Suferința sufletului- Silvia Urlih

Sunt cel ce iubeşte pământul

Cât mi-e de ruşine că plâng,
cât mi-e de ruşine,
cât mi-e de ruşine de ploaia
ce mă îneacă în mine.

Cernit de gratii de plâns
ce pot face
cu jalea ce mă clatină
încolo, încoace.

Nu pot trece printre lacrimi
ca un înotător.
Sunt cel ce se dă la fund
necerând ajutor.

Sunt cel ce iubeşte pământul
acoperit de ape,
sunt cel ce se leagănă la fund
cu tine în braţe, aproape. ( poezie de Eugen Jebeleanu)

Laptopul mă atrage ca un magnet, deși încerc să nu răspund tentației . Mă îmbie să-mi descarc povara sufletului.După mult timp, simt nevoia din nou să scriu. Nu e prima, nu e a doua, nu e a treia ….. poate că va fi ultima oară…???.  Încerc din răsputeri să pătrund în adâncul sufletului  meu să văd ce se întâmplă cu mine,…. îi ascult durerile , îi ascult freamătul și mi-e imposibil să mă regăsesc. De prea mult timp sunt la pământ. Încerc din răsputeri să mă ridic, dar ceva parcă mă ține țintuită aici, jos….. Sunt o femeie puternică..... acum sunt jos, jos de tot. Cum am reușit să ajung aici, în hăul din care mă zbat să ies ? Strig către mine și nu mă aud. Îmi dau palme și nu le simt. Văd un chip în oglindă și nu-l recunosc… Sunt eu ?

Mâinile îmi tremură pe tastatură, înșirând  cuvinte aparent fără sens, cuvinte în spatele cărora se ascunde un amărât de suflet pentru care fericirea a devenit un ideal prea greu de atins. Fericirea a devenit acea luminiță de la capătul tunelului spre care alerg neîncetat dar la care nu știu dacă voi ajunge vreodată.. Toată viața am jinduit după puțină înțelegere, după puțină alinare. Mi-am dorit să iubesc și să fiu iubită. Mi-am dorit să dăruiesc iubire. Am dăruit-o și încă o mai dăruiesc necondiționat. Cui ? Nu mai știu nici eu.

Doamne, câte întrebări stau la poarta inimii mele... Mi-e frică …. Poate că atunci când o voi deschide totul se va repezi cu brutalitate peste mine. Dar aici nu așez nimic altceva decât propriile sentimente... pe mine însămi. Aceasta ce înseamnă?? Că mă urăsc? Poate că da. De ce nu mă mai recunosc ?

Mi-e frică de toate. Nu mai cred în nimic pentru că tot ceea ce mă înconjoară m-a dezamăgit. Cât de ciudată e viața. Acum crezi în ceva cu toata ființa ta, iar in momentul următor cazi în gol și te lovești de pereții unui final inevitabil, cazi în prăpastia în care te-au împins tocmai credința și visele tale. Oare se mai merită să mai cred în ceva…sau în cineva?

Din punctul meu de vedere, în clipa de față, NU. Poate că mâine voi crede altceva. Ceilalți m-au dezamăgit în nenumărate rânduri . Cât despre propria persoană….acum  e prea străină de mine. Nici nu știu cine sunt cu adevărat. O mască plânge, o mască râde . M-am săturat de jocul acesta al măștilor pe care le-am purtat în viața mea. Am obosit. Vreau să mă odihnesc,  dar nu găsesc nicăieri nici măcar un colțișor de umbră în care să mă ascund…. Poate doar în mine. Aici însă, e mult prea întuneric .... e mult prea rece.Trebuie să ies la lumină.

Cum împaci un suflet care plânge? Ce-i spui unui om în ochii căruia se citește o disperare fără margini, o renunțare totală și o durere implacabilă, o durere de nesuportat? Ii poți spune oare că totul va fi bine? Că lucrurile vor reveni la normal? Că va fi din nou iubit și că va iubi la rându-i și că de data asta încrederea nu-i va mai fi trădată? Oare poți spune aceste lucruri uitându-te în ochii omului pierdut în deznădejdi? Oare poți spune lucrurile astea știind că acel suflet e însăși imaginea vidului total? Cum poți alina un suflet pentru care și stropii de ploaie par a fi cioburi de sticlă ?

Când universul întreg moare în tine, când simți că toate însingurările din lume ți se sparg în suflet și că toți îngerii decad în privirea ta, atunci îți pui abisul căpătâi și te îngropi in durere... și-ai vrea să plângi.Ai da și ultima stea de pe cer pentru o singură lacrimă în care să-ți pui tot amarul. Dar nu mai poți să plângi. Lacrimile au secat . Roua din lacrimi s-a transformat în fulgi de gheță . Și-abia atunci înțelegi cum cineva a putut fi om și nu mai este.

Se spune că timpul vindecă orice rană ,dar nu este adevărat .Sunt răni care nu pot fi închise niciodată oricât ți-ai dori să scapi de cicatricile lăsate…..ele sunt doar ascunse undeva, într-un colțișor al sufletului . Sunt acolo, în sufletul tău și te ard cu flăcările iadului . Aceste răni ale sufletului pot fi vindecate doar de un medic de suflete. Voi știți vreunul ? Eu încă nu am găsit, deși caut de multă vreme.

E un cerc vicios pentru că cel care a provocat suferința, va suferi la rândul său aceiași trădare - iar și iar- până va recunoaște unde anume a greșit . Va realiza oare vreodată că a geșit, că a trădat , că a făcut pe cineva să sufere, iar acum este răsplătit cu aceeași durere ? E trist când dăruiești totul și primești în schimb suferință…..

Experiențele neplăcute din viața noastră ne învață să fim zgârciți și rezervați în sentimente ….. Devenim fără să vrem statui de ceară . Pierderea însă nu e a noastră, a celor ce dăruiesc necondiționat, ci a celui care nu știe ce mototolește și aruncă la coș.