le-am pictat în flori de iasomie,
îngheață iar pe portativ în cântec aerat,
eu le gonesc,
ele tot vin,
vor
să-mi înghețe trupul,
sau
sufletul,
sau
tot ce n-am iertat.

Am tot fugit de ger,
dar
gerul mă ajunge,
l-am tot rugat în gând,
credeam
că a plecat,
el vine către mine,
bate iar în clepsidră,
ușa
ce-am ferecat-o, din nou s-a descuiat.

Trecutule ce te-am uitat, te iert, mă iartă dară,
nu mă mai cotropi cu vorbe de alint,
mi-ai inundat ființa, eu, te tot dau afară !
de ce mă invadezi ? Eu, uite, te dezmint !

Nu te mai vreau în viață, credeam c-am răsărit!
Fugi!
Lasă-mă o clipă să mai respir curat,
te-am încuiat afară, ți-am dat ce ți-ai dorit,
de ce iar mă ingheți?  Credeam că te-am uitat.



CU PROPRIA SECURE
Sunt vinovată
că pădurea plânge,
iar râul nu mai vrea să înflorească ?!
sunt vinovată
c-ai rămas în drum
și ai uitat
de
casa părintească ?!

Sunt vinovată
că cerul tău apune,
iar florile
nu vor să te-nsoțească?!
sunt vinovată
că te-ofilești în lacrimi
și lași ciulinii vremii
în tine
să tot crească ?!

Sunt vinovată eu,
că tu te pierzi la mal ,
că nuferii nu vor
să mai albească?!
sunt vinovată eu
că ți-este mult mai greu,
iar ploaia tace-n tine
și
nu vrea să vorbească ?!

Sunt vinovată eu
că ți-ai pierdut lumina,
iar întunericul îl lași
să se-adâncească?!
sunt eu cea vinovată,
că ți-ai găsit aleanul în mâlul aruncat
de
pronia cerească ?!

Nu,
nu sunt vinovată
că tu îți ești dușmanul,
nu eu sunt vinovata
că nu-ți găsești cărarea,
eu nu sunt vinovată
că nu-ți găsești aleanul,
și că te pierzi în lume
fără să-ți știi
aflarea.

Tu vrei
să-noți în lacrimi,
tu vrei
să fii în turmă,
tu vrei
să te-amăgești cu vreascuri din pădure,
tu vrei
să nu vezi lanul, nici macul de pe urmă,
tu vrei
să-ți tai copacul
cu propria
secure.


 COPILUL VREMII
Mă simt
pământ cu cer în mine,
mă nasc din mine
iar
lumină,
mă simt
copilul strâns la piept de mama lui când alăptează,
mă simt
secunda timpului,
mă simt
clepsidră fără vină,
mă simt
minutul dintr-un ceas,
când
timpul iar în timp valsează.

Mă simt
ca verdele din iris ce vede luna
cum petrece,
simt
valsul inimii pe ring, când
spectatorii-s uluiți,
simt
ritmul sângelui cum fierbe ,
simt
când fierbinte
și
când rece,
mă simt
zeiță-ntre zeițe, înconjurată doar
de sfinți .

Mă nasc din mine iar și iar, îmbobocesc din fir de floare,
renaște-n mine gustul vieții, un gust fără amarul mării,
simt cerul cum se înroșește , pământul vrea să mă-nfioare,
mă simt copilul fără griji, copilul vremii și al zării.

VISUL NU MI-E VIS !
Sunt vinovată
că iubesc pământul,
că scormonesc în templul cu lumină,
sunt vinovată
că-mi torn în sânge infinitul
și că invit zăpada
să stau cu ea la cină ?

Trecutul m-a-mbrăcat
în rochie de vestală,
mi-a pus în plete cununi de grâu cosit,
mi-a pus în palme sceptrul
și o catedrală
și m-a trimis în lume
cu laur aurit.

Sunt vinovată
că înfloresc culoarea,
că scriu pe curcubeu cuvinte ne-nțelese,
sunt vinovată
că mă-nsoțesc
cu zarea,
iar îngerul sub tălpi
covor de vise-mi țese ?

Sunt vinovată
că răscolesc în munte,
să caut regăsirea
să mă găsesc
pe mine,
sunt vinovată
că sunt doar un grăunte
și poate cer prea mult din ce mi se cuvine ?

Sunt vinovată
că urc ușor pe soare,
că poarta universului spre mine
s-a deschis,
sunt vinovată
că am pământul
sub picioare,
sunt vinovată,
că visul nu mi-e vis ?
 fragment din cartea „Giulgiul iubirii” Silvia Urlih



vineri, 25 septembrie 2015

COPILUL VREMII - Silvia Urlih




Mă simt
pământ cu cer în mine,
mă nasc din mine
iar
lumină,
mă simt
copilul strâns la piept de mama lui când alăptează,
mă simt
secunda timpului,
mă simt
clepsidră fără vină,
mă simt
minutul dintr-un ceas,
când
timpul iar în timp valsează.

Mă simt
ca verdele din iris ce vede luna
cum petrece,
simt
valsul inimii pe ring, când
spectatorii-s uluiți,
simt
ritmul sângelui cum fierbe ,
simt
când fierbinte
și
când rece,
mă simt
zeiță-ntre zeițe, înconjurată doar
de sfinți .

Mă nasc din mine iar și iar, îmbobocesc din fir de floare,
renaște-n mine gustul vieții, un gust fără amarul mării,
simt cerul cum se înroșește , pământul vrea să mă-nfioare,
mă simt copilul fără griji, copilul vremii și al zării.

 Silvia Urlih 25.09.2015

CU PROPRIA SECURE - Silvia Urlih

Sunt vinovată
că pădurea plânge,
iar râul nu mai vrea să înflorească ?!
sunt vinovată
c-ai rămas în drum
și ai uitat
de
casa părintească ?!

Sunt vinovată
că cerul tău apune,
iar florile
nu vor să te-nsoțească?!
sunt vinovată
că te-ofilești în lacrimi
și lași ciulinii vremii
în tine
să tot crească ?!



Sunt vinovată eu,
că tu te pierzi la mal ,
că nuferii nu vor
să mai albească?!
sunt vinovată eu
că ți-este mult mai greu,
iar ploaia tace-n tine
și
nu vrea să vorbească ?!

Sunt vinovată eu
că ți-ai pierdut lumina,
iar întunericul îl lași
să se-adâncească?!
sunt eu cea vinovată,
că ți-ai găsit aleanul în mâlul aruncat
de
pronia cerească ?!

Nu,
nu sunt vinovată
că tu îți ești dușmanul,
nu eu sunt vinovata
că nu-ți găsești cărarea,
eu nu sunt vinovată
că nu-ți găsești aleanul,
și că te pierzi în lume
fără să-ți știi
aflarea.

Tu vrei
să-noți în lacrimi,
tu vrei
să fii în turmă,
tu vrei
să te-amăgești cu vreascuri din pădure,
tu vrei
să nu vezi lanul, nici macul de pe urmă,
tu vrei
să-ți tai copacul
cu propria
secure.


 Silvia Urlih 25.09.2015

miercuri, 23 septembrie 2015

CREDEAM CĂ TE-AM UITAT - Silvia Urlih

Mă contopesc iar geruri,
fac iar tunel prin mine,
trecutul vrea să spargă ușa
ce-am ferecat,
se zbate fără milă,
mă trage-n întuneric,
mă trage înapoi,
unde am fost
odat.

Zăpezile
ce le-am pictat în flori de iasomie,
îngheață iar pe portativ în cântec aerat,
eu le gonesc,
ele tot vin,
vor
să-mi înghețe trupul,
sau
sufletul,
sau
tot ce n-am iertat.

Am tot fugit de ger,
dar
gerul mă ajunge,
l-am tot rugat în gând,
credeam
că a plecat,
el vine către mine,
bate iar în clepsidră,
ușa
ce-am ferecat-o, din nou s-a descuiat.

Trecutule ce te-am uitat, te iert, mă iartă dară,
nu mă mai cotropi cu vorbe de alint,
mi-ai inundat ființa, eu, te tot dau afară !
de ce mă invadezi ? Eu, uite, te dezmint !

Nu te mai vreau în viață, credeam c-am răsărit!
Fugi!
Lasă-mă o clipă să mai respir curat,
te-am încuiat afară, ți-am dat ce ți-ai dorit,
de ce iar mă îngheți?  Credeam că te-am uitat.
 Silvia Urlih 23.09.2015


duminică, 20 septembrie 2015

TU-MI DĂRUIEȘTI - Silvia Urlih









Iubitul meu
încărunțit
la tâmpla-ți însorită,
privirea ta
mă-mbracă în primăvara vieții,
tu-mi dai în dar
renașteri
din cartea învechită,
îmi dăruiești oceanul
din pragul
dimineții.



Iubitul meu
cu ochii ca cerul
verii-n pârg,
privirea ta
mă vede copilul fără vreme,
tu-mi dai în dar
femeia
uitată de amurg,
îmi dăruiești livada
culeasă-n crizanteme.

Iubitul meu
cu trupul
ce-a înflorit stejar,
privirea ta
îmi spune că sunt vestala sorții,
tu-mi dăruiești
pădurea
și
ceru-mi dai în dar,
mă strângi în giuvaer,
inel
în fața Porții.

Silvia Urlih 20.09.2015

NE DOARE DORUL - Silvia Urlih








Ne cerne cerul
cu toamne
aurite,
ne cerne toamna
cu veri
înmugurite,
ne cerne-nmugurirea
cu frunze
înverzite,
ne cerne noaptea
cu zile
preadorite.


Ne cern tăcerile
cu vorbe
nevorbite,
ne cern cuvintele
înscrisuri
necitite,
ne cerne răsăritul
cu raze
necosite,
ne cerne viața
drumuri
neumbrite.

Ne doare dorul de dorul ce-am dorit,
ne doare dorul ce-am strâns în lumânare,
ne doare dorul din cerul întomnit,
ne doare dorul , dorul, iar ne doare.
Silvia Urlih 20.09.2015

vineri, 18 septembrie 2015

ȘI IARĂ SCRIU - Silvia Urlih



Și iară scriu cu sufletul
pe taste,
mai răsfoiesc în clipa ce-a durut,
ecoul gândului m-aude,
și-mi dăruiește azi,
un ieri
ce n-am avut.


Se-ngrămădesc durerile în mine,
mă vor goală de ele,
suflet pur,
se lasă trase-n junglă,
se prind în joc de iele,
se lasă duse în abisul
dimprejur.

Se-aprind luminile iubirii
din cenușă,
coperțile se-nmoaie obosite,
focul arde durerea,
suferința,
rescrie-n file albe,
noi pagini nedospite.

Râul se odihnește,
îmi simte alinarea,
foaia așteaptă goală,
strânsă în flori de mac,
ochiul
deschide cufărul pitit pe hău
de lac.

Și iară scriu cu sufletul
pe taste,
îi scriu iubirii cum e
să fii iubită,
cuvintele-s solfegiu,
îmi cântă a iubire

