Lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le vei mai face vreodată

Ți-aduci aminte când ai vorbit ultima oară cu tine și ți-ai spus ce simți, ce te doare, ce-ți dorești ? Când te-ai simțit ultima oară liber , eliberat de întrebări , de gânduri ? Când i-ai spus lui ultima oară ce te deranjează ? dar tu, prietene, când i-ai spus ei cu sinceritate ce-ți dorești de la ea, ce nu-ți place , cum ai vrea să fie ?

Nu mai suntem conștienți de ceea ce avem, pentru că tânjim mereu după alte și alte lucruri  superficiale și de cele mai multe ori fără sens. Nu mai suntem mulțumiți de ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Ne-am obișnuit să fugim de responsabilități și căutăm scuze în fața celorlalți. Ne ascundem sub un munte de lucruri obsesive, dar ne ascundem de fapt de adevăr. Un adevăr pe care de obicei îl transformăm în minciună și superficialitate. Ne e rușine  să recunoaștem ce ne dorim cu adevărat sau, suntem mult prea slabi ca să luptăm pentru ceea ce ne împlinește cu adevărat sufletul.

Ne ignorăm sentimentele și afirmăm că suntem puternici. Ne spunem că nu avem nevoie să fim iubiți sau ascultați…. și aruncăm cu cuvinte, întoarcem spatele oamenilor care ne-au fost mereu alături . Oferim aproape totul persoanelor care nu ne vor binele. Continuăm să greșim și să afirmăm că noi avem dreptate și toți cei din jur greșesc. Suntem mărginiți de un orgoliu greu de măsurat, dar pueril, având impresia că noi și doar noi deținem adevărul absolut. Părerea celui drag nu mai contează.

Ești nevoit să lupți, să cauți și să nu lași garda jos, chiar dacă ai mers în viață pe coate și genunchi. Și fugi de tine, de sufletul tău , mereu ești cu gândurile vraiște și alegi să îți ignori sufletul. De ce ? Pentru că în viziunea ta, sentimentele frumoase sunt egale cu slăbiciunea.

Nu e târziu, mai ai timp să schimbi ceva. Oprește-te din fuga asta oarbă și fă-ți timp pentru suflet. Balsamul sufletului este lângă tine. Ia-o de mână , strânge-o la piept, spune-i că o iubești și nu-ți mai ascunde gândurile. Împarte-ți liniștea cu persoana ta dragă. Oprește-te din alergare. De ce? Pentru că lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le vei mai face vreodată.

Cu siguranță ai simțit de zeci de  ori că trebuie să faci un pas înapoi, deși tot ce îți doreai era să fugi pur și simplu spre ceea ce îți dorești. De câte ori ai lăsat în urmă totul, pentru a te regăsi?

De câte ori ți-ai  încălcat cuvântul și ai oferit o a doua șansă celor care nu și-au meritat-o nici pe prima? De câte ori ți-ai strâns inima în pumn și ai preferat să o știi ascunsă? De mult prea multe ori. Pentru că în fața lucrurilor care ne definesc existența, apar slăbiciunile. Apar acele elemente care te fac să renunți la tot într-o secundă. Ca și cum nici n-ai fi visat vreodată.

De ce renunți? De ce nu poți lupta până la capăt? Pentru că la final realizezi că, de fapt, ai luptat singur . Și te trezești lângă anumite persoane care n-au înțeles nici o clipă că ai luptat pentru o fărâmă de suflet.

Ni se întâmplă să fim dați peste cap de slăbiciunile și frica pe care le purtăm față de suflet. Și tocmai ele sunt cele care ne întunecă rațiunea, care strigă fără să o asculte cineva ” Nu din nou ! Nu iar ! ”..

Alegi să te închizi în tine, alegi să mergi înainte cu o mână pe ochi, una la urechi și cu sufletul departe de tine. Alegi aceasta, pentru că apare regretul, oboseala, pentru că nu mai vrei să auzi același “Ți-am spus eu” , din partea celor din jur, dar mai ales, pentru că îți dorești să-ți ții ascunsă acea parte din tine care nu pare că vrea să te mai asculte vreodată, dar care se revoltă.

Uită-te acum la tine... Te vezi ? Uită-te bine ! Ești un biet om, un biet suflet rătăcit , surd la ceea ce te înconjoară și cu privirea opacă, ascuns în spatele unor slăbiciuni fără nume.

Descătușează-te ! Mergi fără frică spre adevăr, spre adevărul din lumină ! Pune-ți timpul la butonieră și pășește încrezător spre mâine !

CLIPA DIN VREME

Pași rătăciți

mă duc

spre nicăieri,

pași neuitați

au venit

din trecut,

copilul vieții am fost până ieri,

dar azi,

parcă ies din al vieții tumult.

Pășesc spre îngerul

meu în tăcere,

să nu-i hărțuiesc zborul liniștit,

fruntea căruntă

mi-o plec

cu durere,

dar aș vrea

să îmi spună

unde-am greșit.

Urme de pași

peste viață-au rămas,

nisipul din oră peste mine se cerne,

secunda colindă

cu mine-ntr-un glas

cântecul vieții

peste mine

l-așterne !

LUMÂNAREA TIMPULUI

Dansez în flăcări ce ard la braț cu apa

Plutesc pe aripi de cântec divin

Mă topesc în arderi când îmi strâng pleoapa

Mă visez aievea în anii ce vin.

Lumânarea timpului se stinge-n tăcere

Eu mă topesc arzând pe rugul iertării

Amintirile zburdă, se strivesc în cădere

Clipe se sting , se mistuie-n ceara uitării.

Lacrimi de vis mă urmăresc din trecut

Mă scaldă-n trecerea vieții prin ani

Ziduri se-adună în nisipul cernut

Miresmele vremii–nfloresc în castani.

Sunt foc, focul ce stinge uitata uitare

Cu cenușa trecutului mă plouă ades

Gândul venirii–n plecare mă doare

Sfârșitul e-aproape, îmi spune că mâine-am să ies..

Silvia Urlih, fragment din cartea „Nu mai am timp”

Câți dintre bărbați au adus ziua în noaptea unui trandafir ? - Silvia Urlih

Se spune că trandafirul  alb reprezintă respectul şi modestia . Se spune că , Fecioara Maria era adesea reprezentată ca un trandafir alb simbolizând puritatea. Se spune că,  trandafirii albi sunt un însemn al inocenţei şi tăcerii , fiind adesea văzuţi pe mormintele unor copii. Se spune că , trandafirul alb înseamnă siguranță şi fericire , el fiind specific obiceiurilor de nuntă. Se spune că… da, așa se spune. Eu, mie îmi place să primesc în dar un trandafir alb… doar unul singur. Când sunt înmănunchiați  în buchet, mă sperie. Mă sperie imensitatea de alb pe care o emană ele,  florile. Mă sperie,  pentru că el, trandafirul alb, îmi pare a fi un înger. Și cum să nu te sperii când simți între palme un buchet de îngeri ?

Am asemuit trandafirul alb cu o femeie frumoasă. Frumoasă, pură, modestă, naivă chiar, dar nefericită și singură. De ce nefericită ? De ce tăcută și singură ? pentru că i-a fost strivită inima, fără milă sau regrete, pentru că fiecare clipă în care lacrima tăcerii i-a spălat privirea, a aşteptat mângâierea unui cuvânt sau a unei inimi. …asemeni unui trandafir alb, uitat alături de un pahar cu apă. Stă, biata floare și privește cu jind la apa din pahar. O privește, o dorește, așteaptă să vină cineva să-l ia , să-l așeze cu drag și grijă în apă și să-i dea viață.

Dar, există  o primăvară a florilor, a femeilor singure... O primăvară a femeilor frumoase,  împlinite profesional, a femeilor energice dar  sensibile, a femeilor care își cresc singure copii... al femeilor singure...

