Fiului meu

Îmbătrânesc, fiule... îmbătrânesc. Zburdă anii peste mine şi mă amețesc în vârtejul lor. Mă uit la tine cu ochii minții  îți văd tâmplele tinere animate de gânduri. Ești neliniștit uneori, ... cauți...cauți poate fericirea ?! Nu o căuta , fiule. E lângă tine . O trăiești acum. E în tremurul care te cuprinde când te gândești la femeia iubită, la soția ta. E în zbaterea  lină a fluturelui din inima ta când te uiți la fetițele tale. E în toată tinerețea care-ţi hrănește inima, sufletul. Tu n-ai cum să o vezi, fiule. Fericirea e ca și o casă frumoasă cu multe camere. Câtă vreme ești înăuntru în casă, nu poți s-o cuprinzi cu privirea din exterior. Fericirea este în casa pe care tu ți-ai clădit-o și ai împrejmuit-o cu zâmbetul tău. Ești în casă și te bucuri de fiecare cameră în parte. Cei care se uita la casa ta iți strigă de peste gard uneori cu invidie – ‘’Ai toate motivele să fii fericit!! ‚” Și chiar ești fericit alături de familia ta.
Tu ridici umerii întrebător și cauți fericirea în jurul tău. Nu o mai căuta în afara zâmbetului tău, e casa în care locuiești, fiule.... fără mine, fără prieteni, fără dușmani... ești doar tu , soția  și fetițele tale. Ești fericit. Nici nu conștientizezi câtă fericire este în casa ta !
Eu... eu am îmbătrânit fiule... au trecut anii peste mine, dar au trecut frumos.... cu bune și cu rele. Or să treacă și peste tine anii. Vei ajunge și tu aici, la această răscruce de anotimpuri. Mă uit la casa ta, fiule, și zâmbesc. E atât de frumoasă casa pe care ți-ai construit-o !  Soarele o luminează de dimineața până la apus iar luna vă cuprinde cu căldura ei , prin ferestrele mari... Mă bucur că ești fericit, fiule. Sunt fericită și eu de fericirea ta. Nu râde amar, nu mă privi întrebător, ... nu căuta fericirea. N-o s-o găsești. Și nu pentru că nu există, ci pentru că te afli în mijlocul ei, fiule.
Acum, după mulți ani, îmi caut  liniștea. Casa fericirii în care mi-am dorit și mi-a plăcut să cred că este solidă , se clatină sub greutatea singurătății . Aripile vântului au smuls tencuiala de pe zidurile fericirii mele. Mă îndeletnicesc acum cu mici reparații pe ici pe colo. Mă bucur de o zi cu soare și de zâmbetele irezistibile ale nepoțelelor mele. Mă bucur de mirosul unei flori . Am timp să mă bucur de fericirea ta, deși , dacă mă gândesc mai bine, nu prea mai am timp.
Sunt liniștită, fiul meu, și privesc fericirea. O studiez atent şi încerc să-i fac o schiță care nu va folosi nimănui... Sau poate că da ? Mi-aș dori să pot picta un tablou al fericirii... Mi-aș dori să pot atinge cu pensula lacrimile ce astăzi , de ziua ta , încearcă să-mi spele amintirile și să le transform în culorile curcubeului.Poate până la plecarea mea voi reuși să pictez fericirea.
Ce frumoși sunt oamenii când zâmbesc ... ce frumos ești fiule, ce tânăr și crud în lumina caldă a dimineții... ce frumoasă ţi-e zbaterea și ce mândre îți sunt înfrângerile temporare ... Câtă măreție în tine, fiul meu, când te ridici de la pământ gata să-ți pui din nou la bătaie dorința de nezdruncinat... Ah, fiul meu, câtă fericire e în suferință... ce frumos ești așa încruntat, în mijlocul gândurilor , apărându-ți fericirea... Furtunile vin și pleacă. Bucură-te fiule, bucură-te, căci zilele-n care vei ajunge să desenezi fericirea sunt încă departe...foarte departe.
Mi-am dorit, și chiar am reușit să fac din tine un stejar. Nu mi-am dat seama că stejarul poate fi smuls din rădăcină de taifun . Acum îmi doresc să fii o trestie… să nu te frângă furtunile vieții… Să rămâi în picioare ori de câte ori te culcă la pământ vântul vieții cu greutățile lui . Furtunile vin nechemate. Dar tu știi să-ți ferești casa de ele. Ai învățat de la mama.
Doamne ce tânăr ești…și ce frumos te joci cu fetițele tale…. Ce mult îți iubești casa, soția, fetițele.. fericirea.... Nu lăsa pe nimeni și nimic să-ți intre în casa fericirii pe care cu greu ai contruit-o. Nu lăsa aripa singurătății să-ți acopere casa.
 Sunt fericită de fericirea ta. Se vede în lumina ochilor tăi albaștri ,în care a căzut un colț de cer, fericirea care te inundă atunci când te joci cu fetițele tale, cu nepoțelele mele…
Îmi doresc să fii mecanicul locomotivei vieții tale… îmi doresc să conduci cu dibăcie trenul în care să-mi găsesc și eu cândva, când iarna mă va acoperi cu omătul timpului, un locușor. 
Trenul vieții mele a trecut prin anotimpuri mai repede decât m-aș fi așteptat. A ajuns deja în toamnă...repede mai aleargă..... Încerc să păstrez în coșul amintirilor doar frunzele verzi... pe cele veștede, îngălbenite, vreau să le las în spatele meu.
Ce tânăr și frumos ești fiul meu :..
Ce mândră sunt de tine !

Silvia Bya Urlih