Eu sunt noul om ! Tu cine ești ? - Silvia Urlih

Știu dragul meu prieten că și tu, ca și mine te-ai trezit din lunga adormire și te întrebi : Cine sunt eu ? Cine sunt, de unde vin și încotro mă îndrept. Cine sunt eu, cea care astăzi s-a trezit întrebându-se, pentru a mia oară de ce sunt cine sunt, cine m-a plămădit. Ai dormit ani, veacuri, secole chiar. Acum te-ai trezit și  te doare. Te doare amintirea trecutului tău zbuciumat ce vine din trecutul foarte îndepărtat și te taie, simți cum bucăți din trupul tău se rup și plutesc în eter. Știu că te doare trezirea, știu cât de dureroasă este transformarea.

Cine am fost ieri, cine sunt azi, cine voi fi . Contează perioada ? Nu, nu cred, important este că în fiecare clipă conştientizez că sunt.

Trup, minte, spirit … care sunt trăsăturile care mă caracterizează , cum mă văd în oglindă? Care e imaginea mea de sine?

Sunt de ceva timp în căutarea sinelui, din ce în ce mai mulţi oameni. S-au trezit și văd că  poartă măşti, măşti sociale pe care ea, societatea ne obligă să le purtăm. Ne punem masca și jucăm  piese de teatru . Îmi place teatrul dar trebuie să recunosc că nu îmi place decât cel care se joacă pe scena de teatru, nu pe scena vieții . Oamenii adevăraţi care poartă măşti în societate, dar cărora le simt sufletul, mă revoltă. Simt cât de falși  sunt cei care trebuie să-și supună sufletul la torturile pe care masca le-o impune.

Ca să trăiesc o viaţă la un nivel superior e important să-mi dau voie să fiu eu. Să nu mă las subjugată de regulile şi doctrinele cu care mi-a fost spălat creierul. Toţi au impresia că ştiu cine sunt ceilalţi, au pretenţia să cunoască persoanele din jurul lor dar pe ei nu se cunosc absolut de loc. Sunt uimiţi când realizează că nu au ajuns nici  la cel mai mic nivel de cunoaştere. Mă întreb cum poţi avea pretenţia să-i cunoşti pe ceilalţi, când nici măcar tu nu ştii cine eşti .Trebuie să faci cunoştinţă mai întâi cu tine, să te redescoperi, aşa cum eşti, să te conectezi cu tine, pentru a-ţi spăla creierul de toate obiceiurile și năravurile cu care te-au învățat părinţii, profesorii, societatea, când erai copil.

Dacă vrei să cunoşti pe cel de lângă tine, dacă vrei să ajungi la performanţa de a-l înţelege pe cel de lângă tine, este cazul să stai de vorbă în primul rând cu tine o bună bucată de timp. Așează-te la masa adevărului cu tine însuți . Eşti cu adevărat tu? Sau eşti copie a tot ceea ce vezi în jur? Din copilărie învățăm prin imitație. Imităm ce ne place, dar ne identificăm atât de mult cu minciunile creierului nostru, încât uităm să mai fim noi înșine. Dacă te setezi să trăieşti ancorat în realitatea exterioară, superficial, nu vei face niciodată cunoştinţă cu tine însăţi. Te-ai obişnuit să le faci tuturor pe plac , numai ţie nu.

Vrei să-ți spun eu ce faci când te trezeşti dimineața? Îți pui masca pe față și costumul de saltimbanc şi ieşi în lume să te adaptezi la condiţiile externe. Nu stai nici o clipă să te întorci spre tine, să vezi care sunt adevăratele tale nevoi şi dacă ceea ce faci, faci pentru că ai nevoie, sau doar pentru că a devenit un obicei. Poate nici nu-ţi place ce faci, dar te supui regulilor scrise sau nescrise. Te lași subjugat de părerile altora, de aprecierile lor, ți se urcă la cap și începi să crezi ceea ce vor ceilalți să crezi despre tine. Devii creația lumii. Îţi spun alţii cum eşti, îşi dau cu părerea fără să le-o ceară nimeni,  îţi conturează portretul personalităţii şi tu începi să crezi ce spun ei. Să nu ştii exact cine eşti, să nu te fi afirmat pe tine însuţi , e un impediment în calea stimei de sine, respectului de sine, iubirii de sine. Te trezeşti că accepţi în viaţa ta tot ceea ce ţi se impune pentru că nu mai ştii cine eşti.

Ştii cum e când părinții îţi repetă în copilărie aceleaşi cuvinte ? Știi că dacă cineva îți spune mereu ”ești nebun” începi să crezi că deja ești ? Știi că dacă ți se repetă obsesiv     ” ești frumos, ești deștept, ești nemaipomenit” devii ceea ce auzi ? știi ce importante sunt cuvintele ? Dar… de ce să te lași influențat de ceea ce ți se sugerează ? de ce să nu fii tu cel ce-și spune mereu și mereu… SUNT BUN, SUNT IERTĂTOR, SUNT PUTERNIC. Tu taci, habar nu ai ce ți se spune, nu ştii ce e bine sau rău pentru tine. Îți este mai ușor să te lași condus de alții. Dar sufletul, sufletul ajunge la un moment dat să se revolte și să-și ceară dreptul. Atunci să te vezi !

Tu știi că lumea e rea și că luptă din răsputeri să te îngroape, spunându-ți minciuni pe care, în adormirea ta le iei ca atare. Se mai găseşte câte cineva să-ţi spună  că tu eşti aşa şi eşti pe dincolo, începe să proiecteze asupra ta insecuritatea lui, temerile lui , iar tu, în lenea ta,  să începi să crezi. Cuvintele au un efect extraordinar asupra ta. Fără să ne dăm seama, ceea ce spunem celorlalți îi poate ajuta sau îi poate conduce spre minimalizare, la fel cum şi efectul celorlalţi asupra noastră este acelaşi. Poţi avea sechele care să te urmărească toată viaţa. Crezi la un moment dat , când cineva ţi-a spus atâta vreme că eşti prost ,  că nu te descurci în viață, că tu nu poți face altceva decât să te subordonezi șefului, că nu ești în stare să conduci sau că ești un om bolnav, sau că nu ai dreptul să vorbeşti , că într-adevăr aşa este. Stiu ce înseamnă toate astea din proprie experiență. Temeri care m-au urmărit din copilărie, pe care mi le-am plantat în gând datorită cuvintelor ”binevoitoare ”al celor din jurul meu, educației primite .

Muncesc şi acum cu mine pentru a mă elibera de trecut.. În urmă cu ceva vreme mi-am dat seama că ceva este în neregulă cu mintea mea, că sinele meu nu este cel care trebuie să se subordoneze și că trebuie să-mi fiu propriul stăpân. Mi-am dat seama că mintea și sufletul nu-mi sunt în concordanță, că nu sunt una și aceeași . Știi ce s-a întâmplat când am început să mă regăsesc ? Cei dragi mie mi-au spus că sunt bolnavă psihic. Nu îmi acceptau noul chip, noua personalitate. Îi deranja faptul că eu știu și vreau să-mi conduc singură viața, așa cum simțea sinele meu. Mi-au spus de sute de ori cât de bolnavă sunt că începusem să cred și eu, începusem să mă simt chiar bolnavă psihic. Mi-a fost greu să mă lupt cu mine și cu ei, dar sinele meu este mult prea puternic și mi-am dat voie să renasc, să mă cunosc pe  mine însămi, să mă afirm, să mă conectez cu mine, să fiu conştientă de  cine sunt. M-am hotărât că a venit vreme să fiu liberă, liberă de catalogări, liberă de seminţele nefaste din copilărie . E minunat să te redescoperi, să te afirmi, să fii liber, să îţi dai voie să fii tu însăţi.

Nu te-ai săturat să fii o marionetă care se mişca în funcţie de ce i se dictează, în funcţie de reguli, în funcţie de cum vor ceilalţi? Sunt cine sunt! Spirit independent, responsabil, autonom şi mă accept  şi mă iubesc profund şi în totalitate!

Atunci când trăieşti cu temeri , cu gânduri negative şi distructive în legătură cu propria ta persoană acţiunea  îţi e compromisă. Şi despre asta e vorba în viaţă. Totul e mişcare, totul e acţiune. Aşa că trezeşte-te !  Hai să facem cunoștință cu noi înșine ! Eu sunt noul om ! Eu SUNT Silvia, SUNT noua Silvia. Tu cine ești ?

UN PUMN DE HUMUS

Inima se zbate

în zboruri fluide,

sufletu-mi zburdă

peste cer

în ninsori,

lacrima–mi curge lăsând urme crude,

durerea-i absurdă,

o durere ce doare,

dar

plutesc cârmuită

de grădina cu flori.

Albastrul privirii

scrutează departe

spre divinul iubirii în al casei pridvor,

privirea-mi zâmbește,

plutește spre soare,

întorc fila vieții

și zbor cu speranțe

spre lumina din piscuri, cu noul  izvor.

Speranța plutește

pe aripi de fluturi,

zâmbește și-aleargă

condusă de sus…

nici lacrimi, nici dor

nimic nu–mi stă-n cale,

plutesc,

nu mă mir,

nu mă-ntreb,

accept ,

zâmbesc,

și-mi spun

că sunt…

un vers, o lacrimă, un pumn de humus !

EȘTI MASCĂ

Ești masca

sub care sufletu-ți ascunzi

ești chip opac,

te-ai încuiat

cu zeci de gânduri…

îți mângâi masca,

lăcrimezi ,

apoi te afunzi ,

în  întuneric

între ape  tulburi.

Pe față ți-a pictat

zâmbet de sticlă,

ai ochi

în care ți se văd

doar seci cuvinte,

ți-ai îmbrăcat privirea

cu o pâclă

și nu mai vezi

și nu mai știi

cuvinte sfinte.

Porți azi o mască ,

mâine ,…

altă mască,

te chinui

în cuvinte mute

să te-ascunzi,

nutrești speranța

că vine cineva să-nveselească

o viață tristă…

e viața ta ,

pe care

cu o mască

o confunzi.

fragment din cartea „Nu mai am timp” - Silvia Urlih