Tu ai avut o păpușă a ta, pe care să o primești în anii copilăriei
de la mama ? Pe care să o îngrijești și fără de care să nu te poți despărți, fără
de care să nu poți dormi ? Eu nu am avut, dar îmi confecționam (sezonier, când
purumbul era aproape copt) din cârpe pe care le băgam în ciorapi sau mici săculeți
cusuți de mine. Le făceam rochițe din hârtie creponată în diverse culori. Le
pictam ochi mari și zâmbitori, nasuc mic și o gură imensă care râdea …. Așa
vedeam eu atunci viața. Așa-i vedeam eu atunci pe oamenii mari. Vecinii se
întâlneau săptămânal la petreceri, făceau mici, râdeau, glumeau cântau și chiar
dansau.
Părul il făceam din mătase de porumb. Când i se usca părul,
dispărea și păpușica.
Pe fiecare dintre ele le botezam cu numele meu. Toate, ani de
zile s-au numit Silvia. Pe fiecare în parte o iubeam, o alintam, o învățam sau
o certam atunci când făcea vreo răutate. Le hrăneam, le adormeam la pieptul
meu, le trimiteam la școală, le învățam matematica sau româna, le trimiteam la
cumpărături… etc. . Mă vedeam în păpușica făcută de mine, pe mine. Vorbeam cu
Silvia non-stop. Îmi arogam dreptul de mamă care-și iubește și-și învață copilul
să fie bun, răbdător, iertător și înțelept.
Când trebuia să renunț la Silviuca, plângeam. Oare de ce ? Poate
că anii treceau, eu creșteam, vedeam viața altfel, vedeam imperfecțiunile
vieții și aveam impresia sau poate că simțeam că mai arunc o bucățică din mine.
Anii au trecut, eu am crescut, și am renunțat treptat la a-mi mai
confecționa păpuși cu părul din mătase de porumb.
Fără să conștientizez, am făcut cu mine (eu, păpușa- eu copilul-
eu „adultul”) psihoterapie.
Continui și acum s-o fac, doar că o fac conștient atunci când povestesc cu mine privindu-mă în oglindă.
fragment din cartea „Doar gânduri”- Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu