Stau
strânse-n
pumnul gândului
firave picături
de soare,
se zbat să
rupă stânca-n două,
să iasă iară
la lumină,
se zbat
să
risipească-n alb
ninsoarea
rece din ninsoare,
încredere,
acesta-i gândul,
dar,
încă plânge
în surdină.
Stă
prinsă-n
cușca bland-a palmei,
degetele îi
sunt zăbrele,
i-a redeschis
vena fereastră,
sângele-i soare
pentru ea ,
încrederea
ce mi-am
pierdut
se-așează-n negre
rămurele,
tu,
ai ucis
floarea din ram
și ai
ascuns-o în boccea.
De ce-ai
mințit cu vorbe dulci,
de ce nu
știi că vorba doare,
de ce ți-e
scrisă viața-n bâlci,
de ce alegi neagra
culoare ?
Încrederea se pierde foarte ușor și foarte greu se recâștigă,
sau nu se mai recâștigă niciodată. Cea mai reală minciună, e adevărul.
Silvia Urlih 18.02.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu