Înainte de
a-mi da seama, m-am trezit singură. Plânge singurătatea cu vorbe desenate ,
pictate cu lacrimi sângerii. Unde sunt eu aici, pe scena vieții ? Unde am fost
până acum ? Cine sunt, Cine ești tu, tu cel cu care mi-am împărțit singurătatea
? În care act al piesei pe care am
jucat-o mă aflu ?
Scena acum e
goală. Sunt Eu, ești TU. Am fost cândva NOI. Rolul meu în piesa noastră s-a
sfârșit. Cortina a căzut peste amintiri, peste dureri, peste speranțele ce mi
le-am cântat alături de tine. Să plâng ? Să râd ? ce să aleg ? Să plâng ? Nu,
nu mai vreau. Prea multe lacrimi am vărsat pentru tine. Să râd ? Da, trebuie să
râd zorilor dimineții .Trebuie să-mi deschid sufletul. Trebuie să mă descătușez
de tine, de lanțurile cu care m-ai legat strâns printr-o bucată de hârtie în
care mi-ai dat numele tău. Soarele trebuie să răsară așa cum mi-am dorit , așa
cum doar în vis l-am văzut.
Pe scena
vieții noastre doar eu am jucat cinstit, doar eu mi-am deschis sufletul către
tine. Tu, tu ți-ai construit un bloc de gheață în care te-ai zidit cu zeci de
gânduri dușmănoase, , negre, pesimiste, rele. Ți-ai ascuns simțămintele și le-ai
încuiat cu mii de lacăte. Nu ai lăsat să
pătrundă nimic până la ele. Te-ai zidit în orgoliu, mândrie, frustrări. Nu ai
lăsat să pătrundă flacăra iubirii mele să-ți topească răutatea sufletului. M-ai
gonit din viața ta , mi-ai dat ”libertatea” de a fugi în mine, cu mine, de
tine, de noi.
Acum m-ai
pierdut. Nu te-ai așteptat să fug… să plec din viața ta după ce amar de ani am
stat lângă tine așteptând să te dezgheți. Ești singur ? Ți-e greu acum ? Îmi
spui că m-ai iubit ? că mă iubești ? că mă vei iubi ? Cum ? Când ? Cum poți
iubi un om zeci de ani fără să i-o arăți ? Ce fel de iubire este aceea în care
tăcerea , răceala și frustrarea sunt primordiale ? Actul din piesa în care noi
doi am făcut parte s-a încheiat. Cortina a căzut peste lacrimile mele, peste
indiferența ta. Probabil că nu am învățat bine rolurile ?”Regizorul” nu ne-a
instruit ? sau poate că unul dintre noi a fost un actor mai bun ? Cine a fost
sincer ? Cine a jucat doar rolul în piesă ? Eu nu mă mai întreb. După zeci de
ani în care am împărțit singurătatea am obosit. Nu mai vreau să joc în piesa
noastră. M-am trezit și nu mai vreau să –ți ascult tăcerea. Duritatea cu care
îmi zâmbești acum mă doare. Zâmbetul tău e fals.
Se uită
spectatorii muți de uimire la mine, la tine, la noi. Luminile se sting,
ascunzându-ne în întuneric , pe scana goală, pustie. Eu vreau lumină. Caut
lumina reflectorului. Tu ? Tu ? Tu ai preferat să te ascunzi în continuare în
întuneric, cauți să stai pitit după cortina vieții tale, a vieții noastre. Eu
nu mai vreau să joc teatru. Vreau să fiu eu însămi. Vreau să mă ascund în
uitare, vreau să dansez liber în fața cortinei ce tocmai a căzut. Vreau ca
spectatorii să vadă o piesă adevărată. Vreau să-mi joc rolul vieții cu sufletul,
fără măști care să-mi ascundă lacrima de pe chip.
Se uită pe
scana goală spectatorii și plâng. De ce plâng ? Pe scana noastră a rămas doar
el. Pe ea au gonit-o palmele lui, cuvintele lui dure, seci, răceala lui, tăcerea
lui.
El a rămas
să cânte muzica tăcerii. Ea a ales să iasă în soare să cânte liber. Ea vrea să renască.
Nu plângeți ! Piesa lor s-a încheiat. Piesa ei continuă. Piesa lui ? … continuă
și ea.
Întrebări, răspunsuri, … să mă cert
? să mă judec ? E prea târziu să o iau de la capăt ? Unde să plec ? Unde să
plec acum, când amurgul vieții mi-e atât de aproape… Să fac ceea ce ar fi trebuit să fac cu mulți,
foarte mulți ani în urmă ? De ce nu am făcut-o până acum ? Din lașitate ? De
teama de necunoscut ? De frica față de el ? De rușinea spectatorilor ? Ce știu
ei, spectatorii ? Ei știu doar ce am lăsat noi, actorii să se vadă. Ne-am jucat
foarte bine rolurile în fața lor, a spectatorilor. Eram nepregătită ? Sunt azi
pregătită ? Mai pot juca rolul pe care mi l-am asumat până acum ? Nu, nu mai
sunt în stare să joc rolul acesta.
Aripile mi s-au frânt…. Iar s-au frânt. Am rămas doar cu o aripă. I-am pus prea
multe atele, prea de multe ori am bandajat-o. Oasele i s-au fracturat în prea
multe locuri. Dar vreau să zbor !!! Vreau să-mi reiau zborul ! E prea târziu ?
NU, niciodată nu e prea târziu să reînveți să zbori. Niciodată nu e prea târziu
să redevii actor al vieții tale ! Încă se mai pot repara multe ! Să plutești pe
aripa vieții nu e niciodată prea târziu. TREBUIE să zbori ! toată viața trebuie
să zbori. Uneori în zbor te dărâmă uraganele. Te dărâmă,cazi, dar cu credință
reușești să te ridici. Dumnezeu nu te uită niciodată. Te ia pe aripa lui
ocrotitoare și te înalță. Uneori te înalță mai sus decât ți-ai fi putut dori.
Mai devreme sau mai târziu te vei
trezi . Trezește-te azi. Mâine poate fi prea târziu… trezește-te până nu e prea
târziu !
A căzut
cortina peste unul, două, teri, acte. Urmează să joci un alt act din piesa
vieții tale . Poate fi ultimul, poate fi epilogul… Cine știe ? Doar Dumnezeu
știe ce va fi !
Silvia Bya
