Ca să câștigi, trebuie să joci ! _ Silvia Urlih

 

Ca să câștigi, trebuie să accepți să participi la provocările vieții. Ca să câștigi lozul cel mare, trebuie să joci. Eu, am jucat la masa vieții și am câștigat. Dar, ca să spun sincer, nu am câștigat mereu. Am mai și pierdut. Am pierdut, pentru că am făcut alegeri greșite. Dar, am înțeles că am greșit și m-am străduit să nu le mai repet.

Acum, dacă fac bilanțul anilor ce mi-au fost, sunt foarte mulțumită de absolut tot ceea ce am făcut în viața asta. Rezultatul ?

Nu regret absolut nimic din alegerile pe care le-am făcut. Așa am gândit eu la acea vreme. Da, am și greșit, iar greșelile mele m-au costat și bani dar și boli și dureri sufletești. Acum ? Da, acum am ajuns la un anumit nivel de înțelepciune. Am ajuns aici, pentru că l-am acceptat pe Dumnezeul meu în mine și-n sufletul meu.

Știi vorba aia din bătrâni ? „Dă-mi Doamne anii tinereții și gândirea de acum”. Din nefericire, asta nu se mai poate.

Deci, de ce am câștigat în marea bătălie a vieții mele ? Am niște copii de care sunt foarte mândră, ceea ce înseamnă că i-am educat foarte bine și că le-am fost exemplu de urmat.

Ajungem la un moment dat, să trăim prin viața copiilor noștri. Eu asta fac acum. Sunt fericită de fericirea și realizările copiilor mei.

fragment din cartea „Voucher spre viață” Silvia Urlih 19.01.2025

VIAȚA, PUF DE PĂPĂDIE

 

Puf de păpădie mi-am fost în astă viață,

când m-am născut mi-am fost glob de lumină,

dar, peste ani m-am cam învăluit ceață,

și m-am ascuns , cântându-mi în surdină.

 

Anii-au trecut și azi sunt măr albastru,

cresc într-un pom cu crengi și frunze-albite,

azi m-am urcat pe-un crud și verde astru,

azi doar mă bucur de vesele-mplinite.

 

Cândva am fost un puf de păpădie,

azi sunt ce Domnul meu a vrut să fie.

 Silvia Urlih 18.01.2025.

UN ULTIM POPAS - Silvia Urlih

 

Pare că încă aș fi în trenul care mă duce undeva,

undeva unde nu știu care-i gara finală.

Am călătorit cu trenul vieții mele,

s-a oprit în multe gări.

Am sentimentul că asta este ultima gară.

Am coborât.

Mi-am găsit aflarea.

Mi-am aflat misiunea.

Mi-e atât de bine aici și acum !

Dar, dacă Dumnezeu va decide altceva pentru mine,

mă voi urca în alt tren, deși nu mi-o doresc.

Poate voi schimba doar compartimentul ?

Îmi doresc ca acest popas să fie ultimul,

până la plecarea spre infinit.

Silvia Urlih - 15.12.2025

ÎMI CÂNTĂ ZĂPADA LA HARPĂ - Silvia Urlih

 

Îmi cântă iar zăpada

cu harpa la ureche,

iar îmi șoptește

că iarna mi-e aproape,

 îl rog pe Dumnezeu

ca iernile să-mi fie

nepereche,

îl rog să nu îmi lase zăpada

peste pleoape.

 

Divinul îmi tot spune

să-mi cânt sonetul vieții,

pașii ce-i las zăpezii

să fie tot în urmă,

zâmbesc cu veselie

și cu speranță ceții,

știu că divinul meu

mereu mi-este noroc

în urnă.

 

Îmi cântă iar zăpada

de pe copacii falnici.

De la fereastra mea

un brad îmi tot zâmbește,

e verde vara,

e verde iarna,

e verde primăvara,

în fiecare anotimp îmi spune :

hai zâmbește !

Silvia Urlih - 23.11.2024

DACĂ NU AȘ FI ȘTIUT - Silvia Urlih

Dacă n-aș fi fost în boală,

nu aș ști ce-i sănătate,

dacă El n-ar fi spus scolă,

nu aș fi-n realitate.

 

Dacă n-aș fi fost rănită,

nu aș fi știut ce-i rana,

dacă n-aș fi fost căzută,

nu m-aș fi iubit iar iarna.

 

Dacă n-aș fi fost căzută,

nu aș ști ce-i înălțare,

însă viața e făcută,

să revii pe-a ta cărare.

