Am trecut prin viață, ca și cum
aș fi escaladat un munte: pe partea abruptă am urcat, plină de speranțe, cu un
imens bagaj cu vise. Am urcat, deși m-a durut bagajul pe care îl căram în
rucsac, un rucsac plin de vise, de dorințe și de speranțe.
Cu timpul bagajul s-a împuținat…
visele și-au mai estompat paleta de culori. Am poposit uneori alături de
vulturii pleșuvi, pentru a prinde curaj, pentru un strop de liniște.
Am ajuns pe culmea vieții, cam la
jumătatea vârstei….Privesc înapoi de unde am venit…greu urcuș…Am ajuns acolo
unde nici nu visam. Ănsă, mnă macină o întrebare : chiar mi-am dorit să ajung
unde ammajuns? Chiar mă simt bine aici unde am ajuns ? Am făcut ceva și pentru
mine, sau doar am trăit pentru și prin alții ? Când spun alții, mă refer stric
la cei dragi sufletului meu. Am ajuns să mă întreb : unde mi-am fost în ecuația
vieții mele? Hiar mi-a fost bine în acești ani ?
Deja am trecut de jumătatea vârstei. Am acum 60
de ani ( că doar nu o să trăiesc 100 de ani)
Apoi,
împinsă de brațul puternic al timpului, am început coborârea, pe cealaltă
coastă a muntelui…. Parcă-i mai lină…bagajul cu visele mele a devenit foarte
mic și foarte ușor…dar am mai adăugat unul mare de tot... visele copiilor mei.
Mai odihnesc o clipă pe trunchiul unui copac uscat, privesc în vale, mai respir
aerul curat de munte și continui coborârea. Ajung oare la poala muntelui ? Da,
cred că voi ajunge, dar nu vreau să cobor ca pe topogan. Îmi vreau coborârea
cât mai lină.
Aud din codrul ce mă înconjoară
un îndemn :„nu lăsa visele să piară, nu le lăsa să se piardă prin unduirea
clipelor, pentru că mai ai de îndeplinit un vis, un vis pe care îl ai încă din
adolescență”.
Visele trebuie să trăiască ,
pentru că dacă visele mor , viața devine o pasare cu aripi rupte care nu mai
poate zbura.
Uite
că, deși am trupul atât de obosit de atâtea urcări și coborâșuri, pot să-mi spăl
gândurile și voința în izvorul cu apa vieții. Cred că abia acum am învățat să mă
spăl de urâțenie, de dureri și de suferințe. Pot să îmi las oboseala pe care am
acumulat-o de-a lungul vieții, în apa ca de cristal și pot să îmi continui
mersul spre „apus”.
Pare că, acum la coborâre, e mai
greu drumul…. E mai greu, deși bagajul din rucsacul meu de vise s-a împuținat. Nu-mi
mai doresc mare lucru. Toată viața, până acum, am urcat și am „luptat”
doar pentru copilul meu. Nu mi-am dorit
nimic pentru mine. Nu am făcut nimic pentru mine.
Acum, simt că am oboist. Nu-mi
mai doresc nici să urc, dar nici să mai cobor spre… murire. Să fie oare doar
oboseala urcușului, sau al coborâșului ? Cine știe… Eu trebuie să continui să
cobor până la poala muntelui. Acolo sigur mă așteaptă ”acasă”.
Încă din tinerețe urcăm, deși ne
doare, deși greutatea gândurilor și dorințelor noastre ne apasă și uneori ne
îngenunchiază. Da, ne îngenunchiază, dar, dacă avem puterea, redevenim brazi
drepți care nu se lasă rupți de vifore și ploi.
Urcarea spre culmile reușitei
doare. Doare dacă o faci pentru alții și
nu pentru tine. Coborârea spre moarte sau nemurire poate fi ușoară, lină și
fără de dureri. Da, poate fi ușoară, dacă o faci pentru tine.
