MI-E ÎNC-A PRIMĂVARĂ- Silvia Urlih

Mi-e înc-a primăvară

sădită în grădină,

mi-e floarea-nmugurită

în

primăvara crudă,

mi-e verdele a soare

iar

negrul mi-e lumină,

îmi e a vis de noapte,

ce noaptea vrea s-ascundă.

De sub covor de rouă

răsar

ca firul ierbii,

mirajul de sub pleoapă

mi-arată

altă fată,

privesc de sub o frunză

cum

se-ncunună cerbii,

aud

cum cântă luna

cu rouă când se-mbată.

Mi-e înc-a primăvară

în toamna –ngălbenită,

mi-e înc-a zi de vară

sub

zilele-nsorite,

îmi e a amintire,

mi-e ziua

prea grăbită,

îmi e a înserare de nopți

prea istovite.

Silvia Urlih 12.06.2015

Văd și simt alb, căci sunt lumină din lumină, iubire din iubire- Silvia Urlih

               

M-am întrebat uneori... cum aș ”vedea” dacă aş fi nevăzătoare… Cum aș deosebi culorile… cum aș identifica lucrurile… cât de roşu ar fi focul , cât de verde iarba; cât de alb omătul … Dar ziua ? cum ar fi ziua, cât de însorită, de caldă, de albă ? Iar noaptea… cât de întunecată... de neagră ?
                M-am întrebat de ce, când este să vorbim despre alb și negru , întotdeauna spunem ”alb şi negru”și foarte rar spunem negru şi alb . Să fie oare pentru că în noi este mai multă lumină decât întuneric? Sau poate că este mai melodioasă exprimarea ? Sau pentru că albul reprezintă viață, iar negrul, moarte… Alb - mireasă. Negru-doliu…

Viața dă viaţă şi culoare culorilor. Da, pare a fi pleonasm, dar din punctul meu de vedere așa este. Viața însăși pare a fi un pleonasm. Viața ne dăruiește viață. Neviața ne oferă… moarte.

Nu este vorba de moartea sufletului, ci de cea a  trupului. De ce ? Pentru că sufletul nu moare niciodată.
              Mă uit de multe ori la noapte. Stau întinsă pe pat sau stau pur și simplu pe balcon și mă imaginez pe o pajişte. Mă văd întinsă , printre flori de câmp , cum privesc cerul negru pe care pâlpâie mii de stele albe , iar luna , frumoasa lună cum tronează între ele. Și luna uneori este albă. Am văzut-o de multe ori albă precum laptele. M-am văzut de multe ori dormind pe patul de mătase al lunii. Cerul, stelele pictate , toate îmi par pline de culoare, de viață, chiar dacă îmi oferă un spectacol de alb şi negru. Le simt căldura în toată imensitatea de negru nebulos care pare că te-ar înghiţi.

Micile sclipiri de alb îţi asigură siguranţa unicităţii propriei fiinţe.          Mă uit cum alternează ziua și noaptea. Le văd cum aleargă una după cealaltă, jucându-se cu anii mei. Deşi ziua este albă şi noaptea neagră, sunt momente în care ,autoironizându-ne spunem că avem zile negre şi nopţi albe. Și ție ți s-a întâmplat de multe ori să ți se pară ziua neagră. Și câte nopți nu ți le-ai petrecut în nesomn și le-ai transformat în nopți albe… Ziua şi noaptea se întâlnesc undeva , iar momentul întâlnirii lor are cele mai spectaculoase explozii de culoare .
                Tu, ți-ai vedea viața doar în alb și negru ? Dar alb fără negru !? Sau doar alb… sau doar negru… Se pare că acum cam aberez, dar îmi plac jocurile de cuvinte… doar de cuvinte, căci nu mi-ar plăcea să experimentez a trăi înconjurată doar de alb sau doar de negru. Albul obligă negrul la existenţă , iar negrul obligă albul la nefiinţă. Amestecate, dau cea mai neutră nuanţă, cea mai rece, cea mai fadă culoare … gri. Împreună, alăturate, cele două culori  sunt minunate. Separat , nu spun mare lucru, sau nu spun nimic.
                Între alb şi negru, atunci când ele lucrează, există o distanţă mică, dinainte stabilită, repetitivă şi foarte ordonată. Efectul optic creat de alternanța alb-negru este una de mişcare constructivă: având în noi atât lumină cât şi întuneric, de fiecare dată când avem căderi sau dezamăgiri căutăm să ajungem în zone cu lumină. Este o luptă plină de culoare … Din alb şi negru se poate atinge toată paleta de trăiri: roşul pasiunii, galbenul liniştii, verdele speranţei, albastrul puterii. Printre esenţele de alb şi negru, ca limite ale existenţei noastre, trăim și în acelaşi timp simțim ca fiind nucleu al ființei .Totul porneşte de la alb la negru şi se întoarce la alb, lăsând negrul în miezul trăirilor noastre perpetue .

