Din când în când, mă-ntreabă gândul ,
cine îmi sunt și ce-aș avea de-nfăptuit,
mă-ntreabă-n șoapte unde îmi e pământul
și dacă ce-am trăit mi-e fructul pârguit.
Din când în când, mă duc pe văi abrupte
și mă întreb de râul l-aș mai trece,
sufletu-mi răspunde că treptele nu-s rupte
și că orice mi-ar fi, încă nu-mi este rece.
Din când în când, m-arunc spre nemurire,
mă duc acolo de unde am venit,
m-arunc cu totul spre viață, spre iubire
și nu regret că am venit din alb finit.
Silvia Urlih 12.04.2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu