Ca și cum cea din oglindă nu aș fi tot eu ! Silvia Urlih

Vorbesc iar cu femeia ce mă privește prin geamul oglinzii. Stă calmă, picior peste picior, cu palmele , una peste asta, frumos aranjate peste genunchi. Se uită spre mine, și-mi zâmbește din priviri. Avem aceeași ochi albaștri, mari, mirați. Ce bine semănăm… suntem același trup. Dar avem același suflet ? Sunt eu , sau doar reflecția mea ? Femeia se uită în ochii mei și-mi spune : Îți amintești ? Îți mai aduci aminte de mine ?! Clepsidra s-a spart,  iar nisipul timpului s-a vărsat peste noi împrăștiat de vântul neiertător. Castelul pe care l-am construit s-a dărâmat, pentru că timpul … hoțul, a intrat în umbra vieții noastre. Ne-am ținut  ascunse șoaptele, plânsul și am privit înainte și în sus spre stelele ce ne-au arătat calea secretă. Prin inelul nopții ne-am împletit cu zorii în joc perfid, în joc mirific, în joc amețitor, în joc.. doar în joacă.
                Inima nu se va mai speria, chiar dacă ochii vor mai fi izvor pentru lacrimi. Nu se mai sperie de rupere, de durere, de luptă… acum , doar simte. Se stinge un soare, un altul se aprinde , cu sufletul plin de zări. Simte muzici , le simte ca pe un nou ecou. Șoaptele ei se topesc și se scurg pe pământul nou unde ciuturele au scos din apă nămolul învechit. Am pășit pe lângă nămol, dar și prin el mult timp . Picioarele mi-au fost uneori împiedicate de clisă. Parcă aș fi fost pe o altă planetă , străină, rece, imensă, unde doar urletul lupilor spărgea și împrăștia tăcere.

                Am alergat ades prin nopți însoțite de vise ce coborau peste lume șiraguri de stele mii, legănate și adunate fără înțeles . Purtam cu mine povara inimii și pustiul lacrimii. Îmi mai  limpezeam din când în când oboseala cu apă rece din izvorul promis și nu mă gândeam la somn, căci nu vedeam ieșirea spre lumină. Auzeam lumina, o simțeam, dar ochii îmi erau acoperiți de prostie, de neiertare, de nesupunere, de răzvrătirea eului din mine.  Numai vroiam să fiu eu… vroiam să fiu tu, femeia care de sute de ori mă privea cu milă din oglindă.

                Zbor iar printre amintiri, dintr-un timp în altul. Gândul mă învăluie , mă îmbrățișează cu brațe de fum... și vrea parcă să întoarcă vremea, o vreme care m-a condus cu sute, mii de ani în urmă. Aș vrea să simt din nou aroma zăpezilor, al florilor de mai, al ierbii. Umbrele se colorează, cerul se scutură de nori albi în noaptea plină de amintirea miresmelor. Miroase a liniște. O simt cum vine lin, fântână nesecată, simt că mă îndepărtez de toate sau poate cineva le îndepărtează pe toate. Mă cufund în tăcere , mă ascund în miezul ei, să nu mai ajungă la mine voci omenești… Nimic să nu mă mai ajungă… nici foșnete, nici amintiri, nimic.

Amintiri și pace … multă pace înflorește în mine o dată cu noaptea florilor de cleștar din preaplinul sufletului.  Miroase a munți și a râu și a pădure. Totul mi se pare că a luat-o de la început. Mi se pare că sunt iar mică, sunt iar embrion, sunt copil, sunt mică . Sunt atât de mică…
                De ieri, sau de azi… da , de azi iubirea divină îmi umple noaptea întunecată cu stele de iubire. Vor să-mi străjuiască drumul. Vor să-mi fie covor cald de pace și liniște. E multă lumină acum, e multă liniște. Mă răsfăț în această vară sacră, aducătoare a atâtor bucurii lăuntrice care la rândul lor aduc atâtea alte bucurii şi tot aşa. E o ploaie de frunze și flori multicolore, de fluturi ai bucuriei.
                Frunze galbene și albe și verzi și albastre de toamnă îmi foşnesc în suflet şi ţes gânduri, ca o ghirlandă ce mă învăluie, ce mă pune la adăpostul amintirilor. Frunzele ard … toamna foşneşte… și mă caută… Mă găsește și-mi aduce energie. Este viață ! O nouă viață ce se descătuşează peste necuprinsul cununii de gânduri . Întind mâinile după visele mele şi tremurând, caut lumina…. Lumina divină a iubirii.

Lumina mi-a adus toamna… toamna mea. Toamna care mă va însoți o vreme apoi mă va da în grija iernii. Toamna mă cheamă. Îi aud paşii … ce aproape este de mine. Mă atinge deja câte o frunză din pletele-i arămii. Glasul îi e precum un nechezat de inorog. Vine cântând. Ce bucurie! Câtă bucurie! E bucuria unei apariţii pe care mi-am dorit-o. Unicornul vine spre mine și m-o prezintă pe ea… ea cea care m-a privit zeci de ani zâmbind din oglindă. Sunt eu, sunt eu… întomnită . Mi-e toamna plină de fluturii amintirilor, dar mi-e așa de bine…. Sunt eu în toamna , cu toamna anilor mei.

Vorbesc cu femeia din geamul oglinzii. Ea îmi spune, eu îi spun… povestim. Ce bune prietene suntem noi două ! Ne-am certat de multe ori, dar nu am ținut ranchiună una pe cealaltă. Ne-am certat, ne-am împăcat. M-a învățat să mă iert, să mă iubesc, să mă accept așa cum sunt, m-a învățat să mă vindec de fricile, frustrările, defectele, neiubirile mele. Ce bine mi-au prins învățămintele ei ! Ce bine mă simt acum, că mi-am iertat greșelile ! Acum pot să iubesc, să iert și pe cei de lângă mine.

Mă întreb : cine a avut dreptate ? Cine a câștigat la loteria vieții ? femeia din oglindă, sau eu… ?!

Ca și cum cea din oglindă nu aș fi tot eu !

CU TINE TOAMNĂ

Mă cauți toamnă

printre ani,

printre păduri,

în frunza ruginită,

mă cauți iar

printre castani,

m-aștepți

în clipa obosită.

M-ascund de tine

și mi-e greu,

cu gândul tău

să mă mai lupt,

m-ascund în flori

de curcubeu,

din timp

cu viață să mă-nfrupt.

De mă-ntâlnesc cu tine

doamnă,

îți spun

că toamna mea-i frumoasă,

de anii mei

distinsă toamnă ,

nu mi-e rușine

și nu-mi pasă.

Cu tine

mă-nsoțesc la drum,

pășesc cu tine

și-ți zâmbesc ,

chiar de-mi sunt anii

nor de fum,

mă-nfrupt din tine

și trăiesc.

FĂ-MĂ FĂRĂ DE VINĂ

Zidește-mă-n lumină

lumină orbitoare,

petrece-mi lumânarea cenușii

spre mormânt,

scrie-mi pe suflet - suflet

și

uită-mă-n ietare,

sau

lasă-mi o secundă,

secunda pe pământ.

Sculptează-mă zeiță,

ia-mă apoi de mână,

du-mă spre cea cărare,

cărare

fără cale,

unește-mă cu tine

și haide-mi

împreună,

să ne-mbrăcăm o clipă

în hainele regale.

Cioplește-mă-n icoană,

fă-mă

fără de vină,

știu că-i o nerozie ceea ce-ți cer acum,

dar scrie-mă în timp,

fă-mă

pâinea-ți la cină,

iar eu

îți voi fi soră

și suflet,

câmpie,

râu

și drum.

Zidește-mă-n cuvinte,

cuvinte de clemență,

ai milă

și-ndurare

de gându-mi fără tiv,

înscrie-mă-n izvod ,

sloboade-audiență…

mai bine…

stau la rând,

la Domnul milostiv.

fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih  

Nu te mai întreba… ascultă-ți sufletul! Silvia Urlih

”Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti…
Iartă-i, oricum.
Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse…
Fii bun, oricum.
Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi…
Caută succesul, oricum.
Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela…
Fii cinstit şi sincer, oricum.
Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma intr-o zi…
Construieşte, oricum.
Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi…
Fii fericit, oricum.
Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine…
Fă bine, oricum.
Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată

de-ajuns…
Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.
La urma urmei, ce este între tine şi Dumnezeu…
N-a fost niciodată între tine şi ei. ” (Maica Tereza)

Prin rugăciuni , rugăciuni simple, reînviem speranța și ne întărim în fața provocărilor vieții. Roagă-te  și vei vedea că rugăciunea ta se intensifică și se adeverește. Roagă-te cu vorbele tale , dar roagă-te, căci nici nu știi ce putere au propriile tale cuvinte asupra sufletului și inimii tale. Rugăciunea îți influențează gândul, gândul îți influențează fapta, iar fapta îți conduce viața.

În sufletul nostru sufocat de sărăcia cuvintelor de mulțumire, nu prea mai gândim limpede... dar în concedii, în weekenduri vedem şi simţim că ne înconjoară frumusețea pământului acesta pe care viețuim .

Mândriţi-vă ! Eu mă mândresc ! Suntem un popor ales. Aici e vatra vechii Europe de aici se trag toate naţiile. ”Grădina Maicii Domnului'' aşa i-a spus Papa... oare de ce? Aşa că atunci când spunem Romania ar trebui să ne bucurăm că am fost şi suntem aici . Suntem daci, suntem Eminescu, Ştefan, Vlad , Mihai, suntem români.

Ai trecut poate prin experienţe nedorite, dureroase, oribile chiar. Pe moment ţi s-a părut că e nedrept ce ţi se întâmpla… dar după un timp, poate zile, poate ani, după ce ai reflectat îndelung asupra celor întâmplate, ai început să realizezi că fără a trece acele obstacole n-ai fi putut să-ţi cunoşti adevăratul potenţial, forţa şi puterea inimii , a dorințelor tale…

Toate acele experienţe care te-au zguduit în străfundurile fiinţei tale au fost asemeni unui catalizator. Nu erai conştient de forţele latente care zăceau în tine… ar fi putut rămâne dormitând în tine, fără ca tu să bănuieşti existenţa lor, fără să le scoţi la iveală şi să te minunezi de puterea lor… Dar te-ai trezit. Viața ți-a zâmbit și tu te întrebi ”Ce se întâmplă acum cu mine ? Cine sunt eu cel adevărat… cel de ieri… cel de azi ?! ” Nu te mai întreba și ascultă-ți sufletul. El știe foarte bine cine ești și de ce ești,ce trebuie să faci și cum să faci. Supune-te lui, căci el este conectat la divinitate și te va conduce pe drumul spre lumina divină. Până azi ai fost un om… azi simți că ceva se zbate în mintea și sufletul tău. Nu te mai supune minții… ascultă-ți sufletul, căci doar el, sufletul , se poate conecta la univers, acolo unde locuiește El, Dumnezeu.

Ți-ai dorit și-ți dorești confort. Ce însemnă de fapt pentru tine ”confort”?  Vrei să trăiești precum o floare printre buruieni ? vrei să nu te atingă nici un spin ? vrei să fii udat la rădăcină ? Vrei să primești lumina soarelui și atât ? Știi foarte bine că prea mule buruieni te sufocă, prea multă apă te usucă, prea mult soare te desființează. Într-un cuvânt, prea mult bine asigurat de cei din jurul tău te dezintegrează ca om, îți pierzi personalitatea. Nu ai să fii niciodată TU. Cine să  facă toate acestea pentru tine ? Părinții ? Prietenii ? Nimeni nu poate trăi în locul tău și pentru tine. Nu spera să trăieşti toată viaţa în zona de confort, pentru că nu vei ajunge să-ţi cunoşti adevărata valoare. Vei continua să crezi că eşti răţuşca cea urâtă, fără să bănui măcar că eşti de fapt o lebădă în devenire. Bucură-te de orice provocare! E o oportunitate de a-ţi testa limitele. Nu-ți fie teamă să mergi spre unde nu ai mai fost vreodată și nici să faci ceea ce nu ai mai făcut vreodată. Fii curajos ! Doar așa vei cunoaște ce nu ai cunoscut și vei avea ce nu ai avut!

Mai ții minte copilăria? Mai ții minte cum percepeai atunci lumea ? Ți-aduci aminte ce înseamnă să fii copil ? Ai uitat ? Îți reamintesc eu. Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, înseamnă să crezi în îngerii și să-i lași să te ocrotească, înseamnă să spui o rugăciune cu pălmuțele unite și privirea îndreptată spre cer,  înseamnă să transformi bostanii în calești, josnicia în noblețe, urâțenia în frumos și nimicul în orice, căci un copil poartă o zână în sufletul lui. Anii trec, copilul crește și uităm să mai păstrăm și să iubim copilul din noi. Schilodind inocența copilului, uităm să fim noi înșine, uităm să ne respectăm și să respectăm.

Am avut tristețile și neîmplinirile mele în copilărie , în adolescență, în tinerețe , la maturitate. Am trecut peste fapte care m-au marcat, dar care m-au întărit . Am reușit cumva să mă detașez de ele , să le privesc ca pe o etapă , o treaptă , o experiență care m-a ajutat la un moment dat să mă descopăr, să mă afirm , să mă definesc. Nu le lăsa , oricât de neplăcute ar fi , să-ți umbrească viața mai departe. Nu le poți uita , știu asta , au fost prea dureroase , dar nu le mai lăsa să te acapareze.   Rupe-te de trecut , păstrează-l doar în măsura în care te ajută , ca pe o experiență plăcută sau nu. Păstrează-l  doar ca pe o experiență care te face mai bun , mai puternic , mai înțelegător, mai iubitor de oameni, de viață. Nu lăsa tristeţea și dezamăgirile să te copleșească. Aruncă-le departe de tine. Nu le mai lăsa să te amărască. Ești o ființă minunată. E păcat să lași trecutul să te afecteze în continuare. Trăiește , acum, trăiește în prezent. Trăiește clipa. Lasă trecutul. Nu-l uita, nici n-ai putea , este al tău , dar nu-l mai lăsa să te rănească. Împacă-te cu tine ! Iubește viața, iar ea te va iubi pe tine. Trăiește ! Trăiește frumos și în armonie cu tine, cu sufletul tău, cu universul din tine !