Există un loc din care venim toţi şi-n care ne vom întoarce, unde nu este decât alb, cald și Lumină. Un loc în care, nefiind materie, nu există umbre, presupuneri, îndoieli, iluzii şi alte asemenea trăiri ambigue. Este frumos câtă vreme ne putem simţi pictori de suflete, pictându-ne trăirile cu nuanţe de culoare în care alegem să folosim Lumina, mai mult decât întunericul. 

Știi , mie îmi place să trăiesc cât mai colorat, îmi place să nu mă supun unor reguli stricte… sunt un om rebel. Știi că mă tem uneori ? Știi de ce ? Pentru că , dacă s-ar face întuneric dintr-odată, s-ar putea să mă rătăcesc , sau să orbesc și să nu mai văd albul luminii. Știu că tot de Lumină voi avea nevoie ca să văd culorile. Mă tem şi-atunci când simt multă Lumină, căci mă trezesc într-un alb pur, dar străin celorlalţi, un alb din care doar eu înţeleg ceva şi pe care nu ştiu încă unde l-aş putea arhiva să-mi fie de folos dacă  voi uita cumva să-l simt. Din nefericire prea puţini oameni recunosc că au nevoie de Lumină, că simt și văd ca și mine, aceeași nuanță de alb, de Lumină. 

Îmi place să mă văd și să mă simt lumină, într-o mare de negru.
             Dacă aş fi nevăzătoare , cum aş înţelege tot ce am scris aici ? Cu siguranţă n-aş modifica nimic. Lumina e degajare de căldură, de iubire, de afecțiune, iar întunericul e rece, searbăd, singur.. Nevăzătorii cred că percep culorile prin senzaţie de cald/rece. Pentru ei, alb-negru înseamnă cald-rece. Paleta de trăiri a nevăzătorilor cred că este incomparabil mai bogată decât cea a noastră, al celor ce vedem lucruri așa cum suntem învățați să le vedem. Încerc să văd cu ochii minţii și să înţeleg ce ”văd ” nevăzătorii, căci abia astfel poți vedea cu adevărat, aşa cum propria Lumina din noi poate revela culorile în moduri personale.

Dacă aș fi fost nevăzătoare, cum ar fi fost viața mea ? Ce culori mi-ar arăta ființa  ? Cât ar fi alb, cât ar fi negru, cât ar fi curcubeu ? Dar… uite că eu am vederea limpede, văd tot spectrul de culori, văd și simt între alb și negru.

Tu, prietene… cum vezi tu viața ? A fost o vreme când eu o vedeam gri…. Poate de aceea  urăsc eu griul…?! Acum văd foarte clar absolut toate culorile pe care mama natură mi le-a oferit.

Văd și simt alb, căci sunt lumină din lumină, iubire din iubire. Sunt alb, pentru că asta este alegerea mea. Sunt flacără albă ce arde dintr-o lumânare albă. Cu lumina mea sting întunericul și-l transform în curcubeu…. Pentru că eu sunt El, iar El este alb, este Lumină, este iubire, este CURCUBEU.

ÎN ALB ȘI NEGRU

În alb și negru

zilele-mi strecor ,

nisipul

cerne orele

în timp,

prin podul palmei

desenez

un nou decor,

pictez cu clipe

în mine

un nou anotimp.

