marți, 13 iunie 2017

FIICĂ A VIEȚII - Silvia Urlih

În palma gândului mă legăn,
purtată-n vis
de visul serii,
mă plămădesc din flori de tei,
fără păcat,
doar cu dorință,
mă-nchin în sacre sanctuare,
mă-nchin la ușa învierii,
mă-nalță sufletul pe munte,
privesc spre mine…
nu-s ființă.

Sunt
o plămad-a gândului
ce a rămas la poarta nopții,
sunt trup născut din trup de lună,
sunt o plămadă a visării,
m-am rupt din pântec de lumină,
lumina lumii
și a sorții,
m-am zămislit fiică a vieții,
copil desculț
pe valul mării.

Sunt
vinovatul fără vină,
cu vina de a fi femeie,
sunt zbor peste ocean de suliți
ce și-au dorit
să mă rănească,
sunt foc, sau rug, sau apă lină,
sunt flacără ce-n jar scânteie,
sunt floare de nu mă uita
ce în grădină
vrea să crească.

 Silvia Urlih 13.06.2017

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu