MAI AI RĂBDARE - Silvia Urlih

Toate păsările lumii

ciripesc

în gândul meu,

îmi pictează irisul

în cântatul lor divin,

zboară din privirea mea

și pleacă

spre depărtări,

depărtări cu nori și raze…

eu le-aștept,

ele nu vin.

Păsări fără de aripe

zboară-n gândul meu flămând,

sete mi-e de-a mea câmpie,

foame mi-e

de-ngemănare,

sete,

foame,

renăscare,

toate mi se-adună-n gând,

îmi cântă Pasărea Spin și-mi spune:

„ mai ai răbdare”

Vii

care-au murit de mult,

umblă ca strigoi în noapte,

morți

ce și-au găsit găsirea

își privesc colțul de rai,

îngeri setea mi-o adapă,

foame mi-e de a lor șoapte,

paserile zboară-n cerc,

gându-mi spune:

„doar erai”  

Silvia Urlih 31.08.2018

ANII MI-I TOT AMÂN - Silvia Urlih

Mai lasă-mă puțin

să-ți simt

suflarea caldă,

mai lasă-mă o clipă,

nu mă trezi din vis,

simt

cum  în dimineață

iubirea ta mă scaldă

și cum sub palma ta,

plutesc

în paradis.

Mai lasă-mă puțin

să dorm

sub fag bătrân,

mai lasă-mă să simt

cum

verdele mă-mbracă,

în zorii dimineții,

anii mi-i tot amân,

i-arunc în depărtare,

să nu se mai întoarcă.

Mai lasă-mă puțin

să-ți simt

iubirea sacră,

nu-mi arunca-n trezire

somnul

ce-l vreau demult,

mi-e somn în alinare,

viața,

mi-a fost prea acră,

acreala-am îndulcit-o

cu raza

din tumult.

Silvia Urlih 29.08.2018

CĂRĂRILE VIEȚII - Silvia Urlih

Mi-e privirea coborâtă

spre cărările

din codri,

privește poteca-ngustă,

caută

pașii ce-au mers,

gându-mi bântuie pe drum,

se anină-n vârf de cedri,

scriu cu pana gândului,

pagini albe,

vers cu vers.

Verdele,

pieptu-mi apasă,

simt că aer nu respir,

codrii mă îmbracă-n frunză,

frunza

parcă mi-e izvor,

împletesc raze de soare,

pasul,

parcă mi-este fir,

fir cu fir adun în palme,

zile

ce mi-au fost covor.

Pe covorul ce-am călcat,

umbra vremii

îmi e far,

urma pașilor îmi este

viața

ce-am trăit o vreme,

am scris

urmă după urmă

și le-am adunat în car…

mi-e privirea coborâtă 

spre  rănirile

din palme.

Cărări…

multe cărări ne duc spre viață,

sau spre moarte,

viața,

așa cum este ea,

cu urcușuri și coborâșuri,

cu drumuri netede

sau cu multe,

foarte multe

labirinturi.

Silvia Urlih 27.08.2018

M-AM NĂSCUT OM - Silvia Urlih

M-am născut OM

dar

ca un murg

zdrobesc tot răul

în copită de gând

Nechează în mine

amarul văzut

și-alerg

spre dorinţa de bine…

de mai bine

M-am născut Om

iar lupul alb din mine

veghează

şi-mi urlă în gând

că trebuie să mă apăr de haită

de haita viermilor…

M-am născut OM

dar

îmi simt umbra desprinsă de trup

sunt umbra mea

în fața umbrei mele

din soartă

M-am născut OM,

dar viața m-a transformat în paiață.

Unde e lupul ALB ?!

Silvia Urlih - 26.08.2018

MULȚUMESC DOAMNE ! - Silvia Urlih

Când tristețea mă apasă,

vin la Tine

și-ți vorbesc,

n-am curaj să îi strig lumii

că mă doare înserarea,

n-am curaj să-mi plâng amarul,

vin la Tine

și-ți șoptesc,

că în toamna vieții mele

primăvara

mi-e chemarea.

Iarnă e la mine-n gând,

Sufletul

îmi e câmpie,

o câmpie prea arată,

plină e doar de scaieți

verdele ce-a fost cândva,

s-a uscat,

e fân în vie

câte vieți mi-ai pus pe suflet,

spune-mi Doamne,

câte vieți ?

Câte trepte am urcat, cât mai am  de rătăcit,

câte lacrimi mi-ai spălat, câte râuri am umplut,

cât am cumpărat din viață, cât mai am eu de plătit,

cât mai am de pătimit, să îmi fiu ca la-nceput ?

Începutul mi-e aproape,

știu

de când am răsărit,

flacăra luminii mele

arde-n candela din palme,

palmele mă frig de dor,

dor

de ce mi-a fost sortit,

geme dorul de iubire,

geme-n somn,

până adoarme.

Mulțumesc Doamne pentru ce mi-ai dat,

pentru ce-mi dai

și pentru ce-mi vei da !

Silvia Urlih - 26.08.2018

DACĂ MĂ ASCUND…Silvia Urlih

Dacă îmi ascund tăcerea,

e pentru că

nu vreau să-i auziți urletul,

dacă îmi ascund lacrima,

e pentru că

nu vreau să-i vedeți miezul izvorârii,

dacă îmi ascund zâmbetul,

e pentru că

nu vreau să știți ce e în spatele lui,

dacă îmi ascund bucuria,

e pentru că

vreau să o las să fiarbă doar în mine.

Dacă îmi ascund tristețea,

e pentru că

vreau să o tai de la rădăcină,

dacă îmi ascund visul,

e pentru că

vreau să plutesc doar eu în el,

dacă îmi ascund aripile,

e pentru că

nu vreau să mai las pe nimeni să mi le taie,

dacă mă ascund cochilia unui melc,

e pentru că

nu reușesc să sparg oglinda.

Dacă mă ascund în mine,

e pentru că

nu mai vreau să vă las

să-mi frângeți zborul.

Peste orice încercare,

am trecut singură.

De ce să vă mai las

să-mi vedeți

sufletul ?

Și cu toate astea, te iubesc, lume !

Silvia Urlih 24.08.2018

DE CE-AI UITAT ?! - Silvia Urlih

Sunt nopţi

care miros a viaţă,

dar viața însăși e o noapte,

sunt frunze veștede ce-ar vrea

să-și fie iară

înverzire,

sunt vreascuri ce se rup din trunchiuri

și-și cântă uscăciunea-n șoapte,

sunt oameni

care nu își văd

trezirea

din a lor murire.

Trăiești în dansuri fără muzici

și-ți zici

că-i valsul vieții tale,

te tot scufunzi între talazuri ,

viața

te-nghesuie în tine,

în dans nebun te zdrențuiești,

iar zdrențele

îți cânt-a jale,

haotic tot alergi prin junglă

da-ți spui mereu :

„îmi este bine”.

Te-aruncă gheara nopții-n zi,

dar nu o vezi

că-i luminată,

se-nfige-n trupul tău

lumină,

dar nu o vezi

că îți ești orb,

din steaua care-ai fost cândva,

devii o ramă-ngândurată,

pierdut în întuneric ți-ești,

din porumbel,

devii un corb.

Simți brațe cum te-nlănțuie,

te strâng

și viață nu-ți mai ești,

urâtul lumii te-amețește

și din urât

te tot hrănești,

nici nu mai vezi lumina zilei,

îmbătrânești,

uiți să iubești

unde-i lumina care-ai fost ?

de ce-ai uitat

cum să trăiești ?

Silvia Urlih 23.08.2018

ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS - Silvia Urlih

De ce m-apasă întrebarea

că-n viață

n-am făcut nimic,

de ce în gânduri mă înec

și mă întreb

de ce-am tăcut,

de ce-am fost mare-n fața mea,

dar

m-am văzut mereu tot mic,

de ce  ades m-am întrebat:

„de ce îmi sunt necunoscut ?”

De ce în noapte m-am visat

ce-n ziuă

nu m-am regăsit,

de ce doar visul mi-a fost vis

și-n vis

doar visul mi-a rămas,

de ce ursitul ce mi-a fost,

în zi, nu mi-a mai fost ursit,

de ce nu am putut fugi

și-am  gângăvit

tăcută-n glas ?

De ce cu munții m-am luptat

și-am vrut să-i trec în zbor,

zburând,

de ce câmpia n-am văzut-o

și nici aleea

n-am găsit,

de ce n-am ascultat instinctul

ce mi-a cântat în gând,

gândind,

de ce acum îmi sunt sihastru,

de toată lumea părăsit ?

De ce pe tava lumii-ntregi

mi-am așezat sufletul plâns,

de ce-am știut

că judecata

de judecată va muri,

de ce în punga vieții mele

doar amăgiri

și rău am strâns…

De ce ?

De ce atâtea întrebări,

când până-n zori voi răsări.

Silvia Urlih 23.08.2018

PĂTRATĂ-I LUMEA - Silvia Urlih

Trăiesc

în lumea ce-a ajuns pătrată,

îi plâng rotundul

ce-a fost cândva

frumos,

privesc

și văd o simplă bilă prea pătată,

nebuni,

pioni și regi

care se bat pe-un os.

Trăiesc în lumea mea

și-aș vrea s-o strang

într-un copac,

aș vrea

ca frunzele să-i fie verzi

vară și iarnă,

trăiesc în lumea mea,

trăiesc și tac,

aș vrea ca lumea toată

să-și cumpere o nouă haină.

Trăiesc în lumea mea

care îmi

e acasă,

o casă ce mi-am cumpărat-o

cu multă suferință,

trăiesc în lumea mea,

dar,

lumea nu mă lasă,

ar vrea să fiu ca ei,

să nu-mi mai fiu ființă.

Pătrată-i lumea în care azi trăiesc,

pătrat e tot ce-n viață mă-nconjoară,

pătrat e globul …globul pământesc,

pătrat e tot ce-a fost odinioară.

Silvia Urlih 22.08.2018

NU M-AM IERTAT, DAR V-AM IERTAT - Silvia Urlih

Alerg

printre alb și negru și gri,

să găsesc lumina lăptoasă a divinului

care-mi va aduce liniște

și pace

și mă va duce

pe mine lângă mine,

cu mine

în mine.

Mă doare alergarea printre alergări,

mă dor pașii

ce-mi atârnă ca plumbii,

mă doare nerăbdarea

necuprinsului

din necuprinsul

infinirii.

Alerg

spre infinitul ce m-a născut ființă din ființă,

dar

fără soarta ființei,

mă doare haina pe care am purta-o,

mă strâng nasturii zilelor

și nopților

ce mi-au fost

trăire.

Viața

mi-a fost o alergare,

sau poate că doar am trăit preț de o răsuflare,

parcă ieri m-am născut,

parcă ieri a fost azi,

parcă azi e deja mâine,

dar

sigur încă îmi sunt suflet.

Mă doare,

dar durerea durerii ce o simt mi-e alinare,

mi-e balsam,

mă doare albul și negrul și griul vieții mele,

mă doare haina ce-mi mai îmbracă încă

sufletul nemuritor.

M-a durut viața,

m-a durut venirea,

m-a durut plecarea de lângă voi,

m-a durut trăirea,

m-a durut durerea bolii,

m-a durut că nu am fost

ce-am vrut să-mi fiu.

M-a durut,

dar încerc să-mi fiu ceea ce am devenit,

încerc să mă dezbrac de haină…

nu m-am iertat,

dar v-am iertat,

știu

că ne vom revedea.

În curând nu voi mai simți durerea plecării.

Vă aștept !

Vă aștept și pe voi,

dragii mei,

în lumea de aici !

Mesaj de la un suflet ce mi-a fost foarte drag.

Silvia Urlih - 21.08.2018