Un orologiu

plânge

între zi și noapte,

trezește-n mine

timpul

care vine,

secundele valsează printre șoapte

purtându-mă

în valsul lor

spre mâine.

Oglinda mă privește tremurândă

pe chipul ei

azi

lacrima a-ncremenit

se uită către mine

la femeia blondă

ce nu mai lăcrimează,

căci uite…

s-a trezit !

UMBLET

Văd umbre de pași ,

pași peste urme,

văd umbre peste urme

ce se pierd pe sub pași,

s-au rătăcit în oceane sumbre,

de dorinți,

de glasuri,

de sori arși.

Revin pe sub lună

apoi iar dispar,

urmele-n umbre

se ascund de hazard,

pașii umbrei din urmă îi duc la altar,

în urma pașilor

cu umbre ce-n candelă ard.

Sunt urme pierdute

în pământul ud,

sunt urme uitate

pe suflet,

s-au  rătăcit în glasuri

ce rugăciuni aud,

dar n-au știut ce  înseamnă

umblet.

fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih

Nu mai am timp... Silvia Urlih

„

Am învăţat că scrisul , ca şi vorbitul , poate linişti

durerile sufleteşti .
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult 

îţi sunt luaţi prea repede ...
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii

şi a-ţi susţine părerile.
Am învăţat să iubesc , ca să pot să fiu iubit. ”

Octavian Paller

Doar că eu… eu nu mai am timp… da… nu mai am timp. Clipele zboară, secundele nu mai sunt ceea ce știam cândva că sunt, orele aleargă cu mine, pe lângă mine și … nu mai am timp. Nu mai am timp pentru că timpul trece, timpul vine, vine și iar trece. Am învățat multe și mai am încă multe de învățat.

Timpul este iluzie, noi suntem iluzie, iubirea… iubirea însă este o stare de spirit pe care o trăim acum și aici. Iubirea de mine, de Dumnezeul meu, iubirea de cei dragi mie, de cei de lângă mine , există. Respir și inspir împreună cu timpul același aer de întomnire.

Nu mai am timp să mă cert cu nimeni altcineva, decât cu mine însămi , nu mai am timp să invidiez, nu mai am timp să urăsc, nu mai am timp să las lucrurile începute și neterminate. Nu mai am timp să mă justific și nici să dovedesc cuiva cine și cum sunt. Nu mai am timp să uit cine sunt și nici să fiu cine vor alții să fiu. Nu mai am timp și nu mai vreau să mă las cu bună știință folosită , mințită, trădată și rănită. Nu mai am timp să amân să trăiesc așa cum vreau eu, nu mai am timp să aștept fericirea, pentru că ea îmi era alături, doar că eu nu o vedeam, nu o simțeam.

Da, a sosit timpul să-mi acord mie toată atenția. Trebuie să am timp, trebuie să-mi fac timp pentru mine și sufletul meu. Am timp să fiu bună, să iubesc și să dăruiesc ceea ce primesc din plin de la divinitate. Am timp, pentru că viața m-a învățat să-mi fac timp pentru mine și cei dragi mie.

Îmi spun că nu am trecut prin întâmplările și provocările vieții fără să trag învățăminte. Să fie privilegiul vârstei ? Este timpul să mă împac cu mine însămi, să mă accept așa cum sunt, cu defectele și calitățile mele, să nu mă mai urăsc pentru greșelile făcute. Am greșit și mi-am conștientizat greșelile. M-am iertat, pentru că altfel nu aș mai avea puterea să-i iert și să-i iubesc pe cei de lângă mine.

Este timpul să-mi ascult cântecul dulce și suav al sufletului și să-mi continui viața doar după cum îmi dictează el. Poate că trebuie să scriu, deși nu am făcut-o până în toamna anului 2011, să-mi las între coperțile cărților, trăirile și o lacrimă tăcută de suflet. Poate că trebuie să-mi las sufletul să strige tuturor că sunt un învingător, că omul este un învingător.

Poate…

Știu astăzi că m-am iertat , că m-am împăcat cu  mine , că trebuie să ascult glasul pădurii care-mi cere să mă hrănesc cu seva ei . Muntele, pădurea, natura, toate într-un gând  îmi spun că sunt un învingător.

