Doar gânduri 30 - Silvia Urlih

Secundele trec, minutele trec, orele trec, zilele trec, săptămânile trec, lunile trec, anii trec…Toate trec, timpul trece. O dată cu secudele, ne trecem și noi. Oare am învățat ceva din trecerea noastră prin timp ?

Ajungem în toamna sau iarna vieții și ne simțim goi. Goi de ce? Goi de noi ? Goi de viața ce-am trăit? Goi de visurile neîmplinie ? Sau poate că ne simțim plini de nerealizări și frustrări? Sau poate că realizăm că ne-am trăit viața degeaba, dedicându-ne altora și nu nouă ?

Cert este că vine o vreme când ne facem bilanțul. Mnoh… nu toți, pentru că nu mulți s-au împiedicat de conștientizarea întâlnirii cu propriul sine și cu propriul Dumnezeu.

Indiferent cum ne-am simți, trebuie să fim mulțumiți cu ceea ce am făcut în viața noastră. Așa am știut, așa am crezut că e mai bine pentru noi și pentru cei dragi nouă.

Timpul ?? Normal că timpul trece și ajugem pe undeva spre îmbătrânire. Abia atunci ne înțelepțim. Abia atunci putem să tragem linie și să analizăm unde ne-am fost în ecuația vieții noastre.

Sfat : nu regretați nimic din ceea ce ați făcut în viață ! Așa ați crezut că este bine atunci. Mai poți schimba ceva ? NU. Deci.. Trăiește-ți viața !

fragment din cartea „ Doar gânduri” - Silvia Urlih

 

VIS ȘI ATÂT - Silvia Urlih

 

Acum înspre seară,

mi-a spus cineva

că timpul va sta,

că ora-i murire,

mi-a spus cineva

că vom fi

mucava,

eu nu am crezut,

era doar o știre.

 

Mi-a spus cineva

că nu-mi voi mai fi,

că aripi uscate vor fi

pe cărări,

mi-a spus cineva

că-n zori voi muri,

eu nu am crezut,

căci zbor

către zări.

 

Mi-a spus cineva

că lumea-i gunoi,

că prea multă ură

aleargă spre stea,

mi-a spus cineva

că nu suntem noi,

eu nu cred..

chiar dacă

mi-a spus cineva.

 

Cu visul în vis uneori mă-mpletesc,

ar vrea să îmi spună ceva, dar n-aud,

mi-e bine când sunt în cer îngeresc,

mi-e groază când în meandre m-ascund.

Silvia Urlih - 29.01.2022

Doar gânduri- 29 - Silvia Urlih

 

Tu ai avut o păpușă a ta, pe care să o primești în anii copilăriei de la mama ? Pe care să o îngrijești și fără de care să nu te poți despărți, fără de care să nu poți dormi ? Eu nu am avut, dar îmi confecționam (sezonier, când purumbul era aproape copt) din cârpe pe care le băgam în ciorapi sau mici săculeți cusuți de mine. Le făceam rochițe din hârtie creponată în diverse culori. Le pictam ochi mari și zâmbitori, nasuc mic și o gură imensă care râdea …. Așa vedeam eu atunci viața. Așa-i vedeam eu atunci pe oamenii mari. Vecinii se întâlneau săptămânal la petreceri, făceau mici, râdeau, glumeau cântau și chiar dansau.

Părul il făceam din mătase de porumb. Când i se usca părul, dispărea și păpușica.

Pe fiecare dintre ele le botezam cu numele meu. Toate, ani de zile s-au numit Silvia. Pe fiecare în parte o iubeam, o alintam, o învățam sau o certam atunci când făcea vreo răutate. Le hrăneam, le adormeam la pieptul meu, le trimiteam la școală, le învățam matematica sau româna, le trimiteam la cumpărături… etc. . Mă vedeam în păpușica făcută de mine, pe mine. Vorbeam cu Silvia non-stop. Îmi arogam dreptul de mamă care-și iubește și-și învață copilul să fie bun, răbdător, iertător și înțelept.  

Când trebuia să renunț la Silviuca, plângeam. Oare de ce ? Poate că anii treceau, eu creșteam, vedeam viața altfel, vedeam imperfecțiunile vieții și aveam impresia sau poate că simțeam că mai arunc o bucățică din mine.

Anii au trecut, eu am crescut, și am renunțat treptat la a-mi mai confecționa păpuși cu părul din mătase de porumb.

Fără să conștientizez, am făcut cu mine (eu, păpușa- eu copilul- eu „adultul”) psihoterapie.

Continui și acum s-o fac, doar că o fac conștient atunci când povestesc cu mine privindu-mă în oglindă. 

fragment din cartea „Doar gânduri”- Silvia Urlih

Doar gânduri - 28- Silvia Urlih

 

Din când în când, mă uit în urmă și mă minunez. Parcă nu aș fi trăit eu ceea ce am trăit. Mă uit în urmă cu detașare. Nu mă mai apasă trecutul. Parcă aș privi la un film. 

Uneori mă apucă mila de mine, dar de cele mai multe ori sunt mândră de mine.

De fapt, chiar sunt mândră de mine.

Oare eu am fost femeia care era să moară la naștere ? Oare eu sunt femeia care a trebuit să aleagă între viața ei, a fiului ei și a viitorului făt ? Oare eu am fost femeia care a reușit să deschidă aripile și să zboare din scaunul cu rotile? Oare eu am fost femeia care a pus punct unei vieți și a acceptat să înceapă o altă viață de la zero ? Oare eu am fost ?

Da, eu am fost, femeia care a răzbit în lupta cu destinul. De ce spun cu destinul ? Pentru că asta mi-a fost dat să trăiesc, la fel cum mi-a fost dat să merg mai departe. Eu doar mi-am dat voie să SIMT ceea ce divinitatea îmi spunea.

Dacă femeia ce mi-am fost a reușit să răzbată printre meandrele și labirinturile vieții ei, înseamnă că am reușit.

Am reușit să ajung la pacea cu mine însămi. Am fost când jos, am fost când sus. Acum sunt pe linia de plutire. Plutesc  pentru că mi-e foarte bine cu mine însămi. Am făcut pace cu mintea , cu sufletul și cu trupul meu. Sunt trei în unu.

Dragii mei dragi ! Nu vă dați voie să evadați în boli ! Orice boală a trupului, vine de la suferința sufletului. Nu vă dați voie să trăiți în umilințe compromisuri! Orice compromis duce la scăderea stimei de sine.

Eu nu sunt o habotnică, deși cred foarte mult în Dumnezeul meu. Nu mai merg de ani de zile la popi să le pup mâna . Am înțeles, după ani de zile,  că biserica este în sufletul meu. Mă rog în biserica sufletului meu.

Care este cheia reușitei în viață ? IUBIREA, IERTAREA și UITAREA ! Abia după ce faci pace cu tine însăți, poți privi în urmă cu detașare.

Am înțeles destul de târziu asta, dar… niciodată nu e prea târziu. Știi cum se spune „Dă Doamne mintea omului cea de pe urmă”.

Amintirle nu le poți șterge. Nu ești computer să apeși o tastă. Important este să te poți uita în urmă ca la un film de…. dramă, sau comedie, sau acțiune.

Este filmul vieții tale și atât.

fragment din cartea „Doar gânduri” - Silvia Urlih

Doar gânduri - 27 - Silvia Urlih

Apropos de stima și iubirea de sine. În copilărie, am suferit enorm pentru că aveam buzele mai cărnoase. Mă vedeam și mă simțeam cea mai urâtă fată. Nici nu-mi mai venea să mă uit în oglindă. Mă gândeam chiar că, atunci când voi fi mare, voi merge la medic să mi le micșoreze.

Mare mi-a fost mirarea când, după ani de zile, am făzut cum se schilodesc unele femei pentru a-și mări buzele (parcă ar fi toate la fel).

Faptul că am văzut cât de la modă este să ai buze cărnoase, mi-a crescut stima de sine. Eu le am natural.

Ce mândră am fost și încă sunt de mine !!!!
Ceea ce vedeam eu a fi defect, s-a dovedit de fapt că este șarmul meu. Degeaba mi se tot spunea că „sunt frumoasă”. Ceea ce eu îmi inoculasem în copilărie  era pregnant în creierul meu.

Din nefericire, neacceptările din copilărie este foarte greu să ți le transformi în acceptări, dar nu este imposibil. Eu m-am acceptat.

Acceptă-te așa cum mama natură te-a lăsat !

P.S. Nu mă refer la persoanele obeze. Obezitatea este un semn de neacceptare a ceea ce continui să fii. Caută să identifici ceea ce-ți lipsește . Nu acoperi golul din suflet cu mâncare. O femeie grasă, nu va fi șarmantă. Ba mai mult, va avea din ce în ce mai multe frustrări și-și va găsi foarte greu echilibrul emoțional și sufletesc.

fragment din cartea „Doar gânduri” - Silvia Urlih 

 

VIAȚĂ ! - Silvia Urlih

 

Când eram copil de-o șchioapă,

nu știam ce mă așteaptă,

alergam precum căprița pe maidan

și pe câmpie,

eram lujer verde-n crâng,

îmi eram gândul din șoaptă,

nu știam ce este viața,

eram strugur

verde-n vie.

 

Strugurul s-a copt în toamnă,

iarna l-a făcut vin bun,

toamnele-au trecut în grabă,

vinul s-a răsfiert în beci,

veri și ierni și primăveri au trecut

și… iar Crăciun

ani-au fost precum e viața,

când fierbinți

și când prea reci.

 

Toamna vieții a venit

și mi-a spus că sunt în iarnă,

zilele au alergat

precum zborul de cocori,

ieri mi-eram copil voios,

azi mi-am pus o altă haină,

azi mi-s omul ce-a învins ,

azi

mi-s ziua mea din zori.

Silvia Urlih - 14.01.2022