Sunt
adesea dig în calea-mi,
un amnar
care se
stinge,
dar,
dar,
renasc
din
rădăcina trunchiului
de timp
smolit,
cresc
cresc
în
piscul fără vârf,
muntele
în mine ninge,
zboară pasărea durerii,
zboară pasărea durerii,
cerul,
nu-mi
mai e cernit.
Sunt adesea
dig în mine,
digu-l
sparg
să fiu
iar râu,
zborul mi-e
a liberare,
fug
din
propriul cavou,
mă adun
dintre ciulini
și mă
semăn iar
în grău,
rămân stea,
îmi
caut cerul,
zbor
cu
zborul din ecou.
Silvia Urlih 02.12.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu