E destul de greu să spui "Te iubesc!"
atunci când simţi cu adevărat. Atunci când te umple sentimentul de
iubire, poate dura zile şi nopţi de frământări până poţi rosti cuvintele. Simţi
că devii vulnerabil în fata persoanei iubite. Ai un sentiment de teamă că îţi
deschizi sufletul ca pe o carte în faţa celuilalt, că te încrezi cu tot
sufletul în el, iar el te poate dezamăgi. E trist când oamenii spun
"Te iubesc!" ca pe un banal "Salut!".
Iubirea
e ceva ce nu poți cântări sau compara în lumea asta. Când iubeşti simţi că nu
ai nevoie de nimic altceva şi tot ce se află în afara iubirii e inutil. Chiar
şi cei care măsoară iubirea în posesiuni, case, maşini, obiecte "de
valoare", ajung în viaţă, la un moment dat (sau de mai multe ori), când se
simt săraci...
Te iubesc !... două cuvinte aparent reci, dar care pot transmite flăcări.
Spui te iubesc atunci când întâlnești un om care-ți transmite , prin
sentimente, prin privire, prin gesturi,
multă căldură, căldură care te poate arde, căldură care frige, care îți
frige din interior spre exterior… TOT…. Te ard obrajii, urechile, palmele…
trupul.
Te iubesc! uneori îți pătrunde în suflet, vrei să-l scoți, dar el,
sentimentul iubire, este acolo… și te arde cu și mai multă intensitate. Vrei să
stingi acel ceva ce-ți rănește sufletul, dar nu ai la îndemână decât… lacrimi.
Deschizi robinetul lacrimilor, le lași să curgă, dar… nici ele nu pot stinge focul care-ți mistuie până și rațiunea.
Lacrimile, gustul și mireasma lor întrețin focul, jarul iubirii. Te întrebi de
ce ? De ce doare ? Apoi, afli răspunsul. Doare pentru că nu ai mai simțit până
acum cum arde focul iubirii. Simți aceeași flacără cum te îmbracă din exterior
spre interior. Simți, pentru că și cel de lângă tine te iubește. Și el are
aceleași sentimente. Flăcările se unesc,
pârjolesc trupurile. Rămân despuiați , rămân doar sufletele. Iubirea doare… doare, dar
durerea e așa de plăcută ! e un rău necesar, un rău pe care îl cauți cu
lumânarea, un rău la care visezi. Dragostea trebuie trăită, simțită și prețuită... în nici un caz definită...
Toţi
avem nevoie de iubire, toţi tânjim după ea, fiindcă toţi am fost alăptați, hrăniți
cu iubire la sânul mamei și înţărcaţi la un moment-dat. Căutăm cu disperare
sânul cald și plin cu laptele iubirii de mamă, o viață. Deci, iubirea noastră
este un amestec între fericire şi suferinţă, între nevoie şi împlinire.
Cred că
aşa putem explica durerea ce o simţim, sau măcar disconfortul sufletesc, atunci
când nu putem petrece timpul cu persoana iubită. E vorba de o nevoie a noastră
şi nu vreau să cred că o putem numi egoism. E o realitate pe care o trăim şi nu
cred că înseamnă neapărat o iubire imatură. E vorba de energia iubirii care se
transmite de la unul la celălalt, precum laptele din sânul cald și iubitor al
mamei.
SĂ ÎMI FII
Cu mantie-mpletită
din aripi
călătoare,
te-aș îmbrăca-n lumină,
lumină să devii,
aș strânge universul
și
ți l-aș pune sub picioare,
să-mi fii cărare,
cărare să îmi fii.
Aș strânge drumurile
din ceața
de sub vale,
și le-aș înmănunchea petală,
pe sân
cu ea să-mi scrii,
aș aduna cu inima iubiri
și
ți le-aș pune-n cale,
să-mi fii iubire,
iubire să îmi fii.
M-aș face vis,
cu visul să te mângâi
pe-nserat,
te-aș face somn,
să dormi cu mine
în clipele pustii,
te-aș face inimă ,
să-mi dăruiești ogorul
nearat,
să îmi fii inimă,
inimă să-mi fii.
MĂR ALBASTRU
Aș
vrea
să
fiu pe masa sufletului tău,
un
măr
albastru,
să
te privesc ,
privirea
mea să-ți fie leagăn
și
descânt,
în
broderia lui să te adorm,
să
nu-ți mai fii
sihastru,
aș
vrea
cântul
copilăriei tale
să
ți-l cânt.
Aș
vrea
să
îți fiu măr,
să
muști din el cu patimă
și
foc,
să-ți
saturi pofta
și
frunza,
cu
gustul lui acriu,
să
îți rămân pe buze
buchet
de busuioc,
aș
vrea
să
te-nsămânț,
sămânță
veșnic
să
îți fiu.
Aș
vrea
să
îți fiu mărul tăiat bucăți
pe
masă,
să
guști din el
felie
cu felie,
zi
lumină,
prin
suflet să-ți preumblu,
să-i
spun, iubiri
să
țeasă,
aș
vrea ,
dar
gându-mi moare,
sfârșește
fără vină.
