Am vrut să fiu un înger- Silvia Urlih

Când eram micuță, ca orice copil , îmi doream să fiu un înger... un înger, așa cum am văzut într-o carte cu poveşti. Îmi doream să am aripi, să pot zbura, să văd lumea, să văd oameni, să le pot cânta , să-i înveselesc, să le dau și lor din frumusețea sufletului meu candid de copil … Îmi doream să nu-i mai văd plângând. Nu știam atunci că lacrimile spală sufletul.

Îmi doream să fiu acolo, sus, printre  norii lăptoșii. Îmi doream să calc pe ei… îmi doream să prind o rază de soare , să o împletesc  să-mi fac cunună albă. Îmi doream să-mi fac o rochiță din curcubeu şi pantofiori din stele, îmi doream să cresc, să am o pereche, să îl am pe el, înger păzitor.

Am zburat peste zări necuprinse, l-am întâlnit pe celălalt înger, doar că era diferit de cel pe care mi-l dorisem eu.... era înger, avea aripi, dar era negru. Am continuat să zbor, am continuat zborul împreună, dar imediat ne-a prins furtuna .  Am alergat desculță prin furtună o vreme.. Apoi, speriată mi-am strâns aripile. Mi-am dorit să mă apăr și m-am ascuns între ele, între aripile mele rănite.

Tristă, îngrozită de fulgere și tunete, de zâmbete hâde,mi-am închis aripile... întâi una, apoi cealaltă. Lacrimile mi-au spălat sufletul, mi-au spălat norii, mi-au spălat raza de soare, mi-au spălat curcubeul, mi-au spălat steluțele. Ochii mei albaștri, s-au umbrit de negura durerii şi a suferinței. Nu am mai putut zbura. Am îngenunchiat, aripile mi s-au frânt, una câte una….. Am încercat să mă ridic, şi nu am mai putut. Am rămas arzând la pământ.

După un timp de plâns, cu trupul ciopârțit și vlăguit, fără aripi , l-am regăsit pe EL.... pe Dumnezeu. I-am simțit suflarea în miezul inimii.

L-am rugat, întâi mai timid, apoi din ce în ce mai insistent, să–mi pună aripile între atelele credinței și să învăț să zbor. M-a privit întâi neîncrezător, apoi , după ce m-a dojenit blând m-a luat în brațele sale calde. I-am simțit fierbințeala  sufletului, I-am simțit bătăile inimii…. I-am simțit lumina din ochi. M-a întrebat cu voce duioasă de ce m-am rătăcit în furtună… Ce să-i fi spus?? Că m-am născut fără să cer acest lucru? Că nu știu să iubesc necondiționat ? Că L-am renegat ? Că m-am supărat pe El ? Că eram prea necoaptă în naivitatea și prostia tinereții mele ? L-am privit cerșind îndurare, iertare și înțelepciune.

M-a iertat, m-a înțeles și a început să-mi dea lecții de zbor. După ani de plutire împreună cu El, mi-au crescut aripile din nou... şi zbor….. şi zbor cu aripile larg deschise , zbor însoțită de iubirea LUI... zbor spre albul infinit....

Acum am rochițe din curcubeu şi pantofiori din stele, acum am norii sub aripi, acum mă joc cu raza de soare, acum am sufletul liniștit.

Am venit din infinit, am venit să plutesc puțin în prezent, am învăţat să zbor , am învățat să-L iubesc şi să-L primesc în sufletul meu așa cum se cuvine, apoi, când va bate gongul liniștii, voi ieși din infinit , spre un alt infinit.... pe aripi de zbor.

SUNT ZILE

Sunt zile-n viaţa noastră ,când cerul ne apasă,

Când şerpuieşte calea, spre drum de ne'nțeles,

Când piatră ne e trupul , durerea nu ne lasă

Când te întrebi plângând :  din asta, cum mai ies ?

Sunt zile neguroase, cu drumuri întrerupte

Ce-ţi sfarmă trupu-n două și inima ți-o scot

Îți fac sufletul vraiște , din tine vrea să-nfrupte

Îți soarbe fericirea și-ți pune-n loc un ciot.

Sunt zile-ncețoșate, te cheamă în genune

Îți pun un gol în suflet, în minte-ți pune vid

Cascada te îndeamnă, îți cântă și îți spune

Să te arunci în vale….. dar te oprești livid.

Sunt valuri înnegrite ce te ademenesc

Să te arunci în ele, să scapi de disperare

Te cheamă cu glas dulce și simți cum amorțesc

Simțirile din toate și totu-n tine doare.

Sunt zile-ncețoșate , când mă agăț de vulturi

Să-mi fie zborul lin, prin creste să străbat

Ușor să-mi fie drumul, să nu simt că-n urcușuri

Mă-mpiedică vreo stâncă din drum să mă abat.

Sunt zilele în care-ați vrut să-mi întrerupeți zborul,

Să m-aruncați în gol, să uit de-a mea urcare

Nimic nu m-a oprit să merg cu viitorul

M-a luat din vântul urii ,dorul de înălțare.

Sunt zile-n care-s  stâncă , o stâncă pusă-n cale

Piedică să îmi fiu , apelor ce mă fură

Sufletul nu mi-l dau, mă-mbrac în tari cristale

Scut îmi croiesc din rocă,din trup croiesc armură

Străbat iar drumul drept,chiar dacă-i cârpăcit

Prăpastia nu m-a zdrobit, m-a oțelit căderea,

Mă-nalț mereu spre vis,  cerul de-i plumbuit

Vă iert acum pe toți , căci dulce-i nemurirea.

Mă luminează cerul, mă-mbărbătează norii

M-agăț de infinit, zbor lângă trupul meu

Sunt astăzi împlinire, m-am aliat cu zorii

Sunt astăzi o lumină ruptă din Dumnezeu

NOPȚI

Sunt nopți în care uit să dorm,

iar somnul uită să mă ia în brațe,

uit că sunt doar un simplu om

dar urc spre îngeri să îmi dea binețe.

Sunt nopți în care visul e realitate,

mă rup de mine, urc spre stele,

urc fără frică spre eternitate,

aleg culoarea unui un vis din acuarele.

Sunt nopți în care cânt duios

cu-aripa îngerului pe o liră,

cântecul dulce-armonios

al amintirilor ce adormiră.

Sunt nopți când somnul uită să mai vină

să-mi mângâie-al privirii verde,

nu pot să dorm, trupul de lună se anină

și urcă unde nimeni nu îl vede .

Sunt nopți în care-ncep să scriu

cu–a sufletului pană fermecată,

scriu, pe a vieții filă alt pariu

pe care vreau să-l mai câștig o dată.

 fragment din cartea ” Biserica sufletului meu ” Silvia Urlih