Văd și simt alb, căci sunt lumină din lumină, iubire din iubire- Silvia Urlih

               

M-am întrebat uneori... cum aș ”vedea” dacă aş fi nevăzătoare… Cum aș deosebi culorile… cum aș identifica lucrurile… cât de roşu ar fi focul , cât de verde iarba; cât de alb omătul … Dar ziua ? cum ar fi ziua, cât de însorită, de caldă, de albă ? Iar noaptea… cât de întunecată... de neagră ?
                M-am întrebat de ce, când este să vorbim despre alb și negru , întotdeauna spunem ”alb şi negru”și foarte rar spunem negru şi alb . Să fie oare pentru că în noi este mai multă lumină decât întuneric? Sau poate că este mai melodioasă exprimarea ? Sau pentru că albul reprezintă viață, iar negrul, moarte… Alb - mireasă. Negru-doliu…

Viața dă viaţă şi culoare culorilor. Da, pare a fi pleonasm, dar din punctul meu de vedere așa este. Viața însăși pare a fi un pleonasm. Viața ne dăruiește viață. Neviața ne oferă… moarte.

Nu este vorba de moartea sufletului, ci de cea a  trupului. De ce ? Pentru că sufletul nu moare niciodată.
              Mă uit de multe ori la noapte. Stau întinsă pe pat sau stau pur și simplu pe balcon și mă imaginez pe o pajişte. Mă văd întinsă , printre flori de câmp , cum privesc cerul negru pe care pâlpâie mii de stele albe , iar luna , frumoasa lună cum tronează între ele. Și luna uneori este albă. Am văzut-o de multe ori albă precum laptele. M-am văzut de multe ori dormind pe patul de mătase al lunii. Cerul, stelele pictate , toate îmi par pline de culoare, de viață, chiar dacă îmi oferă un spectacol de alb şi negru. Le simt căldura în toată imensitatea de negru nebulos care pare că te-ar înghiţi.

Micile sclipiri de alb îţi asigură siguranţa unicităţii propriei fiinţe.          Mă uit cum alternează ziua și noaptea. Le văd cum aleargă una după cealaltă, jucându-se cu anii mei. Deşi ziua este albă şi noaptea neagră, sunt momente în care ,autoironizându-ne spunem că avem zile negre şi nopţi albe. Și ție ți s-a întâmplat de multe ori să ți se pară ziua neagră. Și câte nopți nu ți le-ai petrecut în nesomn și le-ai transformat în nopți albe… Ziua şi noaptea se întâlnesc undeva , iar momentul întâlnirii lor are cele mai spectaculoase explozii de culoare .
                Tu, ți-ai vedea viața doar în alb și negru ? Dar alb fără negru !? Sau doar alb… sau doar negru… Se pare că acum cam aberez, dar îmi plac jocurile de cuvinte… doar de cuvinte, căci nu mi-ar plăcea să experimentez a trăi înconjurată doar de alb sau doar de negru. Albul obligă negrul la existenţă , iar negrul obligă albul la nefiinţă. Amestecate, dau cea mai neutră nuanţă, cea mai rece, cea mai fadă culoare … gri. Împreună, alăturate, cele două culori  sunt minunate. Separat , nu spun mare lucru, sau nu spun nimic.
                Între alb şi negru, atunci când ele lucrează, există o distanţă mică, dinainte stabilită, repetitivă şi foarte ordonată. Efectul optic creat de alternanța alb-negru este una de mişcare constructivă: având în noi atât lumină cât şi întuneric, de fiecare dată când avem căderi sau dezamăgiri căutăm să ajungem în zone cu lumină. Este o luptă plină de culoare … Din alb şi negru se poate atinge toată paleta de trăiri: roşul pasiunii, galbenul liniştii, verdele speranţei, albastrul puterii. Printre esenţele de alb şi negru, ca limite ale existenţei noastre, trăim și în acelaşi timp simțim ca fiind nucleu al ființei .Totul porneşte de la alb la negru şi se întoarce la alb, lăsând negrul în miezul trăirilor noastre perpetue .

Există un loc din care venim toţi şi-n care ne vom întoarce, unde nu este decât alb, cald și Lumină. Un loc în care, nefiind materie, nu există umbre, presupuneri, îndoieli, iluzii şi alte asemenea trăiri ambigue. Este frumos câtă vreme ne putem simţi pictori de suflete, pictându-ne trăirile cu nuanţe de culoare în care alegem să folosim Lumina, mai mult decât întunericul. 

Știi , mie îmi place să trăiesc cât mai colorat, îmi place să nu mă supun unor reguli stricte… sunt un om rebel. Știi că mă tem uneori ? Știi de ce ? Pentru că , dacă s-ar face întuneric dintr-odată, s-ar putea să mă rătăcesc , sau să orbesc și să nu mai văd albul luminii. Știu că tot de Lumină voi avea nevoie ca să văd culorile. Mă tem şi-atunci când simt multă Lumină, căci mă trezesc într-un alb pur, dar străin celorlalţi, un alb din care doar eu înţeleg ceva şi pe care nu ştiu încă unde l-aş putea arhiva să-mi fie de folos dacă  voi uita cumva să-l simt. Din nefericire prea puţini oameni recunosc că au nevoie de Lumină, că simt și văd ca și mine, aceeași nuanță de alb, de Lumină. 

Îmi place să mă văd și să mă simt lumină, într-o mare de negru.
             Dacă aş fi nevăzătoare , cum aş înţelege tot ce am scris aici ? Cu siguranţă n-aş modifica nimic. Lumina e degajare de căldură, de iubire, de afecțiune, iar întunericul e rece, searbăd, singur.. Nevăzătorii cred că percep culorile prin senzaţie de cald/rece. Pentru ei, alb-negru înseamnă cald-rece. Paleta de trăiri a nevăzătorilor cred că este incomparabil mai bogată decât cea a noastră, al celor ce vedem lucruri așa cum suntem învățați să le vedem. Încerc să văd cu ochii minţii și să înţeleg ce ”văd ” nevăzătorii, căci abia astfel poți vedea cu adevărat, aşa cum propria Lumina din noi poate revela culorile în moduri personale.

Dacă aș fi fost nevăzătoare, cum ar fi fost viața mea ? Ce culori mi-ar arăta ființa  ? Cât ar fi alb, cât ar fi negru, cât ar fi curcubeu ? Dar… uite că eu am vederea limpede, văd tot spectrul de culori, văd și simt între alb și negru.

Tu, prietene… cum vezi tu viața ? A fost o vreme când eu o vedeam gri…. Poate de aceea  urăsc eu griul…?! Acum văd foarte clar absolut toate culorile pe care mama natură mi le-a oferit.

Văd și simt alb, căci sunt lumină din lumină, iubire din iubire. Sunt alb, pentru că asta este alegerea mea. Sunt flacără albă ce arde dintr-o lumânare albă. Cu lumina mea sting întunericul și-l transform în curcubeu…. Pentru că eu sunt El, iar El este alb, este Lumină, este iubire, este CURCUBEU.

ÎN ALB ȘI NEGRU

În alb și negru

zilele-mi strecor ,

nisipul

cerne orele

în timp,

prin podul palmei

desenez

un nou decor,

pictez cu clipe

în mine

un nou anotimp.

Un orologiu

plânge

între zi și noapte,

trezește-n mine

timpul

care vine,

secundele valsează printre șoapte

purtându-mă

în valsul lor

spre mâine.

Oglinda mă privește tremurândă

pe chipul ei

azi

lacrima a-ncremenit

se uită către mine

la femeia blondă

ce nu mai lăcrimează,

căci uite…

s-a trezit !

UMBLET

Văd umbre de pași ,

pași peste urme,

văd umbre peste urme

ce se pierd pe sub pași,

s-au rătăcit în oceane sumbre,

de dorinți,

de glasuri,

de sori arși.

Revin pe sub lună

apoi iar dispar,

urmele-n umbre

se ascund de hazard,

pașii umbrei din urmă îi duc la altar,

în urma pașilor

cu umbre ce-n candelă ard.

Sunt urme pierdute

în pământul ud,

sunt urme uitate

pe suflet,

s-au  rătăcit în glasuri

ce rugăciuni aud,

dar n-au știut ce  înseamnă

umblet.

fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih