Ca și cum cea din oglindă nu aș fi tot eu ! Silvia Urlih

Vorbesc iar cu femeia ce mă privește prin geamul oglinzii. Stă calmă, picior peste picior, cu palmele , una peste asta, frumos aranjate peste genunchi. Se uită spre mine, și-mi zâmbește din priviri. Avem aceeași ochi albaștri, mari, mirați. Ce bine semănăm… suntem același trup. Dar avem același suflet ? Sunt eu , sau doar reflecția mea ? Femeia se uită în ochii mei și-mi spune : Îți amintești ? Îți mai aduci aminte de mine ?! Clepsidra s-a spart,  iar nisipul timpului s-a vărsat peste noi împrăștiat de vântul neiertător. Castelul pe care l-am construit s-a dărâmat, pentru că timpul … hoțul, a intrat în umbra vieții noastre. Ne-am ținut  ascunse șoaptele, plânsul și am privit înainte și în sus spre stelele ce ne-au arătat calea secretă. Prin inelul nopții ne-am împletit cu zorii în joc perfid, în joc mirific, în joc amețitor, în joc.. doar în joacă.
                Inima nu se va mai speria, chiar dacă ochii vor mai fi izvor pentru lacrimi. Nu se mai sperie de rupere, de durere, de luptă… acum , doar simte. Se stinge un soare, un altul se aprinde , cu sufletul plin de zări. Simte muzici , le simte ca pe un nou ecou. Șoaptele ei se topesc și se scurg pe pământul nou unde ciuturele au scos din apă nămolul învechit. Am pășit pe lângă nămol, dar și prin el mult timp . Picioarele mi-au fost uneori împiedicate de clisă. Parcă aș fi fost pe o altă planetă , străină, rece, imensă, unde doar urletul lupilor spărgea și împrăștia tăcere.

                Am alergat ades prin nopți însoțite de vise ce coborau peste lume șiraguri de stele mii, legănate și adunate fără înțeles . Purtam cu mine povara inimii și pustiul lacrimii. Îmi mai  limpezeam din când în când oboseala cu apă rece din izvorul promis și nu mă gândeam la somn, căci nu vedeam ieșirea spre lumină. Auzeam lumina, o simțeam, dar ochii îmi erau acoperiți de prostie, de neiertare, de nesupunere, de răzvrătirea eului din mine.  Numai vroiam să fiu eu… vroiam să fiu tu, femeia care de sute de ori mă privea cu milă din oglindă.

                Zbor iar printre amintiri, dintr-un timp în altul. Gândul mă învăluie , mă îmbrățișează cu brațe de fum... și vrea parcă să întoarcă vremea, o vreme care m-a condus cu sute, mii de ani în urmă. Aș vrea să simt din nou aroma zăpezilor, al florilor de mai, al ierbii. Umbrele se colorează, cerul se scutură de nori albi în noaptea plină de amintirea miresmelor. Miroase a liniște. O simt cum vine lin, fântână nesecată, simt că mă îndepărtez de toate sau poate cineva le îndepărtează pe toate. Mă cufund în tăcere , mă ascund în miezul ei, să nu mai ajungă la mine voci omenești… Nimic să nu mă mai ajungă… nici foșnete, nici amintiri, nimic.

Amintiri și pace … multă pace înflorește în mine o dată cu noaptea florilor de cleștar din preaplinul sufletului.  Miroase a munți și a râu și a pădure. Totul mi se pare că a luat-o de la început. Mi se pare că sunt iar mică, sunt iar embrion, sunt copil, sunt mică . Sunt atât de mică…
                De ieri, sau de azi… da , de azi iubirea divină îmi umple noaptea întunecată cu stele de iubire. Vor să-mi străjuiască drumul. Vor să-mi fie covor cald de pace și liniște. E multă lumină acum, e multă liniște. Mă răsfăț în această vară sacră, aducătoare a atâtor bucurii lăuntrice care la rândul lor aduc atâtea alte bucurii şi tot aşa. E o ploaie de frunze și flori multicolore, de fluturi ai bucuriei.
                Frunze galbene și albe și verzi și albastre de toamnă îmi foşnesc în suflet şi ţes gânduri, ca o ghirlandă ce mă învăluie, ce mă pune la adăpostul amintirilor. Frunzele ard … toamna foşneşte… și mă caută… Mă găsește și-mi aduce energie. Este viață ! O nouă viață ce se descătuşează peste necuprinsul cununii de gânduri . Întind mâinile după visele mele şi tremurând, caut lumina…. Lumina divină a iubirii.

Lumina mi-a adus toamna… toamna mea. Toamna care mă va însoți o vreme apoi mă va da în grija iernii. Toamna mă cheamă. Îi aud paşii … ce aproape este de mine. Mă atinge deja câte o frunză din pletele-i arămii. Glasul îi e precum un nechezat de inorog. Vine cântând. Ce bucurie! Câtă bucurie! E bucuria unei apariţii pe care mi-am dorit-o. Unicornul vine spre mine și m-o prezintă pe ea… ea cea care m-a privit zeci de ani zâmbind din oglindă. Sunt eu, sunt eu… întomnită . Mi-e toamna plină de fluturii amintirilor, dar mi-e așa de bine…. Sunt eu în toamna , cu toamna anilor mei.

Vorbesc cu femeia din geamul oglinzii. Ea îmi spune, eu îi spun… povestim. Ce bune prietene suntem noi două ! Ne-am certat de multe ori, dar nu am ținut ranchiună una pe cealaltă. Ne-am certat, ne-am împăcat. M-a învățat să mă iert, să mă iubesc, să mă accept așa cum sunt, m-a învățat să mă vindec de fricile, frustrările, defectele, neiubirile mele. Ce bine mi-au prins învățămintele ei ! Ce bine mă simt acum, că mi-am iertat greșelile ! Acum pot să iubesc, să iert și pe cei de lângă mine.

Mă întreb : cine a avut dreptate ? Cine a câștigat la loteria vieții ? femeia din oglindă, sau eu… ?!

Ca și cum cea din oglindă nu aș fi tot eu !

CU TINE TOAMNĂ

Mă cauți toamnă

printre ani,

printre păduri,

în frunza ruginită,

mă cauți iar

printre castani,

m-aștepți

în clipa obosită.

M-ascund de tine

și mi-e greu,

cu gândul tău

să mă mai lupt,

m-ascund în flori

de curcubeu,

din timp

cu viață să mă-nfrupt.

De mă-ntâlnesc cu tine

doamnă,

îți spun

că toamna mea-i frumoasă,

de anii mei

distinsă toamnă ,

nu mi-e rușine

și nu-mi pasă.

Cu tine

mă-nsoțesc la drum,

pășesc cu tine

și-ți zâmbesc ,

chiar de-mi sunt anii

nor de fum,

mă-nfrupt din tine

și trăiesc.

FĂ-MĂ FĂRĂ DE VINĂ

Zidește-mă-n lumină

lumină orbitoare,

petrece-mi lumânarea cenușii

spre mormânt,

scrie-mi pe suflet - suflet

și

uită-mă-n ietare,

sau

lasă-mi o secundă,

secunda pe pământ.

Sculptează-mă zeiță,

ia-mă apoi de mână,

du-mă spre cea cărare,

cărare

fără cale,

unește-mă cu tine

și haide-mi

împreună,

să ne-mbrăcăm o clipă

în hainele regale.

Cioplește-mă-n icoană,

fă-mă

fără de vină,

știu că-i o nerozie ceea ce-ți cer acum,

dar scrie-mă în timp,

fă-mă

pâinea-ți la cină,

iar eu

îți voi fi soră

și suflet,

câmpie,

râu

și drum.

Zidește-mă-n cuvinte,

cuvinte de clemență,

ai milă

și-ndurare

de gându-mi fără tiv,

înscrie-mă-n izvod ,

sloboade-audiență…

mai bine…

stau la rând,

la Domnul milostiv.

fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih