Trăim
timpurile când nu mulţi sunt cei care vor să cunoască adevărul, dacă acesta le
va aduce o inconvenienţă. Majoritatea îşi formează propriul adevăr, pentru că
nu vor să plătească preţul poverii lui. Se falsifică bani, picturi, documente.
Sunt din nefericire şi oameni falşi, care se dau a fi drept altceva decât ceea
ce sunt.
La teatru un om ia o mască şi
schiţează un zâmbet. Iese pe scenă face oamenii să râdă. Apoi ia o
altă mască, care arată o faţă tristă şi încruntată de
tragedie, iese pe scenă şi înmoaie inimile oamenilor. Și… uite aşa cred că
s-a născut cuvântul ”ipocrit”. Ce înseamnă acest cuvânt ? Înseamnă a pretinde,
a juca un rol, un rol diferit de cel adevărat. Un om este ipocrit dacă pretinde
că are anumite calităţi pe care practic nu le are. Un om ipocrit este un
fals.
Ipocriţi se găsesc
peste tot. Una spune, alta face .
El poate vorbi ca un înger , poate recita multe texte despre credință,
adevăr, dreptate, supunere, iertare , dar când este vorba de faptă vezi în el
un alt om. Atunci când face un bine, când face o faptă bună, vrea să fie
văzut şi apreciat de oameni. Ei consideră că a arăta o virtute când nu te
vede nimeni este o risipă de timp. Făţarnicul , ipocritul, simte dorinţa
de a fi vorbit de bine. Este condus de opinia oamenilor şi nu de sufletul lor.
Au teatrul în sânge, poate s-au născut așa, sau poate și-au cultivat
acest”talent” pe parcursul vieții.
Am
văzut multe cărţi legate frumos, dar când le-am deschis am fost dezamăgită,
pentru că nu am găsit în ele valoare. Am tăiat un măr și am constatat că
este viermănos. Cam aşa sunt şi ipocriţi. Frumoși la suprafață, dar la
interior…. Sunt foarte severi cu alţi, cer adevăr și fapte bune de la cei din
jur, dar sunt foarte îngăduitori cu ei înşişi. Văd paiul din ochiul altuia, dar
nu-și văd parul din ochii lor. Au întotdeauna sfaturi pentru casa și viața
altuia, dar cu viața , casa şi familia lor lasă de dorit.
Prietene, te-ai
întrebat vreodată dacă Dumnezeu este mulțumit de tine? L-ai dezamăgit vreodată
? Ești mulțumit de tine însuți ? Privește-te și dă-ți un răspuns. Analizează-te
bine și răspunde-ți. Nu te va ști decât Dumnezeu.
E un
sentiment atât de plăcut să simţi că trăieşti prin tine şi nu prin ceilalţi, că
ai dorinţe, idei ce prind contur pentru că tu vrei să se întâmple acest lucru.
Te simţi împăcat cu tine însuţi. Îmi spunea cineva ca pe primul loc eşti TU, pe
locul 2 eşti TU, iar pe locul 3 eşti tot TU. Urmează apoi și ceilalţi. Ai
experimentat acest sentiment ? Unde crezi că te va duce acest clasament ? Să
fie doar teorie?
Mulți
cred că regulile , că legile scrise și nescrise sunt făcute pentru a fi
încălcate. Uneori așa și este, doar că cel ce le încalcă mereu , pierde
relaţia de prietenie, intimitate şi încredere cu Dumnezeu . Poți avea surpriza
să te vezi jos, scăpat ca din întâmplare din palma Lui… și asta dacă I-ai
simțit vreodată căldura palmelor.
Uneori mă întreb: Ce câştigă
un făţarnic ? Ce-l determină să fie altceva decât este de fapt ? Ce
urmărește ? Sunt conștienți că muşchii nefolosiţi se atrofiază ? Știu că sunt
peşti care trăiesc la mari adâncimi, în întuneric şi nu mai văd, pentru că nu și-au
folosit niciodată ochii pentru a vedea.
Te-ai
simțit vreodată vinovat ? Ți-ai conștientizat greșeala, păcatul ? Ce înseamnă
de fapt să fii vinovat , să te simți vinovat ? Să încalci nişte reguli, nişte
graniţe, prejudecăţi, de cele mai multe ori impuse de ceilalţi ? Ai
conștientizat vreodată că ai făcut pe cineva să sufere ? Iar dacă da, ți-ai
cerut iertare , scuze? Te-ai străduit apoi să nu mai continui să repeți această
greșeală ? Se spune că greșeala recunoscută este pe jumătate iertată. Este
iertată, dacă nu o mai repeți. Doar că… rămâne în mintea și sufletul celui
nedreptățit un ”ceva”. Ceva care te face
mult mai prevăzător, mai atent.
Unii
consideră că vinovăţia te face mai responsabil. Postură pe care societatea te
obligă să o adopţi. Adevărul e că vinovăţia este un complex care îţi aduce
slăbiciune, fixaţii şi chiar nu te face mai responsabil ci mai vulnerabil.
Ce simţi în
momentul în care te macină vinovăţia? Te simţi pierdut, lipsit de ajutor, plin
de remuşcări? Ţi-e teamî că îi vei
pierde pe cei dragi? Ţi-e teamă că o să
rămâi singur? Sau ce simţi mai exact? A apărut pentru că nu te simţi suficient
de bun, pentru că tu crezi că îi dezamăgeşti pe cei din jur? Sau…
Mi-ar
plăcea ca cei din jurul meu să-și accepte vinovăția de a fi făcut pe cineva să
sufere. Mi-ar plăcea ca acel cineva să-și recunoască greșeala și să nu o mai
repete. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume ideală, sau măcar normală… Dar… ce
înseamnă de fapt normalitate ? Are cineva definiția reală ? Cine este mai
normal ? Omul care își conștientizează greșeala și suferă, sau omul care are o
părere foarte bună despre el și crede că deține adevărul absolut ?
Din
nefericire, sunt oameni și OAMENI. Oameni care sunt complexați de vinovății,
oameni care nu-și conștientizează vina, dar și OAMENI adevărați.
VISUL NU
MI-E VIS !
Sunt vinovată
că iubesc pământul,
că scormonesc în templul cu lumină,
sunt vinovată
că-mi torn în sânge infinitul
și că invit zăpada
să stau cu ea la cină.
Trecutul m-a-mbrăcat
în rochie de vestală,
mi-a pus în plete cununi de grâu cosit,
mi-a pus în palme sceptrul
și o catedrală
și m-a trimis în lume
cu lauri aurit.
Sunt vinovată
că înfloresc culoarea,
că scriu pe curcubeu cuvinte ne-nțelese,
sunt vinovată
că mă-nsoțesc
cu zarea,
iar îngerul sub tălpi
covor de vise-mi țese.
Sunt vinovată
că răscolesc în munte,
să caut regăsirea
să mă găsesc
pe mine,
sunt vinovată
că sunt doar un grăunte
și poate cer prea mult din ce mi se cuvine.
Sunt vinovată
că urc ușor pe soare,
că poarta universului spre mine
s-a deschis,
sunt vinovată
că am pământul
sub picioare,
sunt vinovată,
că visul nu mi-e vis.
fragment din cartea „Nu mai am timp”- Silvia Urlih
