Cuvântul rănește, tăcerea ucide -Silvia Urlih

           

Sunt momente în care singurul mod de comunicare cu cel de lângă noi este tăcerea, un adevărat suflu tainic care prinde aripi prin intermediul necuvintelor. Dacă comunicarea este de o mare complexitate, ce putem spune despre tăcere? Cum o putem defini? O putem încadra în rigorile vreunui tipar explicativ? Dex-ul ne spune că tăcerea se defineşte : fără a vorbi, fără a se destăinui. Ori, nu cumva tăcerea vorbeşte mai mult decât actul de a vorbi, în sine, nu cumva destăinuie mai multe trăiri decât cuvintele? Dacă există o artă de a vorbi, atunci trebuie să existe cu siguranţă şi o artă de a tăcea, de a şti când, cum şi în ce circumstanţe.
                 Tăcerea este de aur, dar în acelaşi timp este şi arma prostului. Sunt două citate despre tăcere. Să fie oare doar citate ? Ce ascund aceste citate în spatele cuvintelor ? Intervine tăcerea atunci când trăirea inimii e mai rapidă decât raţionalul ? Contribuie tăcerea la împlinirea cuvântului? Este tăcerea un "accesoriu" al comunicării ? Intervine atunci când inima vrea să spună ceva, dar îi lipseşte curajul ? Sau ți se pare la un moment dat că vorbești absolut fără nici un rezultat ? Tăcerea coace fructul, în timp ce vorba îl face să cadă. Multe întrebări, puţine răspunsuri...

Uneori e mai bine să taci, căci tăcerea e de aur. Oare așa să fie ? Depinde în ce  momente ale vieții noastre trebuie să tăcem. Câte coliere ţi-ai făcut din cuvintele nerostite? Simţi cum te sugrumă? Simți cum  ţi se îneacă strigătele disperate în grame de aur adunate-n lănțișor la gât? De ce taci? De ce nu-ţi eliberezi sufletul de scumpele-ţi bijuterii nocive?

Câte nopţi ai pierdut gândindu-te la cele câteva cuvinte nerostite? De câte ori ai vorbit cu persoana iubită ,câte reproșuri i-ai făcut … în gând ? Ţii minte cum le-ai ordonat, repetat, rearanjat, filtrat cu grijă să iasă perfecte şi-atunci când a fost momentul le-ai înghiţit pe toate cu noduri mari în gât, pentru că nu au mai vrut să iasă la lumină ? Simţi cum stomacul te doare că nu mai poate digera nici un strop de tăcere? Merită oare să te izolezi în infirmeria sufletului tău de durerea de care doar tu eşti responsabil? Îţi numeri cuvintele în tăcere sperând că te vor ajuta să te eliberezi, dar în fiecare zi înghiţi mai multe , tot mai multe , iar durerea rămâne veşnic în tine, pentru că nu mai poți rosti nici un cuvânt. S-au adunat în sufletul tău atâtea nemulțumiri, încât acum nu mai poți face altceva decât să taci. Până când?

Tăcerea doare. Şi atunci când o rosteşti şi atunci când o asculţi. Atunci când o asculţi simţi că îţi vâjâie capul, te apasă şi oricât încerci s-o ignori, ea este acolo, ca un CD stricat . Şi ţi-ai dori să poţi schimba CD-ul, cu orice, chiar şi cu ceva ce nu-ţi place, doar să nu îţi mai spargă timpanul tăcerea asta. Pleci, dar tăcerea te urmează ca o umbră şi continuă să-ţi urle în urechi. Degeaba pui mâinile la urechi, şi-a făcut cuib în capul tău, îţi parazitează gândurile şi se hrăneşte cu întrebările tale și nerăspunsurile tale.

Pleci, te așezi afară, singur la masa tăcerii , îţi priveşti pachetul aproape gol de ţigări şi scrumiera plină şi mai aprinzi o ţigară sperând că răspunsul se afla în fumul ei înecăcios. O stingi , dar îţi dai seama că răspunsul e la fel de absent ca şi cuvintele.

Îți urlă tăcerea în urechi în timp ce o strigi cu  intensitate. Tu strigi , eu strig în tăcere. Nu renunţăm niciunul, deşi eu aproape am răguşit. Mai iau  o pastilă din cutia de medicamente pe care scrie ”SPUNE”, îmi dreg vocea şi continui să urlu….în gând…. Tot în gând. Te privesc și mă privești, iar ochii cerșesc comunicare.  Sper să-mi auzi cuvintele rostite în minte. Sper să aud cuvintele ce ai vrea să mi le spui. Urlu și abia aștept să mă auzi, să-mi spui apoi multe, foarte multe cuvinte de iubire. Mă doare al naibii de tare tăcerea asta a ta. Spune-mi.. spune-mi orice, spune-mi unde am greșit… unde greșesc… De ce nu-mi spui nimic ? Poate că îmi doresc să nu mai repet greșelile făcute. Ajută-mă să nu le mai repet. De ce tot taci ? Nu înțelegi că tăcerea asta ne duce la despărțire ? Ajută-mă să înțeleg ! Deși tac, aș avea atâtea să-ți spun ! tu taci… eu tac… iar ceea ce ne desparte se găsește într-un cuvânt, sau mai multe. Știu că am putea remedia problemele care ne despart.  Vreau să te fac să înțelegi că tăcerea ne va despărți, iar eu nu voi ști motivul.

Încă de mici  ni se spune TACI! Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros; taci, pentru că  ai vorbit destul;  taci,  să-ţi vină rândul să vorbeşti; taci, până eşti provocat la discuţii;  taci, când eşti nervos şi iritat;  taci când eşti ispitit să critici; taci, până gândeşti  mai înainte ceea ce vrei să spui; taci , taci… taci.

Mă întreb eu atunci dacă taci, cum poţi rezolva ceea ce te frământă, când ştim cu toţii că numai comunicând,  se găsesc soluţii pentru problemele noastre? Ce facem, ne refugiem în tăcere?  Vorbim noi cu noi fără să ajungem la nici un rezultat ?

Ştim cu toţii că  numai comunicând, poţi învăţa ceea ce nu ştii.  Nimeni nu cunoaşte absolut tot,  încât să nu mai aibă nimic de  învăţat. Numai vorbind,  poţi să demonstrezi ceea ce ai învăţat, ceea ce te doare, ceea ce vrei să afli. Nimeni nu poate intra în mintea ta şi în gândurile tale, dacă tu refuzi pur şi simplu comunicarea.

Cândva credeam că tăcerea îmi oferă dreptul de a fi eu însămi, mă ascultam doar pe mine şi  gândurile mele,  apoi mi-am dat seama că tăcând nu-mi mai pot exprima ideile şi-mi amplific teama că ele nu ar fi bune şi că  tăcând  într-o situaţie,  este o formă de a fugi de responsabilitate.

Tăcerea nu este o soluţie. Tăcerea este drumul spre dezastru, este factorul care va mări groapa ce s-a format între noi. Te simt, ești ca un vulcan care este pe cale să erupă.. Dar… te rog… nu-l lăsa să erupă. Spune-mi, vorbește cu mine calm, liniștit. Nu lăsa cuvintele să erupă și să arunce apoi vorbe care nu vor putea fi șterse , uitate, niciodată. Cuvântul rănește. Tăcerea… tăcerea ucide. 

Dragii mei… tăcerea uneori este de aur… dar, atunci când iubești nu-l faci pe cel de lângă tine să sufere, ascultându-ți tăcerea. Ai curajul și spune-i că vrei să-ți continui viața alături , dar în alt mod, sau că totul s-a sfârșit și fiecare are un alt drum. Nu mai lungi pelteaua suferinței. Doare rău. Te doare și pe tine îl doare și pe cel de lângă tine. Tăcerea, lipsa de comunicare, duce inevitabil la despărțire.

RÂU ÎNSINGURAT

Cândva ,

am împărțit și binele și răul,

ca visurile–n crânguri am valsat,

ne-a rupt însă în două râuri ,

hăul

și peste noi tăcerea

s-a lăsat.

Un râu învolburat am fost

ades,

pe stânci abrupte –n viață

am urcat,

iar lacrimi ce din suflet am cules,

în calea ta ,

cu drag le-am presărat.

Durerea lacrimii nu te-a înduioșat,

sub talpa-ți grea culoarea

i-ai strivit…

astăzi cu râul am plecat

să-mi caut liniștea

în infinit.

Prin picăturile de cioburi cenușii,

un râu însingurat dansează

visător,

pictează-n palme flori trandafirii

stingând cu lacrimi,

focul veșted din izvor.

În nuferi,

râul liniștea-și alină,

printre tăcute sălcii

și visări,

izvorul veșted cu viață îl anima,

valsând

peste trecutele dureri.

SĂ NU MĂ STINGI !
Să nu mă bei,

chiar de ți-e sete…

amară sunt

ca fierea ce fierbe

în pelin,

să nu mă sorbi,

căci vinul meu

o să te-mbete,

iar fericirea ce ți-o dau

îți poate fi un chin.

Să nu mă stingi,

căci ard în lumânare,

iar ceara ți-ar ucide darul

încă viu,

să nu-mi golești

fântâna

de zori aducătoare,

căci buzele-ți vor fierbe

ca jarul  din pustiu.

Să nu îmi furi lumina

ce mă împodobește,

îmbracă-mă-n săruturi

și-n desfătări,

căci ard…

nu mă lăsa să simt

cum ploaia

se topește

și zâmbetul cum fuge

și se ascunde-n iad.

 fragment din cartea „ Nu mai am timp” Silvia Urlih