Ce înseamnă de fapt a trăi ?! Transformă în lumină și bunătate tot ceea ce ești și tot ceea ce întâlneşti ! Prezentul din viață este doar partitura dintre trecut și viitor . Învaţă melodia trecutului, pentru a trăi în prezent și pleacă spre viitor ferm și hotărât. Cântă-i vieții ! Murmură-i melodia iubirii ! IUBEȘTE și vei fi iubit !Iartă și vei fi iertat ! Dăruiește și vei primi.

Suntem captivi zonei necunoscute a sufletului , a subconștientului . La un moment dat, simțim că se întâmplă ceva … ceva se revoltă în interiorul tău. Te străduiești să scoți la suprafață , să identifici și să cureți acel ceva de acolo , din adâncurile ființei tale, unde sunt depozitate lucrurile urâte, refulările și frustrările, gândurile negative, ambițiile, traumele sufletești din perioada copilăriei și a adolescenței, fricile, etc.

Întrebările și căutările continuă, cu sau fără rezultatul așteptat : liniștirea sufletească. Soluția din punctul meu de vedere este simplă: încredințează-te lui Dumnezeu atât cât te cunoști și cât simți despre tine și vei reuși să scoți la suprafață partea frumoasă din adâncurile necunoscute și întunecate ale sufletului. Vei ajunge să te cunoști pe tine însuți cu adevărat și în întregime. Te vei putea accepta cu calitățile, dar mai ales cu defectele tale, pe care te vei strădui să le transformi tot în calități. În plus, te vei trezi că ai ajuns la liman sau pe "malul celalalt", adică, ai ajuns la Dumnezeu.

POT FI SOARE

Soarele

ce-a fost închis în vremea lui adâncă,

a scos o rază

să-și încălzească-aripa,

și-a rupt din piept

durerile din stâncă

și a plecat cu timpul

să-și întâlnească

clipa.

În golul ce-a rămas

după furtună

și-a pus un pumn de lut

să-i fie leac

pelinul l-a amestecat cu miez

de lună

și l-a băut

cu nuferii albaștri de pe lac.

Din marmuri reci

și nude

a construit castele,

pe carnea ruptă în bucăți

a ridicat ogoare,

m-a scos din stânca goală

și m-a urcat pe stele

mi-a mai șoptit că SUNT…

că-s EU …

și pot fi soare.

DE VORBĂ CU TIMPUL

Știi ce mi-a spus aseară

timpul ?

Mi-a spus

că primăvara asta

e a mea,

că a venit să-mi umple

anotimpul

cu mine…

și cu soarele

din stea.

Știi…

aseară mi-a bătut la ușă

și m-a rugat s-arunc tristețea

în neant,

s-arunc cu aur

peste-a mea cenușă,

o nouă casă

să-mi clădesc

în diamant.

Și ușa

și ferestrele i le-am deschis,

în suflet

l-am poftit

la masă,

i-am pus pâine

și sare

și-o floare de cais

să înfloresc cu mine

în viața mea

din casă.

 fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih

Cuvântul rănește, tăcerea ucide -Silvia Urlih

           

Sunt momente în care singurul mod de comunicare cu cel de lângă noi este tăcerea, un adevărat suflu tainic care prinde aripi prin intermediul necuvintelor. Dacă comunicarea este de o mare complexitate, ce putem spune despre tăcere? Cum o putem defini? O putem încadra în rigorile vreunui tipar explicativ? Dex-ul ne spune că tăcerea se defineşte : fără a vorbi, fără a se destăinui. Ori, nu cumva tăcerea vorbeşte mai mult decât actul de a vorbi, în sine, nu cumva destăinuie mai multe trăiri decât cuvintele? Dacă există o artă de a vorbi, atunci trebuie să existe cu siguranţă şi o artă de a tăcea, de a şti când, cum şi în ce circumstanţe.
                 Tăcerea este de aur, dar în acelaşi timp este şi arma prostului. Sunt două citate despre tăcere. Să fie oare doar citate ? Ce ascund aceste citate în spatele cuvintelor ? Intervine tăcerea atunci când trăirea inimii e mai rapidă decât raţionalul ? Contribuie tăcerea la împlinirea cuvântului? Este tăcerea un "accesoriu" al comunicării ? Intervine atunci când inima vrea să spună ceva, dar îi lipseşte curajul ? Sau ți se pare la un moment dat că vorbești absolut fără nici un rezultat ? Tăcerea coace fructul, în timp ce vorba îl face să cadă. Multe întrebări, puţine răspunsuri...

Uneori e mai bine să taci, căci tăcerea e de aur. Oare așa să fie ? Depinde în ce  momente ale vieții noastre trebuie să tăcem. Câte coliere ţi-ai făcut din cuvintele nerostite? Simţi cum te sugrumă? Simți cum  ţi se îneacă strigătele disperate în grame de aur adunate-n lănțișor la gât? De ce taci? De ce nu-ţi eliberezi sufletul de scumpele-ţi bijuterii nocive?

Câte nopţi ai pierdut gândindu-te la cele câteva cuvinte nerostite? De câte ori ai vorbit cu persoana iubită ,câte reproșuri i-ai făcut … în gând ? Ţii minte cum le-ai ordonat, repetat, rearanjat, filtrat cu grijă să iasă perfecte şi-atunci când a fost momentul le-ai înghiţit pe toate cu noduri mari în gât, pentru că nu au mai vrut să iasă la lumină ? Simţi cum stomacul te doare că nu mai poate digera nici un strop de tăcere? Merită oare să te izolezi în infirmeria sufletului tău de durerea de care doar tu eşti responsabil? Îţi numeri cuvintele în tăcere sperând că te vor ajuta să te eliberezi, dar în fiecare zi înghiţi mai multe , tot mai multe , iar durerea rămâne veşnic în tine, pentru că nu mai poți rosti nici un cuvânt. S-au adunat în sufletul tău atâtea nemulțumiri, încât acum nu mai poți face altceva decât să taci. Până când?

Tăcerea doare. Şi atunci când o rosteşti şi atunci când o asculţi. Atunci când o asculţi simţi că îţi vâjâie capul, te apasă şi oricât încerci s-o ignori, ea este acolo, ca un CD stricat . Şi ţi-ai dori să poţi schimba CD-ul, cu orice, chiar şi cu ceva ce nu-ţi place, doar să nu îţi mai spargă timpanul tăcerea asta. Pleci, dar tăcerea te urmează ca o umbră şi continuă să-ţi urle în urechi. Degeaba pui mâinile la urechi, şi-a făcut cuib în capul tău, îţi parazitează gândurile şi se hrăneşte cu întrebările tale și nerăspunsurile tale.

Pleci, te așezi afară, singur la masa tăcerii , îţi priveşti pachetul aproape gol de ţigări şi scrumiera plină şi mai aprinzi o ţigară sperând că răspunsul se afla în fumul ei înecăcios. O stingi , dar îţi dai seama că răspunsul e la fel de absent ca şi cuvintele.

Îți urlă tăcerea în urechi în timp ce o strigi cu  intensitate. Tu strigi , eu strig în tăcere. Nu renunţăm niciunul, deşi eu aproape am răguşit. Mai iau  o pastilă din cutia de medicamente pe care scrie ”SPUNE”, îmi dreg vocea şi continui să urlu….în gând…. Tot în gând. Te privesc și mă privești, iar ochii cerșesc comunicare.  Sper să-mi auzi cuvintele rostite în minte. Sper să aud cuvintele ce ai vrea să mi le spui. Urlu și abia aștept să mă auzi, să-mi spui apoi multe, foarte multe cuvinte de iubire. Mă doare al naibii de tare tăcerea asta a ta. Spune-mi.. spune-mi orice, spune-mi unde am greșit… unde greșesc… De ce nu-mi spui nimic ? Poate că îmi doresc să nu mai repet greșelile făcute. Ajută-mă să nu le mai repet. De ce tot taci ? Nu înțelegi că tăcerea asta ne duce la despărțire ? Ajută-mă să înțeleg ! Deși tac, aș avea atâtea să-ți spun ! tu taci… eu tac… iar ceea ce ne desparte se găsește într-un cuvânt, sau mai multe. Știu că am putea remedia problemele care ne despart.  Vreau să te fac să înțelegi că tăcerea ne va despărți, iar eu nu voi ști motivul.

Încă de mici  ni se spune TACI! Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros; taci, pentru că  ai vorbit destul;  taci,  să-ţi vină rândul să vorbeşti; taci, până eşti provocat la discuţii;  taci, când eşti nervos şi iritat;  taci când eşti ispitit să critici; taci, până gândeşti  mai înainte ceea ce vrei să spui; taci , taci… taci.