în za pecetluită.
Silvia Urlih - 18.09.2015

luni, 14 septembrie 2015

Cum împaci un suflet rătăcit ? - Silvia Urlih


Scriu… Simt nevoia din nou să scriu. Vorbesc cu mine , îmi pun întrebări, îmi răspund. Nu e prima, nu e a doua, nu e a treia. Poate că va fi ultima oară ?! Îmi doresc să fie ultima dată când îi spun sufletului să nu mai fie trist.  Încerc din răsputeri să pătrund în adâncul ființei mele să văd ce se întâmplă cu ea . Îi ascult tăcerea , îi ascult freamătul și mi-e imposibil să mă regăsesc. De prea multe ori am fost  la pământ. Încerc din răsputeri să mă ridic, dar ceva parcă mă ține țintuită . Sunt,  o femeie puternică..... acum sunt iar jos, dar mâine mă voi ridica iar.  Mereu, mereu, aceeași gimnastică a sufletului. Până când ? Până la ultima licărire a lumânării.
Mâinile îmi tremură pe tastatură, înșirând  cuvinte aparent fără sens, cuvinte în spatele cărora se ascunde un amărât de suflet pentru care fericirea a devenit un ideal greu de atins. Fericirea a devenit acea luminiță de la capătul tunelului spre care alerg neîncetat dar la care parcă nu mai ajung. Voi ajunge vreodată s-o ating până la finalul trecerii mele pe pământ? Voi ajunge oare să-i simt căldura? Toată viața am jinduit după puțină înțelegere, după puțină alinare. Mi-am dorit să iubesc și să fiu iubită. Am fugit de singurătate… singurătate în doi.
Doamne, câte întrebări stau la poarta inimii mele. Mi-e frică …. Poate că atunci când o voi deschide totul se va repezi cu brutalitate peste mine. Dar aici nu așez nimic altceva decât propriile sentimente... pe mine însămi. Aceasta ce înseamnă?? Că mă urăsc? Poate că da. Dar sigur, sigur nu mă urăsc. Eu nu cunosc sentimentul ură. Dacă nu-i urăsc pe cei din jur, sigur nici pe mine nu mă urăsc.
Mi-e frică, deși știu că de ce ți-e frică nu scapi. Mi-e frică să nu mă împietresc și să nu mai cred în nimic. Poate pentru că tot ceea ce mă înconjoară m-a dezamăgit. Cât de ciudată e viața. Acum crezi în ceva cu toată ființa ta, iar în momentul următor cazi în gol și te lovești de pereții unui final inevitabil, cazi în prăpastia în care te-a împins tocmai credința și visele tale.        
Oare se merită să mai cred în ceva… sau în cineva? Din punctul meu de vedere, DA. Chiar dacă cei din jur m-au dezamăgit în nenumărate rânduri . Cât despre propria persoană…. acum  e iar străină de mine. Nici nu știu cine sunt cu adevărat. M-am săturat de jocul acesta al măștilor pe care le-am purtat în viață . Am obosit. Vreau să mă odihnesc,  dar nu găsesc nicăieri un colțișor de umbră în care să mă ascund…. Poate doar în mine. Aici însă, e mult prea întuneric .... e mult prea rece.
Cum împaci un suflet care plânge? Cum împaci un suflet rătăcit ? Ce-i spui unui om în ochii căruia se citește o disperare fără margini, o renunțare totală și o durere implacabilă, o durere de nesuportat care-i oprește respirația ? Ce-i spui unui om care vrea să iubească dar este nevoit să-și încuie iar și iar sentimentele în sine ?
Ii poți spune oare că totul va fi bine? Că lucrurile vor reveni la normal? Că va fi din nou iubit și că va iubi la rându-i și că de data asta încrederea nu-i va mai fi trădată?
Oare poți spune aceste lucruri uitându-te în ochii omului pierdut în renunțare? Oare poți spune lucrurile astea știind că acel suflet e însăși imaginea propriului vid ?
Cum poți alina un suflet pentru care și stropii de ploaie îmbrăcați în ceață par a fi morminte deschise?
Când întreg universul moare în tine, când simți că toate însingurările din lume ți se sparg în suflet și că toți îngerii decad în privirea ta, atunci îți pui abisul căpătâi și te îngropi în tine... și-ai vrea să plângi….să plângi. Te întrebi : lacrimile… lacrimile … merită oare cineva să ți le vadă ?Pot ele să-ți fie doar lac în care să te scalzi, în care să-ți lași gândurile triste ? Ai da și ultima stea de pe cer pentru o singură lacrimă în care să-ți pui toată neputința, tot amarul. Dar nu mai poți să plângi. Lacrimile stau acolo, în colțul ochiului și râd de tine. Și-abia atunci înțelegi cum cineva a putut fi om și nu mai este. Și abia atunci înțelegi că nu merită să-ți arunci  lacrimile dincolo de malul lacului tău.
Se spune că timpul vindecă orice rană , dar nu este adevărat .Sunt răni care nu pot fi închise niciodată…..ele sunt doar ascunse undeva, într-un colțișor al mintii. Se închid, dar se redeschid cu dureri sfâșietoare dacă ești lovit în același loc, exact acolo unde tu te străduiești să ți le cicatrizezi cu lealul uitării. Aceste răni ale sufletului pot fi vindecate doar de un medic de suflete. Voi știți vreunul ? Eu încă nu am găsit, deși caut de multă vreme.
Ne învârtim într-un cerc vicios , pentru că cel care a provocat suferința, va suferi la rândul său , iar și iar, până va recunoaște unde anume greșește, până va înțelege că doar iubind vindeci rana necicatrizată a persoanei lângă care trăiești . E trist când dăruiești totul și primești în schimb indiferență, singurătate, suferință, sau nimic.
Viața ne învață să fim zgârciți în sentimente, să răspundem cu aceeași monedă… la indiferență cu indiferență, la rece cu rece, la tăcere cu tăcere .  Pierderea însă nu este a celor ce dăruiesc necondiționat, ci a celui care nu știe ce aruncă la coș. Degeaba se străduiește apoi să refacă un suflet mototolit , aruncat cu indiferență la coș… nu mai poate fi aceeași coală netedă .

