Suflet bolnav - Silvia Urlih

Simți uneori că boala îți dă târcoale…. Sau poate că vrei să fii bolnav. Vrei să te doară orice altceva decât sufletul.  Ți-e rău și nu știi ce te doare exact. Te doare…. Te doare rău…  Stai în pat, cu ochii deschiși, cu privirea pierdută și te rogi să te doară ceva, să simți cum durerea îți sfâșie trupul, capul, orice… dar nu sufletul. Urli în tăcere, strigi după ajutor în gând, plângi fără lacrimi. Visezi cum vine spre tine un om îmbrăcat în halat alb, îți ia tensiunea, îți face toate analizele, dar uită să-ți verifice și sufletul. Pleacă și spune celor de lângă tine : Este clinic sănătos. Cum poate spune așa ceva, când tu urli de durere ?

Cândva, demult, cerusem să-mi fie încrustate pe trup steluțe albastre. S-au decolorat, la fel ca și visele mele. S-au decolorat, dar încă mai există. Caut cu disperare penelul să le recolorez, să le redau lumina. Păianjeni înfometați țes, folosindu-se de amintirile mele, o plasă, în care vor cădea pradă, rând pe rând, gândurile mele cele mai negre. Raftul pe care mi-am așezat sentimentele stă să cadă, iar cutia în care mi-am așezat planurile de viitor nu o mai găsesc.

Mă doare camera asta în care m-am zidit! Mă doare fereastra pe care mi-am decupat-o în piept! De ce? Pentru că sufletul meu e bolnav de lume, sătul de ură, pătruns de scârbă. Mi-e sufletul bolnav de iubire, mi-e sufletul trădat.

Mereu îmi fac curaj să fac ordine în suflet, și pentru asta aștept ploaia, să-mi spele supărările. Numai că în loc de ploaie se întâmplă să fie furtună și atunci totul se întunecă mai rău ca înainte.

Sunt unele răni care nu se pot vindeca. Și asta pentru că sufletul are memorie .Oricât de mult aș încerca să-mi îngrop coșmarurile, n-am să pot să le apropii de neființă. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să aștept zilele însorite și să las razele de speranță să-mi cuprindă privirea, să coboare în suflet și acolo să aducă lumina.

Cuvintele nu pot descrie exact  starea … durerea este cumplită… simți doar cum ți se scurge din trup tot. Simți cum din tine nu mai rămâne decât un glas stins, care strigă în șoaptă : vreau liniște ! vreau să trăiesc ! Nu mai vreau să mă doară ! N-mi mai strivi sufletul ! Mă doare ca și cum aș fi pierdut pe cineva foarte drag. Poate că sunt pe cale să pierd ? Sufletul vrea să mă părăsească? Vrea să alerge liber, să simtă aerul proaspăt, vrea să trăiască, vrea să iubească și să fie iubit.

Doar pentru că mi-am permis să cer linişte, o viaţă simplă şi mai ales să fiu lăsată în pace, doar pentru că ei văd că sunt un alt om , vor să mă ardă pe rugul durerii . De ce nu vor să mă accepte aşa cum sunt ? sau să mă evite ?  Nu e vorba că nu pot , ci e ceva mai simplu, mult mai simplu: nu mai vreau! Nu mai vreau şi nu mai pretind nimănui nimic, căci viaţa m-a lovit unde durea mai tare! Durerea asta din suflet te doare atât de tare şi din nefericire nu are tratament, te schimbă, te preface peste noapte în alt om ! Nu are tratament? Ba da ! Are! Are un tratament sigur.

Leacul ei miraculos se numește IUBIRE !
                Îmi doresc acum doar linişte, calm , nimic să nu stea în calea mea şi să nu încerce nimeni să mă devieze de la drumul meu , doar pentru că aşa vor ei sau pentru că aşa cred ei că e bine pentru mine. Doar eu ştiu ce e bine pentru mine şi ce simt că-mi face bine.

Acum doar mă doare sufletul. Vreau să bolesc. Vreau să mă hrănesc cu aerul iubirii. Îmi doresc să pot plânge, lacrimile să se transforme în torent de apă, în cascadă… să curgă peste mine cu tonele și să mă lase curată, limpede și liniștită. Vreau și trebuie să continui să fiu eu însămi. Nimeni și nimic nu mă mai poate determina să redevin păpușa pe care să o manevreze. Nimeni și nimic nu mă va mai determina să redevin ce-am fost. Viața este atât de simplă și de frumoasă! Vreau doar să fiu lăsată să trăiesc așa cum simt.

Am să alerg și acum, ca și în multe alte dăți acolo unde sufletul simte iubire , alinare și căldură. Acolo unde nu ajunge picior sau văz de om, acolo unde nimeni și nimic nu mă mai poate răni. Am să îngenunchez iar la umbra bunătății Tale și am să te rog, (pentru a câta oară ?) : Primește-mă Doamne la Tine !

COLIND CU CRÂNGUL

Pribeagă sunt…

pribeagă fără sac,

am lângă mine

doar ramura

de suflet,

colind cu crângul, cu muntele

și tac…

mă însoțește doar dorul

în neumblet.

Mă văd,

chip luminat în noapte de azur,

adorm

sub umbra gândului tomnatic,

aș vrea

pădurii verdele să-i fur,

să mă gătesc cu el

să-mi fie râu

pe jăratic.

Pribeagă sunt

la braț cu universul,

am în desagă doar faptele trăite,

mai am condeiul…

schițez cu suflet

versul,

lacrima-mi scrie șoapta

pe frunze

desfrunzite .

SUFLET BOLNAV

Sufletul mi-e bolnav de primăvară,

sufletu-mi plânge de tristețe amară,

sufletu-mi suspină de amintiri,

printre spinii de trandafiri.

Sufletu-mi strigă căutând într-o doară,

sufletu-mi suferă alergând spre seară,

sufletu-mi freamătă tremurând nevrotic,

amețit de prezentul haotic.

Sufletu-mi cântă , căutând alinare,

sufletu-mi zboară plin de apăsare,

sufletu-mi zace în tril de chitare,

pe aripă frântă de deznădejdi amare.

fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih

I-ai spus că umărul tău, îl va aștepta oricând va avea nevoie de el ? Silvia Urlih

Ai fost copilul, apoi adolescentul, apoi omul matur. Acum ai responsabilități, ai familia ta. Te-ai maturizat… sau nu. Poate că grijile te-au maturizat mai repede decât te așteptai. Poate că și acum , la anii cernirii, tot copil ești.

Încă de la naștere comunicăm, interacţionăm, explorăm, cunoaştem, căutăm să ne cunoaștem și să ne înțelegem. Relaţiile interumane sunt vitale pentru o dezvoltare a noastră sănătoasă şi armonioasă. Copiii au neapărată nevoie de relaţii sănătoase cu părinţii lor şi dacă nu le au , întreaga lor existenţă va fi marcată de slaba calitate a acestor relaţii sau de lipsa acestora.

Copiii în care părinţii investesc o „relaţie de calitate”, investesc timp și sentimente, devin oameni puternici, oameni siguri, oameni de calibru, oameni care știu ce vor de la viață. Cei care nu au avut relaţii apropiate cu părinții trec prin viață cu teamă, cu frică. Pe măsură ce cresc , copiii ori se izolează mai mult, ori caută relaţii mai multe. Depinde de caracterul fiecăruia, de puterea pe care și-o dezvoltă pe parcursul vieții, dar mai ales de experienţele relaţiei lor cu părinţii. Dacă relaţia a fost una de dominare din partea părinţilor, de posesivitate, de grijă excesivă, de cocoloșeală, de ”asta nu e voie”, de ”asta nu e bine” , fără a li se explica și de ce anume, atunci au mari şanse să devină introvertiţi incurabili .

Când devin adolescenţi, când întrebarea „Cine sunt?” le frământă mintea , problema singurătăţii devine uriaşă . Un adolescent singur va avea mari bătălii interioare mai ales  dacă nici părinţii nu îi sunt alături . Din cauza singurătăţii, pentru a căpăta şi ei atenţia cumva, pentru a fi importanţi , se apucă de fumat, de droguri, de alcool, se implică în relaţii sexuale, în excese, în teribilism, în violenţă, își schimbă vestimentaţia, frizura, își face tatuaje, își pune cercei, e nerespectuos,  neascultător şi răzvrătit. Vrea atenție , se îmbolnăvește grav, chemându-și boli, uneori de nevindecat. Vrea atenţie, pentru că are nevoie să fie important, are nevoie să fie considerat adult, are nevoie de iubire , de încurajări.

Consideră-ți copilul egalul tău. Consideră-l o persoană, dă-i credit, spune-i că e valoros, că are importanţă. Învaţă-l să nu se teamă de singurătate, bineînțeles, la rândul tău nu te temi de ea . Cea mai mare resursă de care dispui şi care poate ajuta copilul tău este timpul și nu banii. Timpul. Acordă-i timp de calitate şi aşa va creşte sănătos şi viguros. Munceşte pentru copil, pentru viitorul lui, dar nu-l uita în singurătate. Nu-ți poți cumpăra confortul, liniștea , plătind cu singurătatea copilului tău. Mergeți împreună peste tot, fiți cei mai buni prieteni,  călătoriţi împreună. Iubiți-l și arătați-i că-l iubiți. Nu-l uitați în fața calculatorului sau al televizorului. Arată-i că nu este singur. Fă-ți timp pentru copil.

Învață-l tu părinte , mamă și tată, sau măcar unul dintre voi, cine este Dumnezeu. Nu lăsa pe seama școlii ceea ce doar tu îi poți arăta. Arată-i lumina divină . Apoi arată-i calea spre ea. Dar, ca să poți fi toate acestea, trebuie să te cunoști întâi pe tine. În acest fel , adolescentul şi mai apoi tânărul sau adultul întotdeauna se va întoarce acasă, la părinții cu care a avut cea mai frumoasă relaţie şi care întotdeauna îl primeşte.

                Întotdeauna, sau aproape întotdeauna, tinerii şi adulţii îl vor vedea pe Dumnezeu prin prisma părinților lui.

Tu, părinte, ți-ai pus vreodată întrebarea : Ce vede copilul sau adolescentul în tine? Ce relaţii ai cu el? L-ai întrebat ce simte ? I-ai așezat capul pe umărul tău ? I-ai spus că acel umăr îl va aștepta oricând va avea nevoie de el ? I-ai arătat cât de mult îl iubești ? Nu cu bani și cadouri… cu sentimente. I-ai spus vreodată că orice i s-ar întâmpla în viață, umărul tău îl va aștepta cu drag și cu iubire ? L-ai pregătit pentru lupta cu viața ?

Tu știi cât de greu este să te vindeci de singurătatea trăită în copilărie ? Știi cât de greu reușești pe parcursul vieții să-ți umpli golul ? Dacă nu știi, eu îți pot spune că este dureros. Treci prin copilărie, treci prin adolescență și constați la o anumită vârstă cât de singur ești. La început cauți în permanență să fugi de lume. Apoi, în semn de răzvrătire, încerci să socializezi cu cât mai multe persoane… și de cele mai multe ori nimerești în cercuri în care nu te regăsești. Te sperii și mai tare de lume. Te retragi și mai mult în tine. Încerci apoi să atragi atenția asupra ta. Cum ? Te îmbolnăvești la comandă. Îți îmbolnăvești trupul până ajungi la suflet. Dacă și pe acesta reușești să-l distrugi, te îmbolnăvești de o boală fără leac. De unde vin toate acestea?? Din copilărie , adolescență și tinerețe.

LUMINA VIE A IUBIRII FIE CU TINE !

AMINTIRI …..

Se cern din suflet amintiri trecute…

se cern cu anii copilărie ce mă–ntristă…..

mi-aduc aminte de anii iernii crude,

c-am fost copil cu mamă…fără mamă…tristă.