Mă întreb eu atunci dacă taci, cum poţi rezolva ceea ce te frământă, când ştim cu toţii că numai comunicând,  se găsesc soluţii pentru problemele noastre? Ce facem, ne refugiem în tăcere?  Vorbim noi cu noi fără să ajungem la nici un rezultat ?

Ştim cu toţii că  numai comunicând, poţi învăţa ceea ce nu ştii.  Nimeni nu cunoaşte absolut tot,  încât să nu mai aibă nimic de  învăţat. Numai vorbind,  poţi să demonstrezi ceea ce ai învăţat, ceea ce te doare, ceea ce vrei să afli. Nimeni nu poate intra în mintea ta şi în gândurile tale, dacă tu refuzi pur şi simplu comunicarea.

Cândva credeam că tăcerea îmi oferă dreptul de a fi eu însămi, mă ascultam doar pe mine şi  gândurile mele,  apoi mi-am dat seama că tăcând nu-mi mai pot exprima ideile şi-mi amplific teama că ele nu ar fi bune şi că  tăcând  într-o situaţie,  este o formă de a fugi de responsabilitate.

Tăcerea nu este o soluţie. Tăcerea este drumul spre dezastru, este factorul care va mări groapa ce s-a format între noi. Te simt, ești ca un vulcan care este pe cale să erupă.. Dar… te rog… nu-l lăsa să erupă. Spune-mi, vorbește cu mine calm, liniștit. Nu lăsa cuvintele să erupă și să arunce apoi vorbe care nu vor putea fi șterse , uitate, niciodată. Cuvântul rănește. Tăcerea… tăcerea ucide. 

Dragii mei… tăcerea uneori este de aur… dar, atunci când iubești nu-l faci pe cel de lângă tine să sufere, ascultându-ți tăcerea. Ai curajul și spune-i că vrei să-ți continui viața alături , dar în alt mod, sau că totul s-a sfârșit și fiecare are un alt drum. Nu mai lungi pelteaua suferinței. Doare rău. Te doare și pe tine îl doare și pe cel de lângă tine. Tăcerea, lipsa de comunicare, duce inevitabil la despărțire.

RÂU ÎNSINGURAT

Cândva ,

am împărțit și binele și răul,

ca visurile–n crânguri am valsat,

ne-a rupt însă în două râuri ,

hăul

și peste noi tăcerea

s-a lăsat.

Un râu învolburat am fost

ades,

pe stânci abrupte –n viață

am urcat,

iar lacrimi ce din suflet am cules,

în calea ta ,

cu drag le-am presărat.

Durerea lacrimii nu te-a înduioșat,

sub talpa-ți grea culoarea

i-ai strivit…

astăzi cu râul am plecat

să-mi caut liniștea

în infinit.

Prin picăturile de cioburi cenușii,

un râu însingurat dansează

visător,

pictează-n palme flori trandafirii

stingând cu lacrimi,

focul veșted din izvor.

În nuferi,

râul liniștea-și alină,

printre tăcute sălcii

și visări,

izvorul veșted cu viață îl anima,

valsând

peste trecutele dureri.

SĂ NU MĂ STINGI !
Să nu mă bei,

chiar de ți-e sete…

amară sunt

ca fierea ce fierbe

în pelin,

să nu mă sorbi,

căci vinul meu

o să te-mbete,

iar fericirea ce ți-o dau

îți poate fi un chin.

Să nu mă stingi,

căci ard în lumânare,

iar ceara ți-ar ucide darul

încă viu,

să nu-mi golești

fântâna

de zori aducătoare,

căci buzele-ți vor fierbe

ca jarul  din pustiu.

Să nu îmi furi lumina

ce mă împodobește,

îmbracă-mă-n săruturi

și-n desfătări,

căci ard…

nu mă lăsa să simt

cum ploaia

se topește

și zâmbetul cum fuge

și se ascunde-n iad.

 fragment din cartea „ Nu mai am timp” Silvia Urlih

Eu sunt noul om ! Tu cine ești ? - Silvia Urlih

Știu dragul meu prieten că și tu, ca și mine te-ai trezit din lunga adormire și te întrebi : Cine sunt eu ? Cine sunt, de unde vin și încotro mă îndrept. Cine sunt eu, cea care astăzi s-a trezit întrebându-se, pentru a mia oară de ce sunt cine sunt, cine m-a plămădit. Ai dormit ani, veacuri, secole chiar. Acum te-ai trezit și  te doare. Te doare amintirea trecutului tău zbuciumat ce vine din trecutul foarte îndepărtat și te taie, simți cum bucăți din trupul tău se rup și plutesc în eter. Știu că te doare trezirea, știu cât de dureroasă este transformarea.

Cine am fost ieri, cine sunt azi, cine voi fi . Contează perioada ? Nu, nu cred, important este că în fiecare clipă conştientizez că sunt.

Trup, minte, spirit … care sunt trăsăturile care mă caracterizează , cum mă văd în oglindă? Care e imaginea mea de sine?

Sunt de ceva timp în căutarea sinelui, din ce în ce mai mulţi oameni. S-au trezit și văd că  poartă măşti, măşti sociale pe care ea, societatea ne obligă să le purtăm. Ne punem masca și jucăm  piese de teatru . Îmi place teatrul dar trebuie să recunosc că nu îmi place decât cel care se joacă pe scena de teatru, nu pe scena vieții . Oamenii adevăraţi care poartă măşti în societate, dar cărora le simt sufletul, mă revoltă. Simt cât de falși  sunt cei care trebuie să-și supună sufletul la torturile pe care masca le-o impune.

Ca să trăiesc o viaţă la un nivel superior e important să-mi dau voie să fiu eu. Să nu mă las subjugată de regulile şi doctrinele cu care mi-a fost spălat creierul. Toţi au impresia că ştiu cine sunt ceilalţi, au pretenţia să cunoască persoanele din jurul lor dar pe ei nu se cunosc absolut de loc. Sunt uimiţi când realizează că nu au ajuns nici  la cel mai mic nivel de cunoaştere. Mă întreb cum poţi avea pretenţia să-i cunoşti pe ceilalţi, când nici măcar tu nu ştii cine eşti .Trebuie să faci cunoştinţă mai întâi cu tine, să te redescoperi, aşa cum eşti, să te conectezi cu tine, pentru a-ţi spăla creierul de toate obiceiurile și năravurile cu care te-au învățat părinţii, profesorii, societatea, când erai copil.

Dacă vrei să cunoşti pe cel de lângă tine, dacă vrei să ajungi la performanţa de a-l înţelege pe cel de lângă tine, este cazul să stai de vorbă în primul rând cu tine o bună bucată de timp. Așează-te la masa adevărului cu tine însuți . Eşti cu adevărat tu? Sau eşti copie a tot ceea ce vezi în jur? Din copilărie învățăm prin imitație. Imităm ce ne place, dar ne identificăm atât de mult cu minciunile creierului nostru, încât uităm să mai fim noi înșine. Dacă te setezi să trăieşti ancorat în realitatea exterioară, superficial, nu vei face niciodată cunoştinţă cu tine însăţi. Te-ai obişnuit să le faci tuturor pe plac , numai ţie nu.

Vrei să-ți spun eu ce faci când te trezeşti dimineața? Îți pui masca pe față și costumul de saltimbanc şi ieşi în lume să te adaptezi la condiţiile externe. Nu stai nici o clipă să te întorci spre tine, să vezi care sunt adevăratele tale nevoi şi dacă ceea ce faci, faci pentru că ai nevoie, sau doar pentru că a devenit un obicei. Poate nici nu-ţi place ce faci, dar te supui regulilor scrise sau nescrise. Te lași subjugat de părerile altora, de aprecierile lor, ți se urcă la cap și începi să crezi ceea ce vor ceilalți să crezi despre tine. Devii creația lumii. Îţi spun alţii cum eşti, îşi dau cu părerea fără să le-o ceară nimeni,  îţi conturează portretul personalităţii şi tu începi să crezi ce spun ei. Să nu ştii exact cine eşti, să nu te fi afirmat pe tine însuţi , e un impediment în calea stimei de sine, respectului de sine, iubirii de sine. Te trezeşti că accepţi în viaţa ta tot ceea ce ţi se impune pentru că nu mai ştii cine eşti.

Ştii cum e când părinții îţi repetă în copilărie aceleaşi cuvinte ? Știi că dacă cineva îți spune mereu ”ești nebun” începi să crezi că deja ești ? Știi că dacă ți se repetă obsesiv     ” ești frumos, ești deștept, ești nemaipomenit” devii ceea ce auzi ? știi ce importante sunt cuvintele ? Dar… de ce să te lași influențat de ceea ce ți se sugerează ? de ce să nu fii tu cel ce-și spune mereu și mereu… SUNT BUN, SUNT IERTĂTOR, SUNT PUTERNIC. Tu taci, habar nu ai ce ți se spune, nu ştii ce e bine sau rău pentru tine. Îți este mai ușor să te lași condus de alții. Dar sufletul, sufletul ajunge la un moment dat să se revolte și să-și ceară dreptul. Atunci să te vezi !

Tu știi că lumea e rea și că luptă din răsputeri să te îngroape, spunându-ți minciuni pe care, în adormirea ta le iei ca atare. Se mai găseşte câte cineva să-ţi spună  că tu eşti aşa şi eşti pe dincolo, începe să proiecteze asupra ta insecuritatea lui, temerile lui , iar tu, în lenea ta,  să începi să crezi. Cuvintele au un efect extraordinar asupra ta. Fără să ne dăm seama, ceea ce spunem celorlalți îi poate ajuta sau îi poate conduce spre minimalizare, la fel cum şi efectul celorlalţi asupra noastră este acelaşi. Poţi avea sechele care să te urmărească toată viaţa. Crezi la un moment dat , când cineva ţi-a spus atâta vreme că eşti prost ,  că nu te descurci în viață, că tu nu poți face altceva decât să te subordonezi șefului, că nu ești în stare să conduci sau că ești un om bolnav, sau că nu ai dreptul să vorbeşti , că într-adevăr aşa este. Stiu ce înseamnă toate astea din proprie experiență. Temeri care m-au urmărit din copilărie, pe care mi le-am plantat în gând datorită cuvintelor ”binevoitoare ”al celor din jurul meu, educației primite .

Muncesc şi acum cu mine pentru a mă elibera de trecut.. În urmă cu ceva vreme mi-am dat seama că ceva este în neregulă cu mintea mea, că sinele meu nu este cel care trebuie să se subordoneze și că trebuie să-mi fiu propriul stăpân. Mi-am dat seama că mintea și sufletul nu-mi sunt în concordanță, că nu sunt una și aceeași . Știi ce s-a întâmplat când am început să mă regăsesc ? Cei dragi mie mi-au spus că sunt bolnavă psihic. Nu îmi acceptau noul chip, noua personalitate. Îi deranja faptul că eu știu și vreau să-mi conduc singură viața, așa cum simțea sinele meu. Mi-au spus de sute de ori cât de bolnavă sunt că începusem să cred și eu, începusem să mă simt chiar bolnavă psihic. Mi-a fost greu să mă lupt cu mine și cu ei, dar sinele meu este mult prea puternic și mi-am dat voie să renasc, să mă cunosc pe  mine însămi, să mă afirm, să mă conectez cu mine, să fiu conştientă de  cine sunt. M-am hotărât că a venit vreme să fiu liberă, liberă de catalogări, liberă de seminţele nefaste din copilărie . E minunat să te redescoperi, să te afirmi, să fii liber, să îţi dai voie să fii tu însăţi.

Nu te-ai săturat să fii o marionetă care se mişca în funcţie de ce i se dictează, în funcţie de reguli, în funcţie de cum vor ceilalţi? Sunt cine sunt! Spirit independent, responsabil, autonom şi mă accept  şi mă iubesc profund şi în totalitate!

Atunci când trăieşti cu temeri , cu gânduri negative şi distructive în legătură cu propria ta persoană acţiunea  îţi e compromisă. Şi despre asta e vorba în viaţă. Totul e mişcare, totul e acţiune. Aşa că trezeşte-te !  Hai să facem cunoștință cu noi înșine ! Eu sunt noul om ! Eu SUNT Silvia, SUNT noua Silvia. Tu cine ești ?

UN PUMN DE HUMUS

Inima se zbate

în zboruri fluide,

sufletu-mi zburdă

peste cer

în ninsori,

lacrima–mi curge lăsând urme crude,

durerea-i absurdă,

o durere ce doare,

dar

plutesc cârmuită

de grădina cu flori.

Albastrul privirii

scrutează departe

spre divinul iubirii în al casei pridvor,

privirea-mi zâmbește,

plutește spre soare,

întorc fila vieții

și zbor cu speranțe

spre lumina din piscuri, cu noul  izvor.

Speranța plutește

pe aripi de fluturi,

zâmbește și-aleargă

condusă de sus…

nici lacrimi, nici dor

nimic nu–mi stă-n cale,

plutesc,

nu mă mir,

nu mă-ntreb,

accept ,

zâmbesc,

și-mi spun

că sunt…

un vers, o lacrimă, un pumn de humus !

EȘTI MASCĂ

Ești masca

sub care sufletu-ți ascunzi

ești chip opac,

te-ai încuiat

cu zeci de gânduri…

îți mângâi masca,

lăcrimezi ,

apoi te afunzi ,

în  întuneric

între ape  tulburi.

Pe față ți-a pictat

zâmbet de sticlă,

ai ochi

în care ți se văd

doar seci cuvinte,

ți-ai îmbrăcat privirea

cu o pâclă

și nu mai vezi

și nu mai știi

cuvinte sfinte.

Porți azi o mască ,

mâine ,…

altă mască,

te chinui

în cuvinte mute

să te-ascunzi,

nutrești speranța

că vine cineva să-nveselească

o viață tristă…

e viața ta ,

pe care

cu o mască

o confunzi.

fragment din cartea „Nu mai am timp” - Silvia Urlih