Lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le vei mai face vreodată

Ți-aduci aminte când ai vorbit ultima oară cu tine și ți-ai spus ce simți, ce te doare, ce-ți dorești ? Când te-ai simțit ultima oară liber , eliberat de întrebări , de gânduri ? Când i-ai spus lui ultima oară ce te deranjează ? dar tu, prietene, când i-ai spus ei cu sinceritate ce-ți dorești de la ea, ce nu-ți place , cum ai vrea să fie ?

Nu mai suntem conștienți de ceea ce avem, pentru că tânjim mereu după alte și alte lucruri  superficiale și de cele mai multe ori fără sens. Nu mai suntem mulțumiți de ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Ne-am obișnuit să fugim de responsabilități și căutăm scuze în fața celorlalți. Ne ascundem sub un munte de lucruri obsesive, dar ne ascundem de fapt de adevăr. Un adevăr pe care de obicei îl transformăm în minciună și superficialitate. Ne e rușine  să recunoaștem ce ne dorim cu adevărat sau, suntem mult prea slabi ca să luptăm pentru ceea ce ne împlinește cu adevărat sufletul.

Ne ignorăm sentimentele și afirmăm că suntem puternici. Ne spunem că nu avem nevoie să fim iubiți sau ascultați…. și aruncăm cu cuvinte, întoarcem spatele oamenilor care ne-au fost mereu alături . Oferim aproape totul persoanelor care nu ne vor binele. Continuăm să greșim și să afirmăm că noi avem dreptate și toți cei din jur greșesc. Suntem mărginiți de un orgoliu greu de măsurat, dar pueril, având impresia că noi și doar noi deținem adevărul absolut. Părerea celui drag nu mai contează.

Ești nevoit să lupți, să cauți și să nu lași garda jos, chiar dacă ai mers în viață pe coate și genunchi. Și fugi de tine, de sufletul tău , mereu ești cu gândurile vraiște și alegi să îți ignori sufletul. De ce ? Pentru că în viziunea ta, sentimentele frumoase sunt egale cu slăbiciunea.

Nu e târziu, mai ai timp să schimbi ceva. Oprește-te din fuga asta oarbă și fă-ți timp pentru suflet. Balsamul sufletului este lângă tine. Ia-o de mână , strânge-o la piept, spune-i că o iubești și nu-ți mai ascunde gândurile. Împarte-ți liniștea cu persoana ta dragă. Oprește-te din alergare. De ce? Pentru că lucrurile pe care nu le faci la timp, nu le vei mai face vreodată.

Cu siguranță ai simțit de zeci de  ori că trebuie să faci un pas înapoi, deși tot ce îți doreai era să fugi pur și simplu spre ceea ce îți dorești. De câte ori ai lăsat în urmă totul, pentru a te regăsi?

De câte ori ți-ai  încălcat cuvântul și ai oferit o a doua șansă celor care nu și-au meritat-o nici pe prima? De câte ori ți-ai strâns inima în pumn și ai preferat să o știi ascunsă? De mult prea multe ori. Pentru că în fața lucrurilor care ne definesc existența, apar slăbiciunile. Apar acele elemente care te fac să renunți la tot într-o secundă. Ca și cum nici n-ai fi visat vreodată.

De ce renunți? De ce nu poți lupta până la capăt? Pentru că la final realizezi că, de fapt, ai luptat singur . Și te trezești lângă anumite persoane care n-au înțeles nici o clipă că ai luptat pentru o fărâmă de suflet.

Ni se întâmplă să fim dați peste cap de slăbiciunile și frica pe care le purtăm față de suflet. Și tocmai ele sunt cele care ne întunecă rațiunea, care strigă fără să o asculte cineva ” Nu din nou ! Nu iar ! ”..

Alegi să te închizi în tine, alegi să mergi înainte cu o mână pe ochi, una la urechi și cu sufletul departe de tine. Alegi aceasta, pentru că apare regretul, oboseala, pentru că nu mai vrei să auzi același “Ți-am spus eu” , din partea celor din jur, dar mai ales, pentru că îți dorești să-ți ții ascunsă acea parte din tine care nu pare că vrea să te mai asculte vreodată, dar care se revoltă.

Uită-te acum la tine... Te vezi ? Uită-te bine ! Ești un biet om, un biet suflet rătăcit , surd la ceea ce te înconjoară și cu privirea opacă, ascuns în spatele unor slăbiciuni fără nume.

Descătușează-te ! Mergi fără frică spre adevăr, spre adevărul din lumină ! Pune-ți timpul la butonieră și pășește încrezător spre mâine !

CLIPA DIN VREME

Pași rătăciți

mă duc

spre nicăieri,

pași neuitați

au venit

din trecut,

copilul vieții am fost până ieri,

dar azi,

parcă ies din al vieții tumult.

Pășesc spre îngerul

meu în tăcere,

să nu-i hărțuiesc zborul liniștit,

fruntea căruntă

mi-o plec

cu durere,

dar aș vrea

să îmi spună

unde-am greșit.

Urme de pași

peste viață-au rămas,

nisipul din oră peste mine se cerne,

secunda colindă

cu mine-ntr-un glas

cântecul vieții

peste mine

l-așterne !

LUMÂNAREA TIMPULUI

Dansez în flăcări ce ard la braț cu apa

Plutesc pe aripi de cântec divin

Mă topesc în arderi când îmi strâng pleoapa

Mă visez aievea în anii ce vin.

Lumânarea timpului se stinge-n tăcere

Eu mă topesc arzând pe rugul iertării

Amintirile zburdă, se strivesc în cădere

Clipe se sting , se mistuie-n ceara uitării.

Lacrimi de vis mă urmăresc din trecut

Mă scaldă-n trecerea vieții prin ani

Ziduri se-adună în nisipul cernut

Miresmele vremii–nfloresc în castani.

Sunt foc, focul ce stinge uitata uitare

Cu cenușa trecutului mă plouă ades

Gândul venirii–n plecare mă doare

Sfârșitul e-aproape, îmi spune că mâine-am să ies..

Silvia Urlih, fragment din cartea „Nu mai am timp”