Ce dor de mamă mângâindu-mi chipul!

ce  dor de tată ce lacrimile-ntoarnă !

ce dor de anii verii alinându-mi trupul !

ce dor de viața mea găsită–n miez de toamnă.

Adolescență, unde ești, ai fost doar vis ?

pe unde-ai fost și unde te-am pierdut?

în pomi, în floare,unde te-ai ascuns?

în care cer cu soare albastru , abătut .?

Tu…tinerețe , pe unde ai umblat ?

prin ce coclauri te-ai pierdut, în ce unghere?

te-am căutat în cer fără de pată, cer curat

dar nu te-am regăsit cu nici o priveghere.

Mireasă neagră a durerii, în albul diafan,

mi-am pus inelul marilor neliniști,

am împletit din lacrimile-mi un caftan,

de sânge, de chin, în câmp uscat, cu miriști.

Of.., amăruie viață cum te-ai scris,

pe fila vieții mele dureroase…

am strâns volume-întregi de vechi abis,

pe aripa însângerate-i  ierni geroase.

Dar vine vremea verii mele-n alb încins,

când vreau să cresc un lotus în grădină,

știu azi că visul meu nu-i  vis închis,

știu azi, că mâine viața îmi va fi senină.

CE BINE MI-E !

Ce bine mi-e

când dorm

pe pătura de flori ,

când luna

mă sărută

cu raza-i la ureche ,

iar cerul

mă-nvelește

în plapuma-i de nori

și mă adoarme șoptindu-mi

cuvinte nepereche !

Ce bine mi-e

când steaua

îmi este felinar

și soarele-mi recită

balada miorița,

când muntele

îmi spune

că-mi dă stânca în dar,

să-mi fac din ea brățară ,

să îmi îmbrac ființa.

Ce bine mi-e

când pașii

mă poartă-n infinit

și îmi arată

că lumea nu se sfârșește-aici,

că voi ajunge acolo

de unde am venit,

dacă mă las furată de vis

și nu de frici.

fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih 

Ca și cum cea din oglindă nu aș fi tot eu ! Silvia Urlih

Vorbesc iar cu femeia ce mă privește prin geamul oglinzii. Stă calmă, picior peste picior, cu palmele , una peste asta, frumos aranjate peste genunchi. Se uită spre mine, și-mi zâmbește din priviri. Avem aceeași ochi albaștri, mari, mirați. Ce bine semănăm… suntem același trup. Dar avem același suflet ? Sunt eu , sau doar reflecția mea ? Femeia se uită în ochii mei și-mi spune : Îți amintești ? Îți mai aduci aminte de mine ?! Clepsidra s-a spart,  iar nisipul timpului s-a vărsat peste noi împrăștiat de vântul neiertător. Castelul pe care l-am construit s-a dărâmat, pentru că timpul … hoțul, a intrat în umbra vieții noastre. Ne-am ținut  ascunse șoaptele, plânsul și am privit înainte și în sus spre stelele ce ne-au arătat calea secretă. Prin inelul nopții ne-am împletit cu zorii în joc perfid, în joc mirific, în joc amețitor, în joc.. doar în joacă.
                Inima nu se va mai speria, chiar dacă ochii vor mai fi izvor pentru lacrimi. Nu se mai sperie de rupere, de durere, de luptă… acum , doar simte. Se stinge un soare, un altul se aprinde , cu sufletul plin de zări. Simte muzici , le simte ca pe un nou ecou. Șoaptele ei se topesc și se scurg pe pământul nou unde ciuturele au scos din apă nămolul învechit. Am pășit pe lângă nămol, dar și prin el mult timp . Picioarele mi-au fost uneori împiedicate de clisă. Parcă aș fi fost pe o altă planetă , străină, rece, imensă, unde doar urletul lupilor spărgea și împrăștia tăcere.

                Am alergat ades prin nopți însoțite de vise ce coborau peste lume șiraguri de stele mii, legănate și adunate fără înțeles . Purtam cu mine povara inimii și pustiul lacrimii. Îmi mai  limpezeam din când în când oboseala cu apă rece din izvorul promis și nu mă gândeam la somn, căci nu vedeam ieșirea spre lumină. Auzeam lumina, o simțeam, dar ochii îmi erau acoperiți de prostie, de neiertare, de nesupunere, de răzvrătirea eului din mine.  Numai vroiam să fiu eu… vroiam să fiu tu, femeia care de sute de ori mă privea cu milă din oglindă.

                Zbor iar printre amintiri, dintr-un timp în altul. Gândul mă învăluie , mă îmbrățișează cu brațe de fum... și vrea parcă să întoarcă vremea, o vreme care m-a condus cu sute, mii de ani în urmă. Aș vrea să simt din nou aroma zăpezilor, al florilor de mai, al ierbii. Umbrele se colorează, cerul se scutură de nori albi în noaptea plină de amintirea miresmelor. Miroase a liniște. O simt cum vine lin, fântână nesecată, simt că mă îndepărtez de toate sau poate cineva le îndepărtează pe toate. Mă cufund în tăcere , mă ascund în miezul ei, să nu mai ajungă la mine voci omenești… Nimic să nu mă mai ajungă… nici foșnete, nici amintiri, nimic.

Amintiri și pace … multă pace înflorește în mine o dată cu noaptea florilor de cleștar din preaplinul sufletului.  Miroase a munți și a râu și a pădure. Totul mi se pare că a luat-o de la început. Mi se pare că sunt iar mică, sunt iar embrion, sunt copil, sunt mică . Sunt atât de mică…
                De ieri, sau de azi… da , de azi iubirea divină îmi umple noaptea întunecată cu stele de iubire. Vor să-mi străjuiască drumul. Vor să-mi fie covor cald de pace și liniște. E multă lumină acum, e multă liniște. Mă răsfăț în această vară sacră, aducătoare a atâtor bucurii lăuntrice care la rândul lor aduc atâtea alte bucurii şi tot aşa. E o ploaie de frunze și flori multicolore, de fluturi ai bucuriei.
                Frunze galbene și albe și verzi și albastre de toamnă îmi foşnesc în suflet şi ţes gânduri, ca o ghirlandă ce mă învăluie, ce mă pune la adăpostul amintirilor. Frunzele ard … toamna foşneşte… și mă caută… Mă găsește și-mi aduce energie. Este viață ! O nouă viață ce se descătuşează peste necuprinsul cununii de gânduri . Întind mâinile după visele mele şi tremurând, caut lumina…. Lumina divină a iubirii.

Lumina mi-a adus toamna… toamna mea. Toamna care mă va însoți o vreme apoi mă va da în grija iernii. Toamna mă cheamă. Îi aud paşii … ce aproape este de mine. Mă atinge deja câte o frunză din pletele-i arămii. Glasul îi e precum un nechezat de inorog. Vine cântând. Ce bucurie! Câtă bucurie! E bucuria unei apariţii pe care mi-am dorit-o. Unicornul vine spre mine și m-o prezintă pe ea… ea cea care m-a privit zeci de ani zâmbind din oglindă. Sunt eu, sunt eu… întomnită . Mi-e toamna plină de fluturii amintirilor, dar mi-e așa de bine…. Sunt eu în toamna , cu toamna anilor mei.

Vorbesc cu femeia din geamul oglinzii. Ea îmi spune, eu îi spun… povestim. Ce bune prietene suntem noi două ! Ne-am certat de multe ori, dar nu am ținut ranchiună una pe cealaltă. Ne-am certat, ne-am împăcat. M-a învățat să mă iert, să mă iubesc, să mă accept așa cum sunt, m-a învățat să mă vindec de fricile, frustrările, defectele, neiubirile mele. Ce bine mi-au prins învățămintele ei ! Ce bine mă simt acum, că mi-am iertat greșelile ! Acum pot să iubesc, să iert și pe cei de lângă mine.