                Aparent este inexplicabil pentru toţi, cum o astfel de femeie este totuşi singură... De cele mai multe ori, explicaţia e dureros de simplă: sunt singure, pentru că, multe dintre aceste femei, învingătoare în diverse domenii, nu reuşesc  să fie câştigătoare în viața sentimentală.

Știe cineva să spună dacă vina este a ei sau a lui ?
                Femeilor frumoase, mai mereu li se reproşează că sunt imposibile, pretenţioase, distante, arogante, mândre, că nu se poate apropia nimeni de ele.

                Eu aş spune altceva. Sunt femei frumoase de care oricine se poate apropia. Sunt extrem de sociabile şi de prietenoase. Problema este însă alta. Aceste femei, conștiente de valoarea lor, sunt incomode pentru că spun întotdeauna ce gândesc şi nu doar în cuvinte , ci și în mimică, gesturi, pentru că le ajută foarte mult ochii şi atitudinea. Ele trăiesc într-un ritm alert şi mai întotdeauna reuşesc să îi sperie pe oameni, cu intensitatea trăirilor lor. Sunt femei puternice, expansive, pe care orice bucurie le face să explodeze, dar şi orice tristeţe le impresionează. Ele  au nevoie de un real sprijin afectiv. De un umăr  aproape, atunci când privirea îi este umbrită de lacrimi. Însă aceste femei , primesc  motivaţii: “Mi-e teamă să mă apropii de tine. Mi-e teamă să nu-ţi înşel aşteptările. Nu pot să cred că există cineva atât de sensibil şi de romantic şi mi-e frică să nu te rănesc, să nu fiu doar o  decepţie pentru tine. Nu pot ţine ritmul cu tine. Îmi ești superioară și nu cred că mă pot ridica la nivelul tău. Nu te merit”.

Ce ar trebui să facă  într-un ocean de fricoşi sau indiferenţi, o  astfel de femei? Cum ar trebui să reacționeze ?
                De mii de ani, femeile aşteaptă un bărbat care să le schimbe viaţa. Își doresc un bărbat mai puternic decât ele. Dar, alunecând prin timp, nici bărbaţii nu mai sunt ceea ce știam. Acum şi bărbaţii aşteaptă  oferte. Sunt tot mai puţini luptători. Îngrijorător de des, bărbaţii acestui timp preferă să ofere doar bani sau sex. În cazuri mai speciale, le oferă pe ambele, la pachet. Sunt însă femei care au mari probleme la ambele capitole. Nu vor nici banii lor, nici partide de sex ocazional. Ele își doresc să fie iubite pentru ceea ce sunt ,pentru sufletul lor,  nu pentru frumusețea lor, nu pentru realizările lor profesionale sau financiare. Dacă cineva le oferă bani, cadouri etc., sufletul lor se simte ca o marfă expusă pe taraba vieţii. Se simt ca o marfă căreia îi lipsește eticheta cu preţul. În faţa unei oferte sau chemări sexuale, trupul lor țipă disperat de spaima de a nu deveni doar un obiect al unei plăceri de o clipă. Fără afecţiune şi ocrotire emoţională, fără dragoste, aceste femei nu știu să se dăruiască. E ca şi cum le-ar înscrie într-un bordel. Sunt femei care n-au cerut şi n-au acceptat niciodată nimic material de la bărbaţi. Dimpotrivă. Au dăruit ele , oricând au simţit că cineva are nevoie de un sprijin material, cu mare grijă să nu rănească.

Marele lor defect în ochii tuturor bărbaţilor este că cer mult, foarte mult, enorm de mult , afectiv, emoţional, sentimental. Şi nu din egoism. Nu cer niciodată mai mult decât pot ele dărui. Cer într-adevăr mult, dar ştiu să şi ofere foarte mult. Sunt femei care cer tandreţe. Cer grijă sufletească. Cer timp. Timp petrecut cu ele. Cu sufletul lor. Timp în care un bărbat să le ţină de mână, să vorbească cu ele, să le alinte cu privirea, cu inima. Vor să comunice. Resping singurătatea în doi. Sunt femei care vibrează  la atingerile sufleteşti.  Aşa sunt ele construite. Simt fiecare mângâiere ca pe o adiere, până dincolo de suflet.

Acest gen de femei sunt uneori  posesive afectiv, emoţional sufleteşte. Dacă cineva le-a înşelat, s-a sfârşit. Fără cale de întoarcere. Lipsa  afectivității se manifestă uneori foarte simplu şi elegant: pleacă.

De multe ori, renunţă să mai viseze sau să mai aştepte iubirea. Trăim un timp în care bărbaţii sunt foarte grăbiţi şi foarte ocupaţi. Au afaceri, au prieteni, au probleme, au amante, au familii, au maşini, au... au... au... În schimb nu au timp şi au din ce în ce mai puţin suflet de dăruit. Poate e absurd să generalizez, dar am întâlnit foarte multe femei care suferă din indiferența şi graba bărbaţilor... Marea problemă nu e ce se întâmplă în dormitor, între un bărbat şi o femeie. Marea problemă e dincolo de dormitor. A doua zi, a treia zi. Ce rămâne, dacă rămâne ceva din vibraţia sufletului care a muşcat plăcerea cărnii. De obicei e doar... tăcere şi indiferentă. Până la o nouă vibraţie sexuală...

Nu cred că doar sexul este condiţia esenţială a unei relaţii între un bărbat şi o femeie și nici expresia unei iubiri. Binele acela trupesc , senzația plăcerii de-o clipă, poate fi esențial, dar cred că pentru o femeie frumoasă sau nu, deșteaptă sau nu, puternică sau nu, condiţia absolut necesară este să îi fie bine sufleteşte. Să simtă  căldura unei inimi, să simtă priviri tandre, mângâietoare, să simtă îmbrățișarea sinceră a omului iubit. Nu-și dorește doar atunci, o clipă, ci mai ales a doua zi, a treia zi...

Femeia își dorește să rămână lângă un bărbat care să o împlinească sufletește. Uneori este nevoită să rămână... iubita vântului… rătăcită pe aripi de vânt.  Preferă răceala și vârtejul vântului, decât gheața din inima uni bărbat. Își dăruiește trupul vântului și sufletul tăcerii. Devine femeia-prieten, femeia protectoare, care poate înțelege pe oricine.

Vine o vârstă, când femeia nu-l mai așteaptă pe prințul călare pe cal alb, când nu mai vrea perfecțiunea întruchipată în frumusețea fizică. Își dorește un bărbat obișnuit, după care  femeile nu întorc capul... un om matur, dornic să-i descopere  frumusețea sufletului, un om care simte cu sinceritate  vibrațiile unei iubiri târzii, un om care conștientizează  că primește daruri prețioase, ascunse într-o privire , într-un zâmbet, în spatele unor spini de trandafir alb. Își dorește un om care știe să aprecieze emoția și bucuria simplă al unei dimineți,  al unei zile,  un bărbat care vrea să comunice, un bărbat care își dorește un răspuns la îmbrățișarea lui tandră și protectoare ... 

Bărbaţii au timp sau au chef  de legături trecătoare. Din această pricină,  foarte multe femei trebuie să se închidă mereu... în gustul ucigător al gândului de a fi fost doar un trup râvnit. Sau să plece... Unde? Spre cine? Spre o nouă singurătate?

Câţi din bărbaţii acestui timp s-au gândit să afle ce-și doresc soțiile,  iubitele lor ? Câți dintre bărbați au dăruit un trandafir alb , unui alb și sensibil trandafir ? De ce uită, sau le este frică bărbaților să ofere o floare? De ce le este frică să se aplece și să culeagă un alb trandafir ? Le este frică de spini ? Le este frică de frumusețea albului ? De puterea și tăria lui ? Nu-i pot simți catifelarea petalei ? Nu pot simți sensibilitatea ascunsă în spatele unor spini ? Câți dintre bărbați au adus ziua în noaptea unui trandafir ?

VIS EFEMER

În gândul tău

sunt o himeră

tu nu mă vezi,

dar va veni un anotimp

când ne vom căuta

printre secunde,

când ne-om iubi,

când ne vom pierde

în mângâierea unui timp.

Ești o minune,

sunt o minune ne-mplinită,

ești un miracol ,

viața din zbor ne-a plămădit,

vom fi o floare, un copac,

o aripă-nverzită,

vom fi un nor,

nălucă,

vom fi un vis de împlinit.

Sunt roua

ce-ai pierdut-o în eter,

mă cauți,….

mă vei găsi vreodată ?

eu sunt ca ploaia,

ca vântul , ca visul efemer…

mă vei găsi ?

vino acum !

sau poate …

altădată.

IUBITA IREALĂ

În noapte mă alinți,

cu sărutări fierbinți ,

mă mângâi în cuvinte,

pe-un colț uitat de cer ,

mă desenezi în gând

printre serafici sfinți

mă cauți din priviri

cu-aducerile-aminte.

Sunt litera

ce o pictezi

în dulci poeme,

mă las rescrisă

de penel în vis,

am fost, voi fi cu tine

în a noastră vreme,

vom fi-mpreună

dacă așa ne este scris.

Sunt treapta ta

pășește cu sfială,

covor de trandafiri

am presărat pe ea,

sunt eu,

iubita ireală

și te aștept

de dincolo

de stea.

 Silvia Urlih, fragment din cartea „Nu mai am timp”

MAI DĂ-MI O ZI DIN ZIUA TA ! Silvia Urlih

Doamne,

mai dă-mi

o zi din ziua Ta albastră,

mai toarnă-mi în artere crizanteme,

alege-mă să-ți fiu

floare-n fereastră,

nu mă chema la Tine,

că-i devreme.

Aprinde peste mine

lumina-nflăcărată,

stropește-mă cu apa

sfințită

din privire,

mai iartă-mă o dată,

sunt

doar o simplă fată,

o fată ce se-ndreaptă

încet

spre amurgire.

Doamne,

mai dă-mi o zi

și încă una

și

multe alte zile,

nu mă opri acum,

când drumul mi-e spre Tine,

învață-mă să știu,

să scriu pe ale vieții file ,

trimite mai târziu amurgul

peste mine.

Doamne,

zilele curg ușor,

e luni

și

iar e luni,

poate-am uitat că sunt

cu timplul laolaltă,

știu,

anii-mi sunt ușori

iar

clipa mi-e în pumni,

dar,

lasă-mă să știu cum e să fii în soartă.

 Silvia Urlih 21.05.2014

Împacă-te cu tine însăți ! - Silvia Urlih

Mai ții minte copilăria? Mai ții minte cum percepeai atunci lumea ? Mai ții minte ce înseamnă să fii copil ? Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, înseamnă să crezi în îngerii și să-i lași să te ocrotească,înseamnă să spui o rugăciune cu pălmuțele unite și priviea îndreptată spre cer,  înseamnă să transformi bostanii în calești, josnicia în noblețe urâțenia în frumos și nimicul în orice, căci orice copil poartă o zână în sufletul lui. Anii trec, copilul crește și uităm să mai păstrăm și să iubim copilul din noi. Schilodind inocența copilului, uităm să fim noi înșine, uităm să ne respectăm și să respectăm.

