Urcăm, deși ne doare - Silvia Urlih

Am trecut prin viață, ca și cum aș fi escaladat un munte: pe partea abruptă am urcat, plină de speranțe, cu un imens bagaj cu vise. Am urcat, deși m-a durut bagajul pe care îl căram în rucsac, un rucsac plin de vise, de dorințe și de speranțe.

Cu timpul bagajul s-a împuținat… visele și-au mai estompat paleta de culori. Am poposit uneori alături de vulturii pleșuvi, pentru a prinde curaj, pentru un strop de liniște.

Am ajuns pe culmea vieții, cam la jumătatea vârstei….Privesc înapoi de unde am venit…greu urcuș…Am ajuns acolo unde nici nu visam. Ănsă, mnă macină o întrebare : chiar mi-am dorit să ajung unde ammajuns? Chiar mă simt bine aici unde am ajuns ? Am făcut ceva și pentru mine, sau doar am trăit pentru și prin alții ? Când spun alții, mă refer stric la cei dragi sufletului meu. Am ajuns să mă întreb : unde mi-am fost în ecuația vieții mele? Hiar mi-a fost bine în acești ani ?

 Deja am trecut de jumătatea vârstei. Am acum 60 de ani ( că doar nu o să trăiesc 100 de ani)

            Apoi, împinsă de brațul puternic al timpului, am început coborârea, pe cealaltă coastă a muntelui…. Parcă-i mai lină…bagajul cu visele mele a devenit foarte mic și foarte ușor…dar am mai adăugat unul mare de tot... visele copiilor mei. Mai odihnesc o clipă pe trunchiul unui copac uscat, privesc în vale, mai respir aerul curat de munte și continui coborârea. Ajung oare la poala muntelui ? Da, cred că voi ajunge, dar nu vreau să cobor ca pe topogan. Îmi vreau coborârea cât mai lină.

Aud din codrul ce mă înconjoară un îndemn :„nu lăsa visele să piară, nu le lăsa să se piardă prin unduirea clipelor, pentru că mai ai de îndeplinit un vis, un vis pe care îl ai încă din adolescență”.

Visele trebuie să trăiască , pentru că dacă visele mor , viața devine o pasare cu aripi rupte care nu mai poate zbura.

            Uite că, deși am trupul atât de obosit de atâtea urcări și coborâșuri, pot să-mi spăl gândurile și voința în izvorul cu apa vieții. Cred că abia acum am învățat să mă spăl de urâțenie, de dureri și de suferințe. Pot să îmi las oboseala pe care am acumulat-o de-a lungul vieții, în apa ca de cristal și pot să îmi continui mersul spre „apus”.

Pare că, acum la coborâre, e mai greu drumul…. E mai greu, deși bagajul din rucsacul meu de vise s-a împuținat. Nu-mi mai doresc mare lucru. Toată viața, până acum, am urcat și am „luptat” doar  pentru copilul meu. Nu mi-am dorit nimic pentru mine. Nu am făcut nimic pentru mine.

Acum, simt că am oboist. Nu-mi mai doresc nici să urc, dar nici să mai cobor spre… murire. Să fie oare doar oboseala urcușului, sau al coborâșului ? Cine știe… Eu trebuie să continui să cobor până la poala muntelui. Acolo sigur mă așteaptă ”acasă”.

Încă din tinerețe urcăm, deși ne doare, deși greutatea gândurilor și dorințelor noastre ne apasă și uneori ne îngenunchiază. Da, ne îngenunchiază, dar, dacă avem puterea, redevenim brazi drepți care nu se lasă rupți de vifore și ploi.

Urcarea spre culmile reușitei doare. Doare  dacă o faci pentru alții și nu pentru tine. Coborârea spre moarte sau nemurire poate fi ușoară, lină și fără de dureri. Da, poate fi ușoară, dacă o faci pentru tine.

fragment din cartea „Viața-i viață, trăiește-o !” - Silvia Urlih