M-AI ÎNVIAT CA SĂ MĂ STINGI
Cu vocea susurând
mi-ai scos din inimă
venin,
m-ai înviat cu tine
când m-ai găsit
pe vânt,
eram frunză uscată ,
eram mormânt
sub crin,
m-ai strâns la piept
și mi-ai șoptit
că eu îți sunt descânt.
M-ai înviat cu viață
mi-ai curs ușor
prin vene,
luceafărul iubirii
tu
mi-ai aprins cu tine,
-          e prea târziu,
dar tu mi-ai spus că mai e vreme,
că flacăra iubirii,
iubirea
o menține.
M-ai înviat,
mi-ai strâns cenușa-n legământ ,
m-ai desenat femeie,
mi-ai spus :
-          Să nu mai plângi !
m-ai îmbrăcat în zâmbet,
dar azi
sunt iar mormânt,
căci tu m-ai înviat
ca iarăși

să mă stingi.
fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih

MĂ IUBEȘTI, SUNTEM, TRĂIM - Silvia Urlih

Flori de mac
îmi pui sub pernă,
să visez
zidul cum cade,
flori de mac mă învelesc somnul
să îmi fie lin,
frunza ta
mi-alină visul,
tu,
mă-nvălui,
timpul scade,
ziua mi-o aduci în zori,
iar amurgul mi-l faci
vin.

Flori de mac
îmi pui sub geană,
geana
să nu lăcrimeze,
câmp de maci
îmi pui sub somn,
chipul tău
să mă aline,
brațul tău
îmi este cheie,
porțile să le-nrămeze,
trupul tău
îmi e stejar,
rădăcina lui,
e-n mine.

Flori de mac
îmi cresc pe sân,
roșul lor
mă arde-n pântec,
lan de maci îmi faci cunună,
în cunună
să-nflorim,
glasul tău,
baladă-mi cântă,
cântul tău
îmi e descântec,
jungla o lăsăm în urmă,
mă iubești,
suntem,
trăim.

 Silvia Urlih 14.09.2015