  Am avut tristețile mele în copilărie , în adolescență, în tinerețe , lucruri care m-au marcat dar care m-au întărit în final. Am reușit cumva să mă detașez de ele , să le privesc ca pe o etapă , o treaptă , o experiență care m-a ajutat la un moment dat să mă descopăr , să mă afirm , să mă definesc. Nu le lăsa , oricât de neplăcute ar fi fost , să-ți umbrească viața mai departe. Nu le poți uita , știu asta , au fost prea dureroase , dar nu le mai lăsa să te acapareze , rupe-te de trecut , păstrează-l doar în măsura în care te ajută , ca pe o experiență plăcută sau nu , dar doar o experiență care te face mai bun , mai puternic , mai înțelegător, mai iubitor de viață.                         

Nu lăsa tristețea să te copleșească. Arunc-o departe de tine. N-o mai lăsa să te amărască. Ești o ființă minunată . E păcat să lași trecutul să te afecteze in continuare. Trăiește , acum, trăiește în prezent. Lasă trecutul. Nu-l uita, nici n-ai putea , este al tău dar nu-l mai lăsa să te rănească.

                Împacă-te cu tine….Iubește viața….și ea te va iubi pe tine .
Ce înseamnă a trăi ?? Transformă în lumină și bunătate tot ceea ce ești, și tot ceea ce întâlnești !Prezentul din viață este o piesă muzicală între trecut și viitor . Învață melodia trecutului,pentru a trăi in prezent, și a pluti spre viitor. Cântă-i vieții ! Murmură-i melodia iubirii ! IUBEȘTE și vei fi iubit !

LUMINA VIE A IUBIRII FIE CU TINE !

SUB PAȘII MEI

Sub pașii mei

pădurea își culcă-n umbră

umbra

și soarele și-l duce

cu-apusul lui

sub crengi,

cu frunze tremurânde

își strânge–n verde

fibra,

le-așează-n coșul orei

cu zilele-i

prelungi.

Sub pașii mei tăcuți ,

pădurea

mă așteaptă,

covorul greu de verde

mi-l face

dimineață,

icoane îmi sădește,

să-mi fie calea dreaptă,

să înfloresc în crângu-i,

când plouă

cu verdeață.

Sub pașii mei de verde,

în verde desenați,

simt ziua cum mă naște

și mă înfașă-n floare,

văd caii

cum nechează,

respiră-nfometați…

simt că mă doare

ziua,

când ziua mea

apare.

DUMNEZEUL MEU

Mi-e trupul flacără

ce arde-n lumânare,

îngerul de pe umăr

îmi spune

în descânt,

că Domnul meu

e lângă mine

și e-n stare

să-mi ușureze crucea

ce duce spre mormânt.

Mi-e sufletul

în suflet încuiat cu ceară,

o voi topi

cu flacăra iubirilor

divine…

am scris un pact

cu sufletul,

i-am spus să nu îmi ceară

să iasă din trup

spre lume

fără mine.

Mi-e trupul apă,

cer,

suflet

și lut….

divinul le-a amestecat

și azi

sunt eu…

mi-a dat o rădăcină

și mi-a spus s-ascult

de vorbele ce mi le spune

Dumnezeu.

Mă-mbrac cu Domnul meu

să fiu un tot…

Îl iau de mână

și merg cu El

spre răsărit,

mi-arată crucea

și m-ajută ca să pot

să merg cu ea-ngenunchi

spre infinit.

DE MÂNĂ CU RĂSĂRITUL

S-a rătăcit

apusul meu

prin universul din pârâu,

își caută un loc

cu pace

și lumină,

vrea să se culce în blondul spic de grâu

și să aștepte-n ziuă,

ziua ce-o să vină.

S-a rătăcit

apusul meu,

l-am alungat din gând,

i-am spus cuvinte grele

și-apoi

l-am îngropat ,

l-am rupt, l-am zgâriat…

când l-am văzut plângând

mi-am luat de mână răsăritul

și-am plecat.

E trist apusul meu,

își caută sfârșitul,

își plânge locul

din sufletul care l-a părăsit…

când l-am văzut ultima dată,

era la braț

cu infinitul,

dar i-am zâmbit,

i-am spus adio

m-am luat în palme

și-am fugit.
fragment din cartea „Cine sunt eu ” - Silvia Urlih