Știu că nu trebuie să-mi pese dacă sunt invidiată și că trebuie să râd ascultând glasul pământului ce vine din infinit.

Știu că nimic nu este întâmplare, nu este coincidență, că totul este rânduială că Dumnezeu lucrează prin oameni, dacă înțelegi care îți este misiunea și că pot merge mai departe de mână cu răsăritul.

Știu că prin iubire și iertare sunt ceea ce sunt astăzi, că sunt ceea ce gândesc, ceea ce-mi doresc, pentru că Dumnezeu mi-a spus că sunt a lui, pentru că am reușit să aprind candela iertării.

Știu că mă conduce sufletul și nu mintea, că mi-am dorit și am reușit să devin OM, pentru că am găsit drumul trezirii.

Știu că dacă nu țin pasul cu timpul, mă vor ajunge din urmă anotimpurile . Am învățat să-mi răsfoiesc toamna, chiar dacă plouă cu frunze ruginii.

Știu că lucrurile pe care nu le fac la timp nu le voi face niciodată , am ales să cochetez din când în când cu singurătate și că am făcut un legământ cu mine să țin aprinsă lumânarea timpului.

Am aflat că o femeie puternică și frumoasă poate fi asemuită unui trandafir alb, ce-și ascunde timiditatea, sensibilitatea, dăruirea, în spatele unor spini și că puțini sunt bărbații care au curajul să-l culeagă.

Știu să văd și să simt alb, căci sunt lumină din lumină, iubire din iubire, că mi-am dorit și am reușit să fiu noul om !

Știu că uneori cuvântul rănește că tăcerea ucide, că ele, cuvintele se simt și de multe ori ard.

Știu că trebuie să-mi ascult sufletul și că cea din oglindă sunt întotdeauna EU, că pot fi soare, că pot sta de vorbă cu timpul.

Știu că sufletul mi-a fost bolnav, dar mai știu că ceea ce nu te doboară te ridică.

Știu că a trebuit să-mi fiu profesor și elev și că astăzi vreau doar să ”aud”,  știu astăzi că m-am uitat în trecut și am învățat să văd viitorul, că am fugit din pustie spre Dumnezeu.

Știu că mi-am făcut drum prin nămeții vieții pentru a ajunge la ”casa părintească” pe care mi-am redescoperit-o în mine și-i mulțumesc cu plecăciune lui Dumnezeu pentru asta și pentru că m-a făcut una cu pomul, cu măreția și verdele lui.

Știu acum să mă uit în trecut cu detașare și am învățat cum să privesc spre viitor. Am făcut un pariu cu viața și știu că trebuie să-l câștig.

Știu ce este prietenia , pentru că am găsit ,când am avut nevoie, un umăr pe care să-mi las lacrimile, dar mi-am și oferit umărul.

Știu că eu am ajuns pe val, iar cel ce mi-a provocat dureri , suferințe și nedreptăți a ajuns în noroi, știu că m-a măcinat uneori sentimentul de vinovăție și că visul nu mi-a fost și nu mi-e vis.

Știu ce înseamnă să fii dezamăgit de cel ce ți-e drag.

Știu cât de greu este urcușul spre lumină și acum știu să spun Da și NU pentru că eu îl am pe Dumnezeu.

Știu că a început să plouă pe mine și în mine cu toamnă , deși alerg să nu mă prindă anotimpurile și că am fost de multe ori la răscruce de drumuri.

Știu cum să Îi vorbesc lui Dumnezeu, știu să-mi ascult cântecul tainei .

Și mai știu , da , știu foarte bine, că mi-am dorit ca fiul meu să reușească în confruntarea cu viața și că până acum a reușit.

 fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih

AȘTEPT… Silvia Urlih

Tăcerea din nopțile tale,

mă caută-n albul opac,

mă-nvălui în palide vorbe,

cuvintele

mor nerostite,

ai vrea

să mă ai acuarelă,

să-ți râd

precum floarea de mac,

ai vrea

să îți fiu nerostirea din vise

cu lauri tivite.

Mi-e trupul

ca ceața de vară,

ți-e brațul

ca flacăra nopții,

mi-e văzul

orbit de-ntuneric,

ți-e ochiul

pictat de dantele,

mi-e sufletul viu

precum soarta,

ți-e soarta

la granița Porții,

mi-e glasul

acord de vioară,

ți-e vocea

cântată de stele.

Mă strigă în noapte tăcerea,

cuvintele tale-au un rost,

mă chemi,

ai nevoie de mine,

dar

nu-i încă timpul…

aștept,

aievea mă chemi de departe,

iar glasul

îmi spune c-am fost…

Cuprinde-mă-n braţe de vis

şi

strânge-mă toată la piept!

Silvia Urlih 08.06.2015

PENTRU TINE - Silvia Urlih

Mi-e vremea în azi,

de ieri

am trecut,
adună-mă-n clipă

şi

fă-mă iar pâine,
repetă-l în azi pe ieri cel pierdut
şi

du-mă în ziua de mâine …

Pierdută-s în clipă,

secundele plâng ..

iar clipa,

de ieri,

te aşteaptă ,
adună-mă-n gânduri,

adună-mă-n ploi şi plouă cu ele în mine,
lipeşte-mă iar din bucăţile rupte,

hai,

urcă cu mine o treaptă,
pictează un rai să fim doar un azi,

un mâine să fiu

pentru tine.

Pierdută-s în ziuă,

în norul de ieri,

clepsidra aruncă suspine,
mă plouă cu ieri în ziua de azi,

dar..

mâine va fi iară bine,

hai,

vino ca soare în ziua de ieri ,

iar norii

goneşte-i din mine,
fă-mă un mâine din ziua trecută,

să fiu doar un azi

pentru tine!

 Silvia Urlih 08.06.2015

AUZI PLÂNSUL ?! - Silvia Urlih

Azi noapte

am auzit

cum cineva plângea.

Era-ntuneric,

iar liniștea

îmi tulbura nesomnul.

Luna,

mă mângâia și blând

mă atingea,

cu raza ei albastră

mi-l trimitea în lacrimă,

pe Domnul.

Ea,

lacrima,

mi-a picurat pe lacrima-mi ascunsă,

am luat-o-n palme și-am întrebat-o cu sfială:

-De ce nu dormi, de ce mă duci în lumea nepătrunsă?!

De ce-mi deschizi altarul spre lumea ireală ?!

-Auzi,

auzi cum Domnul nostru plânge

în tăcere ?

Auzi

cum lacrimile-i spală omenirea ?

Auzi

cum El, iubirea iar ne-o cere ?

I-auzi oftatul,

tu,

îi simți mângâierea ?   

-O simt,

simt

lacrima-I cum mă îmbracă-n soare,

simt

mângâierea pe sufletu-mi arat,

simt

cum cositul e aproape,

simt

dorul că mă doare,

simt

râul ei albastru că-n mine n-a secat.

Din lacrima care mi-a îmbrăcat obrazul și privirea,

încerc să scot o vorbă, doar una să rostesc,

buzele-s ferecate, dar știu că ea, iubirea,

doar ea mă va conduce spre ceea ce-mi doresc.
Silvia Urlih  07.06.2015

TU ȘTII CĂ MÂINE... Silvia Urlih

Știi,

tu astăzi

nu mai știi cum să iubești,

nu știi

să creionezi în soartă

noi cărări,

ai învățat,

sau ai crezut că dacă-mbătrânești,

nu vei mai ști

iubirea

cum te înalță-n zări.

Știi,

o viaț-ai alergat după himere,

o viață

ai crezut

că n-ai să cărunțești,

ai strâns în coșul vieții,

semințele de mere,

și n-ai crezut că în amurg,

iubirea

o-ntâlnești.

Știi,

mâine,

nu vei mai ști iubi,

știi,

mâine,

iubirea te va ține-n întuneric.

Tu știi că mâine,

norii te-or îngrădi,

și n-ai să vezi

în măr,

că sufletul ți-e petic?!

Silvia Urlih 05.06.2015