Câți dintre bărbați au adus ziua în noaptea unui trandafir ? - Silvia Urlih

Se spune că trandafirul  alb reprezintă respectul şi modestia . Se spune că , Fecioara Maria era adesea reprezentată ca un trandafir alb simbolizând puritatea. Se spune că,  trandafirii albi sunt un însemn al inocenţei şi tăcerii , fiind adesea văzuţi pe mormintele unor copii. Se spune că , trandafirul alb înseamnă siguranță şi fericire , el fiind specific obiceiurilor de nuntă. Se spune că… da, așa se spune. Eu, mie îmi place să primesc în dar un trandafir alb… doar unul singur. Când sunt înmănunchiați  în buchet, mă sperie. Mă sperie imensitatea de alb pe care o emană ele,  florile. Mă sperie,  pentru că el, trandafirul alb, îmi pare a fi un înger. Și cum să nu te sperii când simți între palme un buchet de îngeri ?

Am asemuit trandafirul alb cu o femeie frumoasă. Frumoasă, pură, modestă, naivă chiar, dar nefericită și singură. De ce nefericită ? De ce tăcută și singură ? pentru că i-a fost strivită inima, fără milă sau regrete, pentru că fiecare clipă în care lacrima tăcerii i-a spălat privirea, a aşteptat mângâierea unui cuvânt sau a unei inimi. …asemeni unui trandafir alb, uitat alături de un pahar cu apă. Stă, biata floare și privește cu jind la apa din pahar. O privește, o dorește, așteaptă să vină cineva să-l ia , să-l așeze cu drag și grijă în apă și să-i dea viață.

Dar, există  o primăvară a florilor, a femeilor singure... O primăvară a femeilor frumoase,  împlinite profesional, a femeilor energice dar  sensibile, a femeilor care își cresc singure copii... al femeilor singure...

                Aparent este inexplicabil pentru toţi, cum o astfel de femeie este totuşi singură... De cele mai multe ori, explicaţia e dureros de simplă: sunt singure, pentru că, multe dintre aceste femei, învingătoare în diverse domenii, nu reuşesc  să fie câştigătoare în viața sentimentală.

Știe cineva să spună dacă vina este a ei sau a lui ?
                Femeilor frumoase, mai mereu li se reproşează că sunt imposibile, pretenţioase, distante, arogante, mândre, că nu se poate apropia nimeni de ele.

                Eu aş spune altceva. Sunt femei frumoase de care oricine se poate apropia. Sunt extrem de sociabile şi de prietenoase. Problema este însă alta. Aceste femei, conștiente de valoarea lor, sunt incomode pentru că spun întotdeauna ce gândesc şi nu doar în cuvinte , ci și în mimică, gesturi, pentru că le ajută foarte mult ochii şi atitudinea. Ele trăiesc într-un ritm alert şi mai întotdeauna reuşesc să îi sperie pe oameni, cu intensitatea trăirilor lor. Sunt femei puternice, expansive, pe care orice bucurie le face să explodeze, dar şi orice tristeţe le impresionează. Ele  au nevoie de un real sprijin afectiv. De un umăr  aproape, atunci când privirea îi este umbrită de lacrimi. Însă aceste femei , primesc  motivaţii: “Mi-e teamă să mă apropii de tine. Mi-e teamă să nu-ţi înşel aşteptările. Nu pot să cred că există cineva atât de sensibil şi de romantic şi mi-e frică să nu te rănesc, să nu fiu doar o  decepţie pentru tine. Nu pot ţine ritmul cu tine. Îmi ești superioară și nu cred că mă pot ridica la nivelul tău. Nu te merit”.

Ce ar trebui să facă  într-un ocean de fricoşi sau indiferenţi, o  astfel de femei? Cum ar trebui să reacționeze ?
                De mii de ani, femeile aşteaptă un bărbat care să le schimbe viaţa. Își doresc un bărbat mai puternic decât ele. Dar, alunecând prin timp, nici bărbaţii nu mai sunt ceea ce știam. Acum şi bărbaţii aşteaptă  oferte. Sunt tot mai puţini luptători. Îngrijorător de des, bărbaţii acestui timp preferă să ofere doar bani sau sex. În cazuri mai speciale, le oferă pe ambele, la pachet. Sunt însă femei care au mari probleme la ambele capitole. Nu vor nici banii lor, nici partide de sex ocazional. Ele își doresc să fie iubite pentru ceea ce sunt ,pentru sufletul lor,  nu pentru frumusețea lor, nu pentru realizările lor profesionale sau financiare. Dacă cineva le oferă bani, cadouri etc., sufletul lor se simte ca o marfă expusă pe taraba vieţii. Se simt ca o marfă căreia îi lipsește eticheta cu preţul. În faţa unei oferte sau chemări sexuale, trupul lor țipă disperat de spaima de a nu deveni doar un obiect al unei plăceri de o clipă. Fără afecţiune şi ocrotire emoţională, fără dragoste, aceste femei nu știu să se dăruiască. E ca şi cum le-ar înscrie într-un bordel. Sunt femei care n-au cerut şi n-au acceptat niciodată nimic material de la bărbaţi. Dimpotrivă. Au dăruit ele , oricând au simţit că cineva are nevoie de un sprijin material, cu mare grijă să nu rănească.

Marele lor defect în ochii tuturor bărbaţilor este că cer mult, foarte mult, enorm de mult , afectiv, emoţional, sentimental. Şi nu din egoism. Nu cer niciodată mai mult decât pot ele dărui. Cer într-adevăr mult, dar ştiu să şi ofere foarte mult. Sunt femei care cer tandreţe. Cer grijă sufletească. Cer timp. Timp petrecut cu ele. Cu sufletul lor. Timp în care un bărbat să le ţină de mână, să vorbească cu ele, să le alinte cu privirea, cu inima. Vor să comunice. Resping singurătatea în doi. Sunt femei care vibrează  la atingerile sufleteşti.  Aşa sunt ele construite. Simt fiecare mângâiere ca pe o adiere, până dincolo de suflet.

Acest gen de femei sunt uneori  posesive afectiv, emoţional sufleteşte. Dacă cineva le-a înşelat, s-a sfârşit. Fără cale de întoarcere. Lipsa  afectivității se manifestă uneori foarte simplu şi elegant: pleacă.

De multe ori, renunţă să mai viseze sau să mai aştepte iubirea. Trăim un timp în care bărbaţii sunt foarte grăbiţi şi foarte ocupaţi. Au afaceri, au prieteni, au probleme, au amante, au familii, au maşini, au... au... au... În schimb nu au timp şi au din ce în ce mai puţin suflet de dăruit. Poate e absurd să generalizez, dar am întâlnit foarte multe femei care suferă din indiferența şi graba bărbaţilor... Marea problemă nu e ce se întâmplă în dormitor, între un bărbat şi o femeie. Marea problemă e dincolo de dormitor. A doua zi, a treia zi. Ce rămâne, dacă rămâne ceva din vibraţia sufletului care a muşcat plăcerea cărnii. De obicei e doar... tăcere şi indiferentă. Până la o nouă vibraţie sexuală...

Nu cred că doar sexul este condiţia esenţială a unei relaţii între un bărbat şi o femeie și nici expresia unei iubiri. Binele acela trupesc , senzația plăcerii de-o clipă, poate fi esențial, dar cred că pentru o femeie frumoasă sau nu, deșteaptă sau nu, puternică sau nu, condiţia absolut necesară este să îi fie bine sufleteşte. Să simtă  căldura unei inimi, să simtă priviri tandre, mângâietoare, să simtă îmbrățișarea sinceră a omului iubit. Nu-și dorește doar atunci, o clipă, ci mai ales a doua zi, a treia zi...

Femeia își dorește să rămână lângă un bărbat care să o împlinească sufletește. Uneori este nevoită să rămână... iubita vântului… rătăcită pe aripi de vânt.  Preferă răceala și vârtejul vântului, decât gheața din inima uni bărbat. Își dăruiește trupul vântului și sufletul tăcerii. Devine femeia-prieten, femeia protectoare, care poate înțelege pe oricine.

Vine o vârstă, când femeia nu-l mai așteaptă pe prințul călare pe cal alb, când nu mai vrea perfecțiunea întruchipată în frumusețea fizică. Își dorește un bărbat obișnuit, după care  femeile nu întorc capul... un om matur, dornic să-i descopere  frumusețea sufletului, un om care simte cu sinceritate  vibrațiile unei iubiri târzii, un om care conștientizează  că primește daruri prețioase, ascunse într-o privire , într-un zâmbet, în spatele unor spini de trandafir alb. Își dorește un om care știe să aprecieze emoția și bucuria simplă al unei dimineți,  al unei zile,  un bărbat care vrea să comunice, un bărbat care își dorește un răspuns la îmbrățișarea lui tandră și protectoare ... 

Bărbaţii au timp sau au chef  de legături trecătoare. Din această pricină,  foarte multe femei trebuie să se închidă mereu... în gustul ucigător al gândului de a fi fost doar un trup râvnit. Sau să plece... Unde? Spre cine? Spre o nouă singurătate?

Câţi din bărbaţii acestui timp s-au gândit să afle ce-și doresc soțiile,  iubitele lor ? Câți dintre bărbați au dăruit un trandafir alb , unui alb și sensibil trandafir ? De ce uită, sau le este frică bărbaților să ofere o floare? De ce le este frică să se aplece și să culeagă un alb trandafir ? Le este frică de spini ? Le este frică de frumusețea albului ? De puterea și tăria lui ? Nu-i pot simți catifelarea petalei ? Nu pot simți sensibilitatea ascunsă în spatele unor spini ? Câți dintre bărbați au adus ziua în noaptea unui trandafir ?

VIS EFEMER

În gândul tău

sunt o himeră

tu nu mă vezi,

dar va veni un anotimp

când ne vom căuta

printre secunde,

când ne-om iubi,

când ne vom pierde

în mângâierea unui timp.

Ești o minune,

sunt o minune ne-mplinită,

ești un miracol ,

viața din zbor ne-a plămădit,

vom fi o floare, un copac,

o aripă-nverzită,

vom fi un nor,

nălucă,

vom fi un vis de împlinit.

Sunt roua

ce-ai pierdut-o în eter,

mă cauți,….

mă vei găsi vreodată ?

eu sunt ca ploaia,

ca vântul , ca visul efemer…

mă vei găsi ?

vino acum !

sau poate …

altădată.

IUBITA IREALĂ

În noapte mă alinți,

cu sărutări fierbinți ,

mă mângâi în cuvinte,

pe-un colț uitat de cer ,

mă desenezi în gând

printre serafici sfinți

mă cauți din priviri

cu-aducerile-aminte.

Sunt litera

ce o pictezi

în dulci poeme,

mă las rescrisă

de penel în vis,

am fost, voi fi cu tine

în a noastră vreme,

vom fi-mpreună

dacă așa ne este scris.

Sunt treapta ta

pășește cu sfială,

covor de trandafiri

am presărat pe ea,

sunt eu,

iubita ireală

și te aștept

de dincolo

de stea.

 Silvia Urlih, fragment din cartea „Nu mai am timp”