Parcă îmi adia la tâmple
răcoarea zilei
de născare,
parcă îmi adia
prin păr
o primăvară
însorită,
parcă mă
clătinam ușor
pe drumul
ce-mi era
cărare,
parcă mă
mângâia pe frunte,
o mână
veștedă-nforită.
Parcă eram
copilul vieții
venit cu mic
bagaj în sac,
parc-am
crescut doar o clipită
și am ajuns
om cărunțit,
parcă am plâns
la sânul mamei
și uite-acum
prefer să tac,
parcă am vrut
să-mi fiu o pâine
tăiată de un
vechi cuțit.
Parcă am fost
dar parcă-mi
sunt
copilul fără
de păcate,
parcă o
viață-am suferit
dar parcă încă
înfloresc,
parcă am
încetat să plâng,
parcă le-am
încercat pe toate,
parcă e doar o
tresărire,
viața pe care
o trăiesc.
Silvia Urlih - 16.08.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu