La răscruce de drumuri Silvia Urlih

Nimic din viaţa unui om nu dă sens visurilor, dorințelor, împlinirilor, mai mult decât suferinţa, suferința născută din frământări. Prin suferinţă, întrebări și frământări, sufletul omului se îmbracă în noua haină a speranței . Prin suferință și încredere în sine se curăţă de negura îndoielii. Se regăseşte, se redefineşte şi-şi stabileşte priorităţile într-o altfel de ordine, pe o scară valorică pe care, până în clipa aceea, nu se gândise vreodată că poate accede. Nu se gândise că-și poate sprijini prioritățile de poarta ce se deschide spre Cer. Atâta timp cât suferinţa nu te zguduie din temelii, trimițându-te în infernul deznădejdii, al disperării, nu ajungi la intersecția unde ți se cere : ALEGE. Lumea ţi se pare aidoma rătăcirilor tale. Nevoia de a te raporta la ceva mai presus de orizontul lumesc îți croiește însă noi aripi. Înveți apoi să zbori, iar zborul ți se pare ireal de ușor.
Fiecare dintre noi ne-am trezit la un moment dat  într-o intersecţie a vieţii, împinși de anii noștri, de familie, de sănătate, de speranţe, de vise, de dorinți. Ne-am trezit singuri , puși în postura de a alege un drum… doar unul. Uneori, această răscrucecapătă un  sens profund și ne trezește din adormirea pe care o alesesem cu bună știință .
De multe ori reușim să ne depăşim suferinţa, chiar dacă  aceasta ne macină trupul, chipul, sufletul. Simțim atunci  o lumină aparte, dincolo de chip,de trup, de real, de simțăminte.. Simțim lumina inimii, a sufletului, pregătit prin durere, întărit de necazuri. Ne pregătim să  putem depăși nimicnicia cotidianului. Există în această lumină ceva mai presus de nevăzutul nostru, de nepriceputul nostru ignorant. Există ceva despre care nici nu putem să vorbim și nici să zăbovim prea mult în cuvinte. Cu certitudine, cei care trec prin experienţa iluminării pot înţelege foarte bine despre ce este vorba. Poate ei pot spune. Sau poate că nici ei nu-și găsesc cuvintele pentru a explica cât de grea este trecerea de la ignoranța întunericului, la lumina văzutului celor nevăzute și neînțelese. Începi să înțelegi ce ai fost și ce-ți dorești să devii. Te doare corpul, mintea, te dor gândurile, iar ochii nu pot vedea de pâcla propriilor tale frământări. Nu simți și nu vezi în fața privirii tale decât lumina … lumina orbitoare care ți se deschide sub tălpi.
Ești în stare să pășești prin lumina orbitoare care-ți întunecă văzul, mintea, viitorul ? Ce trebuie să faci pentru a-ți fi alegerea mai ușoară ? Ar trebui să nu te fereşti să vorbești despre suferinţa transformării cu cei dragi . Nu trebuie să o trâmbiţezi  pe la fiecare poartă ce ți se deschide,  nu trebuie să o împarți cu  generozitate cu toată lumea, dar e bine să povestești… Cu cine ??? Cu tine, cu Dumnezeul tău. Îi scrii o scrisoare în care-ți pui tot oful. Îi scrii și-I aștepți sfatul. Nu va întârzia să ți-l dea. Suferința trebuie să ți-o duci singur, ca pe o cruce, ca pe o troiţă, ca pe o biserică pe umerii tăi, cu demnitate, cu resemnare şi, poate nu vă vine să credeţi, cu bucurie. Căci din suferinţă  se nasc micile biserici la răscrucile drumului tău . Calea pe care să o apuci. Cu siguranţă, acolo unde se suferă, vine ”Cineva” cu o mână de pământ din temelia MariiBiserici şi ţi-o aşază în suflet , ca semn de lumină. De lumină de Sus, care vindecă. Dacă nu-ți vindecă trupul, sufletul cu siguranţă.
În această intersecţie a existenţei, în acest loc al încercărilor şi hotărârilor cruciale, şi-a aşezat sufletul fiecare dintre noi la un moment dat . Aici ne căutăm cărarea . Unii dintre noi şi-au găsit-o. Unii dintre noi au văzutun indicator pe care scrie : cu sens unic spre Cer.
Suntem rătăcitori, suntem călători prin tumultul zilei, al nopții, al sorții. Am rătăcit la rându-mi tăcută , am ajuns de multe ori la o răscruce de drumuri . Am avut  puterea să port şi eu o cruce, o troiţă sau o biserică pe umeri. Am avut puterea  să-mi aşez  crucea, sau troița, sau biserica  într-o intersecţie a zilei, a nopții, a sorții, ca semn al propriei mele treceri prin această minunată dar temută lume. Uneori am ales calea luminată, alteori am ales, mânată de graba împlinirilor, drumul cel mai greu, drum acoperit de noroi , am ocolit , m-am rătăcit , dar iar am ajuns la drumul din lumină.
Îmi doresc să nu mai rătăcesc  drumul luminat. Îmi doresc să mă las călăuzită de lumânarea timpului spre capătul scării ce mă urcă la cer. Îmi doresc să fiu lumină din lumină. Îmi doresc ca busola suferințelor mele să mă conducă acolo unde nespusul este spus, nevăzutul este văzut, neauzitul este auzit. Îmi doresc să știu să aleg drumul cel bun. Îmi doresc…. Îmi doresc să ”văd” lumina.

                                                                                       LA RĂSCRUCE DE DRUM

O umbră-ndoliată

stă la răscruci

pe fum,

așteaptă nesătulă să vadă

focul viu,

a obosit să spere

nu vede

nici un drum,

se simte părăsită în oaza

din pustiu.

O umbră-ngândurată

zărește-o licărire,

își ia trecutu-n brațe și-l leagănă

la piept,

se uită către mine și-a mea

nedumerire,

îmi dă o sărutare și-mi spune

să aștept.

Mă ia apoi în brațe mă duce

spre altar,

mi-arată o lumină, lumină

neatinsă,

îmi dă din necuprins un ciob

de chihlimbar,

să-mi fie călăuză pe-aleea

de zori ninsă.

O umbră nedormită

stă

la răscruci de drum,

așteaptă din nespus semnul divin

să-i spună,

că rădăcina sorți-i va fi floare

pe ram,

că răsăritul vieții în pumni

iar

și-l adună.

 fragment din cartea NU MAI AM TIMP de  Silvia Urlih