 

Dacă nu aș fi știut că durerea-i înălțare,

poate că și azi, m-aș ruga la vechi altare.

  Silvia Urlih - 19.11.2024

 

AȘA E VIAȚA - Silvia Urlih

 Mă uit iar cu tristețe la copac,

ninge cu frunze pe sub fereastra mea,

mă uit pe geam, privesc , zâmbesc și tac,

e toamnă... adaug în viața mea încă o stea.

 

Revine iar o toamnă peste mine,

veni-va iar o iarnă peste noi,

speranța din mine cu mine mă va ține,

ce dacă vin zăpezi și nori și ploi.

 

Așa e viața, cu primăveri și ierni,

cu veri și toamne-mbelșugate,

rămâi în iarnă cu-atele primăveri,

rămâi cu anii tăi și fericește-te cu toate.

Silvia Urlih - 17.11.2024

MĂ-NTREB - Silvia Urlih

 MĂ-NTREB

Mă-ntreb de ce mi-e frig,

de ce nu mi-e a soare,

mă-ntreb de ce cu toamna

nu mă-mprietenesc

mă-ntreb de ce mă-ntreb,

de ce sufletul doare,

căci viața mea mi-e soare

mi-e tot ce-i omenesc.

 

Răspunsul l-am aflat,

mă dor toamnele voastre,

mă doare ne-mplinirea

pe care o trăiți,

mă doare căutarea

ce-o căutați prin astre,

mă dor cuvintele

pe care le grăiți.

 

Mă-ntreb de ce voi care

venita-ți pe pământ,

n-ați înțeles

că viața-i fericire,

de ce v-aglomerați

cu gândurile-n gâd,

de ce n-ați înțeles ,

că viața e iubire.

Silvia Urlih - 16.11.2024

DOAMNE, DACĂ TU MI-AI CERE ! - Silvia Urlih

 

Doamne,

dacă Tu mi-ai cere

să te scriu în două vorbe

nu aș ști cum să Te scriu,

n-aș găsi cele cuvinte,

poate că ți-aș spune soare,

pentru vederile oarbe,

poate că te-aș căuta

printre oseminte sfinte.

 

Doamne,

dacă Tu mi-ai cere

ca să trec marea înnot,

știu că îmi vei fi alături

și la greu nu m-ai lăsa,

știu că dacă spun „nu pot”

Tu-mi vei spune că eu pot,

știu că îmi vei fi alături

până-ajung în palma Ta.

 

Doamne, tot ce îmi vei cere,

știu că Tu îmi dai putere.

Silvia Urlih - 15.11.2024

AM SCRIS PE-O FRUNZĂ - Silvia Urlih

Am scris pe-o frunză că mi-e dor de mine.

Atunci eram în zori de primăveri,

mi-a spus atunci că viața m-o susține

să trec toamne prin veri dar și prin ierni.

 

Am scris pe-o frunză că vreau doar sănătate,

ea mi-a răspuns că nu este de-ajuns,

viața mi-a dat și bune și rele și de toate

și tot gunoiul ce sub preș mi l-am ascuns.

 

Am scris pe-o frunză când eram copil,

că vreau s-ajung acolo undeva

și am ajuns, deși mergeam tiptil,

mi-am depășit viața de mucava.

 

Am scris că vreau să-mbătrânesc frumos.

Și ce să vezi ? Deja-s în toamna vieții,

am învățat că-n viață toate au un rost,

iar eu, sunt iară în vara dimineții.

Silvia Urlih - 12.11.2024

 

PĂMÂNTUL SE SCUFUNDĂ - Silvia Urlih

 

Pământul meu și-al tău și-al nostru,

urlă sub greutatea răului,

aș vrea să țin toți caii sub căpăstru,

dar, lumea nu-i a mea, este a hăului.

 

Aș vrea să pot schimba ceva în lume,

aș vrea ca omului să-i fie bine,

dar, omul nu mai vrea să-și aibă nume

și uită zilnic de-ofrandele divine.

 

Pământul se scufundă sub pași negri,

lumina luptă pentru supremație,

degeaba câte unii vor să-și fie integri,

sunt mult prea mulți ce nu vor să-și mai fie.

 

Pământul moare sub mult prea multă ură,

ne îngropăm fără să știm de ce-i așa,

nu înțelegem că totu-i o-ntreagă murătură,

o murătură acră, căci totu-i tot așa.

Silvia Urlih - 07.11.2024