Am
naufragiat…
da,
am
naufragiat într-o sticlă.
În
ea am găsit un răvaș.
Mă
aștepta parcă pe mine,
să-mi
spună,
să
mă oprească din visare.
Biletul
era mototolit,
dar
l-am citit și m-am simțit
ca
un ocnaș,
închisă
între pereții închisorii
din
sufletu-mi
fără
apărare.
Închisă
în sticla cu dop de plută
verde,
puteam
respira aer neviciat.
Aerul
din ea mă îmbăta
cu
iz de viață
încă
netrăită.
Mi-am
spus
că
pot să ies afară,
dopul
că-l pot zvârli
ca
pe-un păcat.
Sevă
încă mai am,
picioarele
mă duc,
dar…
aud
mintea că-mi strigă :
Să
nu cumva să faci vreo
negândită
!
Da,
m-am
decis.
Îmi
voi odihni sângele pe canapea.
Îmi
voi ostoi oasele
rupte
de vijeliile ninsorilor.
Voi
sta.
Voi
mai sta o clipită,
nefinită,
în
sticla cu dop de catifea.
Voi
sta și voi aștepta.
Ce
?
Nu
știu.
Poate
schimbarea valorilor.
Sticla
plutește,
oceanele
străbate.
Poate
va ajunge la țărm
să
se odihnească.
Poate
vreun om o va pescui
și
o va pune
la
loc de cinste
în
barcă.
Într-o
altă barcă.
Încă
speră să fie aruncată pe o insulă a fericirii.
Speră.
Poate
cu dumnezeirea spre dumnezeire
se
va întoarce,
poate
roata putea-va
s-o
întoarcă.
Silvia Urlih 01.12.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu