Azi noapte
am
auzit
cum
cineva plângea.
Era-ntuneric,
iar
liniștea
îmi
tulbura nesomnul.
Luna,
mă
mângâia și blând
mă
atingea,
cu
raza ei albastră
mi-l
trimitea în lacrimă,
pe
Domnul.
Ea,
lacrima,
mi-a
picurat pe lacrima-mi ascunsă,
am
luat-o-n palme și-am întrebat-o cu sfială:
-De
ce nu dormi, de ce mă duci în lumea nepătrunsă?!
De
ce-mi deschizi altarul spre lumea ireală ?!
-Auzi,
auzi
cum Domnul nostru plânge
în
tăcere ?
Auzi
cum
lacrimile-i spală omenirea ?
Auzi
cum
El, iubirea iar ne-o cere ?
I-auzi
oftatul,
tu,
îi
simți mângâierea ?
-O
simt,
simt
lacrima-I
cum mă îmbracă-n soare,
simt
mângâierea
pe sufletu-mi arat,
simt
cum
cositul e aproape,
simt
dorul
că mă doare,
simt
râul
ei albastru că-n mine n-a secat.
Din
lacrima care mi-a îmbrăcat obrazul și privirea,
încerc
să scot o vorbă, doar una să rostesc,
buzele-s
ferecate, dar știu că ea, iubirea,
doar
ea mă va conduce spre ceea ce-mi doresc.
Silvia Urlih 07.06.2015
Silvia Urlih 07.06.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu