Hai la zbor ! - Silvia Urlih

Ochi-mi caută cu disperare iar cerul. Caută printre nori, în marele univers, un alt univers… unul mic, mic de tot, dar în care să pot încape. Cerul… cât de aproape e… dar cât de departe. Cât de departe e dar… cât de aproape. Iar universul meu e acolo. De la ușa lui spre mine coboară trepte… multe trepte. Când am început să le urc, eram mică, mult prea mică și prea nepregătită să purced în viață, să realizez pericolele pe care le pot întâmpina. Pașii nu cunoșteau încă zborul. Uneori, sub greutatea gândurilor, a temerilor, a neîmplinirilor și fricilor mele, treptele s-au rupt. Nu m-am mai uitat în urmă să le văd, să văd cum stau spânzurate de balustradă. Nu mi-am dorit să mă întorc să le peticesc, să le leg . Firul de mătase nu-l puteam prinde între degete. Le-am lăsat pe locul lor, prinse doar de un fir de ață,  într-o baltă de lacrimi.

Privirea… privirea îmi era și încă îmi este îndreptată doar în sus, spre cer. Ochii mei văd cerul din ce în ce mai aproape. Mai am atât de puține trepte, mai am atât de puțin să ajung la El , la Dumnezeul meu!! Număr treptele care ne despart. Una… două… trei… Doar atât ? Doar trei trepte mi-au mai rămas ? Gândul îmi arată că prima treaptă e la nivelul ochilor. Îmi spune că nu voi putea face un pas așa de mare. Îmi privesc umerii. Mai am aripi pe ei ? Sigur că mai am…. E doar una întreagă, dar încă sunt la locul lor. Am aripi și sub tălpi. Dacă nu funcționează unele, am altele de rezervă. Dacă una se rupe si rămâne neîmperecheată, am alta de rezervă.

Aripile de sub tălpi, strânse încă, îmi șoptesc :

-Hai, ai curaj și fă pasul cel mare ! Nu e greu ! Tu știi că ai zburat de zeci de ori ! Ai uitat cumva să zbori ?! Ai uitat să mai zbori cu o singură aripă ?! Deschide iar aripile ! Nu te speria că una e puțin rănită… Eu, sunt lângă tine, copilul meu !

Îmi privesc aripile zdrențuite de atâta zbor prin furtuna universului din mine. Le voi pune atele din pană de înger, le voi obloji cu gânduri pozitive, le voi spăla iar cu lacrimi , le voi pieptăna iar cu speranță, le voi curăța de spinii neputinței și… HAI LA ZBOOR !

UNIVERSUL E AL TĂU

Lasă-ți gândul să te spele

cu lacrimi

cristale,

lasă-i loc în suferință,

nu-l bloca-n uluci,

suferința ți-e adusă să n-o iei

la vele,

ea

îți este hărăzită

treptele  să urci.

Lasă-ți lacrima să curgă ,

fă din ea

un rug,

udă rugul cu privirea ,

toarnă-i sfântul

mir,

spune-i gândului să fugă

nu-l ține

în jug,

nu îl vinde la tarabă,

nu îi pune bir.

Spune-i sufletului tău,

vremea lui

că-i verde,

mugurește-n trandafir,

iarna

să nu-l rupă,

frânge-ți trupul în bucăți,

Domnul

să-l dezmierde,

universul e al tău,

nu-l turna

în cupă.

TRĂIESC ÎN CLIPĂ

Zbor pe pământ

cu o parte din mine,

cealaltă parte

aleargă prin nori…

sunt astăzi

aici,

deși să zbor îmi vine

spre cealaltă parte

ascunsă-n comori.

Trăiesc azi,

acum,

în munte-nflorit,

tot astăzi,

o clipă

în munte mă-mbrac,

în soare mă scald,

cu albu-i m-alint

pe spicuri de grâu

cu sferice tălpi

iară calc.

Trăiesc astăzi,

aici,

în pădure mă pierd,

în verde de mare

în alb de zăpadă,

cu gândul iubiri-nspumate-mi dezmierd

privirea…

chipul…

trupul pictat pe arcadă.

Trăiesc cu o parte din mine

în azi,

cealaltă parte

viețuiește

în ieri,

speranța îmi spune :

”Rupe-te, să nu cazi!”

”Trăiește în clipă,

trăiește

în dalbele veri!”

TIMPUL MEU NEȘLEFUIT

Scara scârțâie molcom

sub păcatele

de ieri,

mă conduce cu blândețe

spre un drum

misterios,

cu povara în spinare,

mă sufoc printre poveri…

umbra

caută ieșirea

de sub mersu-anevoios .

Sare umbra din visare,

mă pășește

peste sâni,

din grădina gândului

mă gonește

spre ieșire,

luminează steaua-n mine,

bolta cerului mi-e-n mâini…

mă retrag dintre tenebre

spre

meleagul

din iubire.

Rătăcește umbra-n mine,

caută

cu disperare,

mă găsește lângă trepte

pe un tron

îmbătrânit,

ține-n mână candela

și

îmi dă…

o lumânare,

lumânarea timpului ,

timpul meu,

neșlefuit.

Fragment din cartea„Giulgiul iubirii”- Silvia Urlih