Este o
întrebare care acum, în preajma sărbătorilor este mereu pe buzele crainicilor
Tv. De ani de zile mă întreb: de ce trebuie să auzim această întrebare doar în
anumite perioade ale anului ? De ce să nu dăruim zilnic ceea ce ne-ar ajuta să
ne simțim împliniți ?
Unii ar
spune că și-ar dori să dăruiască sănătate,
alții înțelepciune, alții bunăstare, alții răbdare și multe altele. Simt nevoia
ca o dată sau de două ori pe an să fie darnici și buni. În restul anului se
scufundă în nimicnicia lor.
Ce vă
propun să dăruiți zilnic ? Ceva ce nu costă bani. Vă propun să dăruiți ceea ce
dăruiesc și eu: IUBIRE ! da, iubire. Vă întrebați poate de ce iubirea trebuie
să stea pe primul loc ? Pentru că dacă dăruiești iubire, primești iubire. Dacă
ai iubire, ai sănătate, liniște, împlinire… ai TOT ce-ți poți dori. Cu iubire
le poți trece pe toate… și boală, și neîmplinire, și sărăcie…. TOT. Ce aș mai
dărui eu ? Le-as dărui înțelepciunea și puterea de a face fapte bune ,
pentru că, binele aduce bine. Acolo unde este iubire, greutățile ți se par nimicuri.
Spunem
cuvinte frumoase celor dragi , doar atunci când sunt grav bolnavi , când sunt
loviți de tragedii, sau când sunt pe moarte. Atunci regretăm că nu i-am spus
celui drag de foarte multă vreme : IARTĂ-MĂ ! TE IUBESC ! ÎȚI MULȚUMESC ! TE
IERT ! ÎȚI SUNT ALĂTURI !
Noi nu
mai știm să ne bucurăm de clipele frumoase , SĂ DĂRUIM, să mulţumim, să iertăm.
Nu mai știm să iubim și să ne arătăm iubirea, așa cum o simțim . Buzele ne sunt
parcă lipite , vocea ne doare, atunci când vrem să spunem: te iubesc ! Acest
cuvânt, cu încărcătură divină, a devenit ca de plumb. Atunci când auzim că două
persoane, trecute de a doua tinerețe, că își spun TE IUBESC !, ni se pare o nebunie și ne umflă râsul.
Ajungem
într-un anumit moment , la o răscruce de drum, sau la una dintre cumpenele
vieții când realizăm că fiecare moment , fiecare clipă , a contat și contează.
Atunci realizăm că ne-am zidit în răceală, în neiubire, în teama sau frica de a
nu ne fi descoperită adevărata personalitate, sensibilitatea.
Facem
greşeli, da ! Facem greșeli și suntem
condamnați, judecați de cei din jurul nostru, de cei care și ei greșesc.
Vedem cum cei din jur greșesc și-i condamnăm, îi judecăm.
Preferăm
uneori să ignorăm. Sau devenim obraznici.
Dar asta nu ne va ridica mai sus, ci dimpotrivă, ne va coborî sub nivelul celui
ce judecă. I-am lua locul celui care
greşeşte. Judecăm pentru că interpretăm greşit diverse situaţii. Rănim
fără să cunoaștem adevăratul motiv care l-a determinat pe păcătos să
”greșească”. Poate a făcut-o din neștiință, sau pur și simplu din întâmplare
nefastă.. Dacă am privi adânc în
sufletul celui vinovat , am putea vedea acolo suferință, o adevărată luptă, un
război . Prea de multe ori facem lucruri pe care le regretăm.
Se spune
că niciodată nu este prea târziu, pentru a-ți cere iertare. Bine ar fi dacă am
face aceasta la momentul potrivit, nu când este prea târziu, când persoana
lovită, jignită pe nedrept, nu mai este lângă noi, cât încă mai este în viaţă.
Atinge-ți
inima cu miezul inimii tale şi simte. Simte cu adevărat ceea ce-ți spune.
Ascultă când îți spune cine eşti, ce bun și iertător ești. Mergi mai departe cu
fruntea sus și nu uita că ești ființa zămislită din iubire, că ești iubire și
lumină.
Bucură-te
de ceea ce primeşti zi de zi, ceas de ceas, secundă de secundă, clipă de clipă.
Apreciază ceea ce primești și dăruiește ! Nu aștepta sărbătorile să devii mai
bun, mai milostiv.
Hristos
s-a născut, a murit pentru noi și a renăscut. Noi sărbătorim aceste
evenimente an de an. Asta nu înseamnă că trebuie să devenim sensibili, că
redevenim oameni cu suflet, doar de două ori pe an ; de Sfintele Paști și de
Crăciun.
Tu, ce
dăruiești zi de zi ?!
ÿ
FREAMĂT DE GÂNDURI
Gânduri
răzlețe în aer
se zbat,
se-ascund
printre gânduri
și ard
în tăcere…
pomii se
tânguie pe uliță-n sat
și plâng
pe la colțuri de drum
cu
durere.
Pădurea
se-apleacă
sub
arșiți de gânduri,
pământul
se-aprinde ,
uită de
sine,
frunzele
ard
și scriu
printre rânduri
despre
gândul ce-adună în suflet
suspine.
Gânduri
în gând
cu-alte
gânduri se ceartă,
fierbe-aducând
printre gânduri
o rază,
cerul cu
ceruri în gând
să
împartă
smirnă-n
lumină ,
ce-n
gând se botează.
SĂ NU MAI ȘTIU
Un înger m-a luat cu el
în zbor
și m-a plimbat pe aripi
de visare,
m-a învățat să urc spre alb izvor,
să nu mai știu de dorul
care doare.
Cu aripile larg deschise către viață,
calc peste plâns
și peste neagra zare,
cu toamna mă ascund
în dimineață,
să nu mai știu de dorul
care doare.
O aripă și-a frânt în zbor avântul
și am închis-o
printre lacrimi călătoare,
să nu mi-o ia
cu sine vântul,
să-mi ia doar dorul
care doare.
O aripă rănită plânge lângă lună ,
dar am ascuns-o-n suflet
să o feresc de ploi
și de ninsoare,
cu lacăte am încuiat-o
să nu spună ,
pământului …
de dorul care arde,
iar arderea lui
doare.
ÿ
IUBIRE ZIDITĂ
În infinit
ne-am zidit nemurirea
cu pietre de vis
ziduri albe-am pictat,
cu petale de lacrimi
ne-am desenat iubirea
în zidul iubirii să fiu sculptat.
Iubirea,
prin ziduri
strigă la mine,
un ultim cuvânt
am lăsat neîncuiat,
se zbate, se chinuie,
urlă în sine
bate nebună în colțul uitat.
O rază-a luminii
pătrunde prin zid
iubirea o vede,
se-agață de ea
se roagă să iasă
din trupu-i livid
din setea ce sufletul
ieri îl zidea.
Setea de viață,
iubiri și-a zidit
în iubirea zidită
cu flori de pământ…
din infinit descuie
un alt infinit
cu iubirea zidită
pe aripi
de vânt.
FRAGMENT DIN CARTEA „ȘI ICOANELE PLÂNG” Silvia Urlih
