UN OM…ȘI ATÂT - Silvia Urlih

Mi-s ochii pavăza lumii,

îi dor

povara ce-o duc,

orbirea o sorb din pământ,

pământul mi-e gol

și genune,

ridic o secundă privirea

dar

irisu-i cuibul de cuc

sunt pleoapă de vânt

și uitare,

mi-acopăr zăpada

cu mine.

Mi-s ploaie din vremuri cernite,

mi-s om

cu dor și ierniri

mi-s plângeri

din timpuri apuse,

orbirea m-apasă de jos,

mi-s ploaie de vând

fără hopuri,

mi-s norul

cântat în doiniri

mi-s cântecul lirei ce-și plânge

în plâns,

plânsul duios.

Mă plouă cu aripi de vânt,

mă plouă

în ochiul meu orb,

apusul din soare

mi-e casă,

umbrelă mi-s ochii spre țărmuri,

mi-s ploaie din timpuri apuse,

de-atunci

când eram dor un rob,

mi-s rază ruptă din soare,

mi-s rază

venită din vremuri.

Deși vin din vremi de departe,

sunt om…

un om care râre,

care plânge

care trăiește în azi.

Sunt

un om

și atât.

Silvia Urlih - 14.12.2018