miercuri, 31 mai 2017

TU EȘTI GHEȚARUL DIN OCEAN - Silvia Urlih

Sunt trunchiul pomului monahic,
ce viețuiește-n codru viu,
sunt vântul
ce-mi întoarce gândul,
când gândul fuge din cărare,
sunt raza
ce-mi mângâie scoarţa ,
când scoarța îmi rănește trupul,
sunt un sihastru fără nume,
ce s-a născut
să viețuiască.

Sunt
cer albastru în ochi verzi,
când luna mă cuprinde-n brațe,
sunt roua
din negura nopții,
când noapte nu vrea să se culce,
sunt sculptor orb
ce-și dăltuiește cu ochii minții, sufletul,
sunt un izvor,
mă scurg prin ceață,
îmi caut locul în genune.

Eu sunt o ea,
veninul sorții,
tu ești un el plin de venin,
eu sunt
o stea pe cerul nopții,
tu ești
o umbră în pădure,
eu sunt o apă curgătoare,
tu ești ghețarul din ocean,
eu sunt penelul ce pictează,

tu ești o pânză fără viață.
Silvia Urlih 31.05.2017

marți, 30 mai 2017

VREAU ȘI ATÂT - Silvia Urlih






Vreau să fiu soare
în nopți întunecoase și reci,
vreau
să răsar pe cerul gândurilor
precum lumina din altar,
vreau
ca visul să-mi rodească fapte reale,
vreau să fiu vultur
să plutesc peste creste.

Vreau
să-mi îmbrac trupul în galbenul lunii,
vreau să scobor pe lumină
spre suflete zdrențuite,
vreau
să nu-mi mai ascund aripile
în adânc de suflet,
vreau
în curcubeu să mă învălui.

Vreau să fiu pâine,
să-i satur pe flămânzi,
vreau să fiu fântână
în deșertul deșertăciunii,
vreau să fiu lumină,
să lumin întunericul lumii,
vreau să fiu,
să fiu eu,

vreau și atât.
Silvia Urlih 30.05.2017

DACĂ DUMNEZEU - Silvia Urlih

Dacă
Universul s-ar cerne
prin ceața privirii,
dacă
Domnul prin gaura cheii
te-ar vedea,
dacă lumea ar fi
doar tivul iubirii,
tu, omule,
cui ți-ai spune gândul ce-n tine
ardea ?

Dacă
Dumnezeu ar fi de vânzare-n talcioc,
dacă
nu l-ai vedea pe drum
din întâmplare,
dacă
zilele ți-ar fi aruncate
în ghioc,
tu, omule,
cui te-ai mai plânge
când sufletul te doare ?


Dacă Dumnezeu ar fi de vânzare, cât ai fi dispus să plătești? Dacă ai putea să plătești,  ai mai avea nevoie de El ? I-ar fi de vreun folos banii tăi, sau vei „plăti” !?
Silvia Urlih 30.05.2017

luni, 29 mai 2017

EU NU ÎȚI MAI SUNT - Silvia Urlih

Eu nu îți mai sunt,
dar îți sunt,
îți sunt
povară grea în ceruri
și în gând,
îți sunt
insomnia din steaua care
încă mai răsare,
îți sunt
în râul care coboară în marea amurgului
din tine.

Eu nu îți mai sunt,
dar îți sunt,
îți sunt
în trunchiul copacului
din sufletul tău sihastru,
îți sunt
în vântul ce mângâie verdele
codrilor,
îți sunt
în întunericul serilor în care
mă regreți.

Eu nu îți mai sunt,
dar îți sunt,
îți sunt
în pădurea cu maci albaștri,
îți sunt
în urma pașilor care au strivit
iubirea ce-a fost,
îți sunt
în nopțile în care mă visezi
și mă vezi…
departe.

Eu nu îți mai sunt,
dar
ți-am fost,
ți-am fost lună
în nopțile fără de stele,
ți-am fost briză
în zille cu soare arzător,
ți-am fost rodul
din livada sufletului tău
searbăd
și ofililt de neiubire.

Acum, îți sunt în strigătul mut prin care mă chemi înapoi,
 îți sunt în spatele ușii pe care am închis-o.

Ți-am fost, dar nu îți voi mai fi.
Silvia Urlih- 29.05.2017

vineri, 26 mai 2017

MAI STAI ! Silvia Urlih

Se scurge-anotimpul în șoaptă,
aleargă
prin vremi nemiloase,
se-nghesuie-n lada de zester,
dar vrea
lumina s-o vadă,
aleargă,
de frunze uscate se prinde,
cu orele-n ore se coase,
își simte suflarea tăiată,
se sufocă
în ziua prea fadă.



