PARE C-AȘ FI - Silvia Urlih

Pare c-aș fi

fantoma unui trup pierdut

printre nămeți,

parcă aș sta îngenuncheată

la umbra pulsului

din cruce,

parcă m-aș fi trezit în dimineața

fără culoarea unei dimineți,

parcă

aș căuta umbra urmelor

lăsate de îngeri

la răscruce.

Pare că m-aș învârti în cerc,

prin abisuri stilizate,

parcă

aș fi dirijată de o noapte înaripată

cu aripi negre,

parcă

mi-aș pierde în cădere trupul

rupt de crengi inelate,

parcă

aș fi fantoma ce-a rămas

agățată de

trunchiul iubirii integre.

Parcă…

dar, eu sunt,

sunt plăsmuită din lut și lumină,

m-a salvat

vântul divin

din crângul cu lupi singuratici și răi,

mi-a cântat inima a iubire

și mi-a arătat calea

în surdină,

m-am adunat din cădere

și am zburat

peste hulpave văi.

Silvia Urlih - 30.09.2017

SORTITUL SORȚII - Silvia Urlih

Îmi plouă teii mei în gând cu mugurii copilăriei,

mireasma florilor albastre mă-mbată-n toamnă a beție,

cu ochi închiși mă învârtesc în cercul verde-a nostalgiei,

mă uit tăcută în oglindă…sunt eu ?! Cine să fie ??!

Am fost

un fluture în zbor,

am fost

o aripă de vânt ce-n vânt s-a înfrățit

cu norii,

am fost

șnur firav, ce a țesut cu roua lacrimii

un covor

pictat cu viață,

am fost

grăunte ce-a picurat din

clepsidra orelor.

Sunt pământ

căzut din stele,

scuturat de poala nopţii,
sunt copil

desenat de nori,

sunt crescută de luna d-albă,

alăptată la sânu-i moale

cu lumină călătoare,

sunt iedera

învelită cu voalul zilei,

înfășată în

cărări de vise.

Sunt copilul care-am fost,

sunt ce-am fost…

sortitul sorții.

Silvia Urlih 29.09.2017

ZÂMBETU-ȘI IA PLOAIA CU EL - Silvia Urlih

Sunt ploi

ce curg prin mine-a valuri,

se-ntind alene-a lacuri,

se împletesc șerpuitoare

să îmi cuprindă

trupul,

alunecă printre artere,

se-mpiedică pe-alocuri,

parcă ar vrea să mă inunde,

s-aducă iar

potopul.

Sunt ploi

ce nu le mai doresc

și le gonesc

spre munte,

pare c-ar fi un stol de fluturi

cu aripi

împietrite,

sunt amintiri care revin,

dar,

parcă sunt prea multe,

parcă ar vrea să mă înece cu vorbe nerostite.

Se-adună ploile-ntre maluri

să își găsească

iazul,

se strânge-n vuiet lăcrimarea,

dar

lacrima zâmbește,

se uită-n spate

și zâmbind îmi mângâie obrazul,

zâmbetu-și ia ploaia cu el

și-mi spune :

Hai trăiește !

Nu lăsa amintirile care te-au rănit să revină.

Nu lăsa vorbele nerostite cândva să te apese.

Ai curaj și spune ce te nemulțumește, la momentul potrivit.

Nimeni nu se mai poate întoarce în timp.

Silvia Urlih 25.09.2017

A VISA, VISARE - Silvia Urlih

Colo-n dealul ce coboară

pe poteca

depărtării,

sub umbrarul gândului,

cresc în liniște

doi tei,

frunzele se-adăpostesc

lângă briza adierii,

teii-și cern prin vis

dorința,

vor să-și fie

două chei.

Plouă floarea lor în gând,

gândul lor în gând

visează,

că se țin îmbrățișați

și din doi

vor fi doar unul,

că,

corola lor de flori

printre nori în doi valsează,

că înmănuncheați în trunchi

vor goni în vânt,

taifunul.

Teii mei din depărtare

scriu

cu ramurul în vers,

scriu

ce-au scris în amurgire cu amurgul nedormit,

se așteaptă ca

visarea

să-i unească-n univers…

s-au pierdut,

își vor iubirea,

zidul lor,

de neclintit..

A visa, visare.

A iubi, iubire.

A fi, ești.

Niciodată nu e prea târziu să iubești

și să fii iubit.

Iubirea nu are vârstă.

Răbdare !

 Silvia Urlih 23.09.2017

MI-AM FĂCUT TOAMNA CADOU - Silvia Urlih

Auzi cum plânge

toamna

ce-n toamnă-și duce

dorul ?

Auzi cum frunza-i verde

se leagănă

a ploaie ?

Auzi cum din pădure rămâne doar

izvorul,

izvor

care înoată în râpe

cu  noroaie ?

Vezi ?

Vezi cum se duce toamna cu zâmbet prins

în flori ?