Șiroaie de flori și de roade
se-așează-amorțite
în dric,
se scurge-anotimpul în timp,
secundele plâng
în tăcere,
ora se prinde în horă,
cadranul
îi pare prea mic ,
se-apleacă sub anii prea grei,
jelește,
o doare durerea.


Mai stai
anotimpule crud,
mai stai
o clipită cu noi,
oprește-ți grăbirea spre noapte,
oprește-ți pasul grăbit,
mai lasă-mi o clipă privirea,
e plină încă de ploi,
răsari
în amurgul luminii,
mai am

încă mult de pășit!
Silvia Urlih 26.05.2017

joi, 25 mai 2017

AI RĂMAS DOAR O URMĂ - Silvia Urlih





Din ce a fost ,
ai rămas doar un chip
într-o ramă,
ochii îți plâng,
plângi după timpul ce-a fost,
ai aruncat în fântână ulciorul
ca pe o scamă,
ai ales
să fii singur,
ca un uliu în adăpost.

Un chip într-o ramă,
atât
mai ești pentru noi,
tot ce a fost,
ai șters cu un zâmbet meschin,
ai avut în palmă minunea,
ai avut
un trifoi,
era cu patru foi, nu l-ai vrut, ai ales
să fii spin.

Din ce ai fost,
ai rămas doar
o urmă-n pădure,
un copac fără crengi,
fără frunze și flori,
ai rămas o câmpie aridă,
o stepă cu pletele sure,
ai pierdut eroina,
joci pe o scenă cu artiști
amatori .
Silvia Urlih 25.05.2017

PRIMĂVARA TOAMNEI MELE - Silvia Urlih

M-am întors dintr-o toamnă,
de acolo de unde încep
anotimpurile.
S-au pogorât năvalnic pe albia timpului,
au tot colindat prin univers,
dar,
nu au întâlnit,
sau
au sărit peste un anotimp,
anotimpul iubirii..
S-au revărsat tumultos,
au plouat torenţial și au ajuns la capăt
de drum.

M-am întors de curând,
din anotimpul aflat la început
de drum.
Urmele frunzelor moarte,
încă îmi mai cad
de pe tălpi.
Le scutur,
mă spăl cu apa soarelui,
cu ploaia razelor de aur,
mă şterg cu pletele bălane
ale vieţii
și
aștept primăvara toamnei.

M-am întors de curând
din anotimpul unde frunzele
încă mai cad,
Încerc să le resădesc cu palmele privirii
în crengi încă verzi.
Am sărit
sau am rătăcit un anotimp
și
am ajuns în toamna capătului de drum.
Am mers pe drumuri șerpuite,
dar,
am ajuns în anotimpul iubirii,
am ajuns în primăvara toamnei mele.
Silvia Urlih 25.05.2017

NUMĂR IERTĂRILE - Silvia Urlih

Curg ploi de cuvinte,
zburdă
ca vântu-n furtună,
fulgeră vorba,
zboară ca gândul ce vede
apusul,
curg ploi de cuvinte,
se frâng pe oglinda ce se răzbună,
scapără gândul murdar
și crede că spune
nespusul.

Sub pașii tăcerii
suspină durerea în piepturi plăpânde,
sub tălpi
se adună fărâme din oameni prea goi,
cuvintele tună
și fulgeră,
ies fără teamă
din trupuri flămânde,
cu mintea pribeagă
ochii caută o urmă curată
prin noroi.
Strivesc cu nesaț
urâțenia lumii
deși calc prin ciulini,
pășesc peste urât,
cu pas hotărât
și statornic,
Curg ploi de cuvinte,
zburdă
ca vântu-n furtună,
fulgeră vorba,
zboară ca gândul ce vede
apusul,
curg ploi de cuvinte,
se frâng pe oglinda ce se răzbună,
scapără gândul murdar
și crede că spune
nespusul.
Curg ploi de cuvinte,
zburdă
ca vântu-n furtună,
fulgeră vorba,
zboară ca gândul ce vede
apusul,
curg ploi de cuvinte,
se frâng pe oglinda ce se răzbună,
scapără gândul murdar
și crede că spune
nespusul.


Sub pașii tăcerii
suspină durerea în piepturi plăpânde,
sub tălpi
se adună fărâme din oameni prea goi,
cuvintele tună
și fulgeră,
ies fără teamă
din trupuri flămânde,
cu mintea pribeagă
ochii caută o urmă curată
prin noroi.


Strivesc cu nesaț
urâțenia lumii
deși calc prin ciulini,
pășesc peste urât,
cu pas hotărât
și statornic,
mă doare pasul de-atâta mers printre spini,
dar,
aștept lângă oră
și număr iertările
din ornic.
 Silvia Urlih 25.05.2017