E zâmbetul plecării

spre alte

anotimpuri,

e râs și plâns,

e jocul vieții

între doi actori,

este plecarea anului

spre noi,

din alte timpuri.

E vis ?

e visul meu ce-l port

în buzunar,

este plecarea toamnei,

plecarea mea

spre nou,

e zborul meu,

este îngenuncherea

ce-mi este sanctuar,

e toamna mea,

ce mi-am făcut-o iar

cadou.

Silvia Urlih 22.09.2017

CÂND OMUL ÎȘI SIMTE MICIMEA - Silvia Urlih

Când omul își simte micimea,

încearcă

să stingă soarele,

încearcă

să otrăvească floarea

și să ucidă pădurea,

încearcă

să-și sugrume gândurile de bine

și

să ude la rădăcină

propria-i urâțenie sufletească

Când omul își simte micimea,

își devine călău,

se închide în închisoarea avuției,

încearcă

să schimbe lumea,

dar nu încearcă

să-și schimbe propria lui învechire,

se izolează în castelul iluziei

și

nu mai vede lumina

din lumină.

Când omul își simte micimea,

își schilodește zâmbetul,

își creează palat de nisip,

se ascunde în el

și se crede invincibil,

se crede nemuritor…

până când,

palatul se năruie sub valul iluziei,

iar el,

biet muritor,

constată că sufletul i-a murit.

Și-ar dori să vadă iar soarele,

floarea,

pădurea,

dar,

e pe moarte,

moare cu regretul că s-a ascuns

de suflet,

de soare,

 de floare

 de pădure.

Moare și ATÂT.

Nimic nou sub soare, nu-i așa ?!

Nu mai muri omule dacă vrei să trăiești !

Silvia Urlih 22.09.2017

ÎNVAȚĂ SĂ-ȚI FII SUFLET - Silvia Urlih

Învață suflete

să-ți asculți tăcerea,

învață să poți vorbi

cu tăcerea lumii,

învață să îți asculți glasul

din timpuri străvechi venite,

învață să auzi vibrația zbaterii

de aripi,

învață să simți

glasul ciocârliei

ce-și plânge dorul.

Învață suflete și taci,

taci

și ascultâ larma pădurii,

învață să îți auzi gândul

ce se zbate între zăbrelele dorinților ,

învață suflete

să iubești,

învață să te iubești,

învață că trebuie să înveți

învățăturile învățate de strămoși

de la zei.

Învață suflete să deosebești zborul fluturelui

de tropotul cailor sălbatici,

învață să asculți vaietul pădurii

și plânsul câmpiei

ce se inundă

în lacrimi,

învață să înveți zborul

vegheat de înger,

învață suflete să te prețuiești

și să te iubești,

să prețuiești și să iubești.

Învață suflete să înveți să-ți fii suflet !

Învață să-ți primești sufletul înapoi în casa trupului.

Învață să-ți fii suflet !

Silvia Urlih - 21.09.2017

PRIN MINE , TOAMNA - Silvia Urlih

În mine,

toamna își face cărare,

în mine,

frunza își cată alt

rost,

prin mine,

toamna vă spune că

frunza o doare

și că toamna  de ieri,

vrea alt

adăpost.

Prin mine,

toamna ar vrea să vă spună,

că grânele ei

nu ar vrea

să vă dea,

rodul c-o doare

și-ar vrea

să apună,

că bine ar fi

de le-ar pune

pe-o stea.

Prin mine,

toamna asta bogată

și brună,

ar vrea

să nu fie ce-n ani

a tot fost,

că răul din oameni

e doar

o arvună,

că toamna aceasta

vrea  poate, alt cost.

Silvia Urlih 21.09.2017

DORUL MAMEI - Silvia Urlih

În miros de iasomie

se disipă gândul

mamei,

cu aroma gândului,

ea te-ar vrea

din nou

la sân,

bate vântul amintirii,

scutură gândul din gând…

ce frumos miroase gândul florilor

din dorul mamei.

Sunt ca braţe de sirenă,

glasul,

vocea,

gândul mamei,

ca un val vin către tine,

fiule,

și-ți șterg sudoarea,

se apleacă chipul mamei ca un cer pe fruntea ta,

cerul să îți fie leagăn,

leagănul să-ți fie

soartă.

Sunt ca ochii cerului,

ochii mamei, 

nori în lacrimi,

plouă sufletul în ea,

ploi

de amintirea ta,

e ca brazda pântecu-i 

ce te-a semănat

în trup,

te-a copt ca pe pâinea caldă ,

te-a pus rod pe masa lumii.

E ca ploaia lacrima…

lacrima

din ochiul mamei,

e ca visul

gândul ei,

ce se-ndreaptă către tine,

e ca soarele pe cer

raza din ridul maramei,

e ca muntele din mare

dorul ei

care-ți vrea bine.

Silvia Urlih 20.09.2017