Mă întreb : cine a avut dreptate ? Cine a câștigat la loteria vieții ? femeia din oglindă, sau eu… ?!

Ca și cum cea din oglindă nu aș fi tot eu !

CU TINE TOAMNĂ

Mă cauți toamnă

printre ani,

printre păduri,

în frunza ruginită,

mă cauți iar

printre castani,

m-aștepți

în clipa obosită.

M-ascund de tine

și mi-e greu,

cu gândul tău

să mă mai lupt,

m-ascund în flori

de curcubeu,

din timp

cu viață să mă-nfrupt.

De mă-ntâlnesc cu tine

doamnă,

îți spun

că toamna mea-i frumoasă,

de anii mei

distinsă toamnă ,

nu mi-e rușine

și nu-mi pasă.

Cu tine

mă-nsoțesc la drum,

pășesc cu tine

și-ți zâmbesc ,

chiar de-mi sunt anii

nor de fum,

mă-nfrupt din tine

și trăiesc.

FĂ-MĂ FĂRĂ DE VINĂ

Zidește-mă-n lumină

lumină orbitoare,

petrece-mi lumânarea cenușii

spre mormânt,

scrie-mi pe suflet - suflet

și

uită-mă-n ietare,

sau

lasă-mi o secundă,

secunda pe pământ.

Sculptează-mă zeiță,

ia-mă apoi de mână,

du-mă spre cea cărare,

cărare

fără cale,

unește-mă cu tine

și haide-mi

împreună,

să ne-mbrăcăm o clipă

în hainele regale.

Cioplește-mă-n icoană,

fă-mă

fără de vină,

știu că-i o nerozie ceea ce-ți cer acum,

dar scrie-mă în timp,

fă-mă

pâinea-ți la cină,

iar eu

îți voi fi soră

și suflet,

câmpie,

râu

și drum.

Zidește-mă-n cuvinte,

cuvinte de clemență,

ai milă

și-ndurare

de gându-mi fără tiv,

înscrie-mă-n izvod ,

sloboade-audiență…

mai bine…

stau la rând,

la Domnul milostiv.

fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih  

Nu te mai întreba… ascultă-ți sufletul! Silvia Urlih

”Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti…
Iartă-i, oricum.
Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse…
Fii bun, oricum.
Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi…
Caută succesul, oricum.
Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela…
Fii cinstit şi sincer, oricum.
Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma intr-o zi…
Construieşte, oricum.
Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi…
Fii fericit, oricum.
Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine…
Fă bine, oricum.
Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată

de-ajuns…
Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.
La urma urmei, ce este între tine şi Dumnezeu…
N-a fost niciodată între tine şi ei. ” (Maica Tereza)

Prin rugăciuni , rugăciuni simple, reînviem speranța și ne întărim în fața provocărilor vieții. Roagă-te  și vei vedea că rugăciunea ta se intensifică și se adeverește. Roagă-te cu vorbele tale , dar roagă-te, căci nici nu știi ce putere au propriile tale cuvinte asupra sufletului și inimii tale. Rugăciunea îți influențează gândul, gândul îți influențează fapta, iar fapta îți conduce viața.

În sufletul nostru sufocat de sărăcia cuvintelor de mulțumire, nu prea mai gândim limpede... dar în concedii, în weekenduri vedem şi simţim că ne înconjoară frumusețea pământului acesta pe care viețuim .

Mândriţi-vă ! Eu mă mândresc ! Suntem un popor ales. Aici e vatra vechii Europe de aici se trag toate naţiile. ”Grădina Maicii Domnului'' aşa i-a spus Papa... oare de ce? Aşa că atunci când spunem Romania ar trebui să ne bucurăm că am fost şi suntem aici . Suntem daci, suntem Eminescu, Ştefan, Vlad , Mihai, suntem români.

Ai trecut poate prin experienţe nedorite, dureroase, oribile chiar. Pe moment ţi s-a părut că e nedrept ce ţi se întâmpla… dar după un timp, poate zile, poate ani, după ce ai reflectat îndelung asupra celor întâmplate, ai început să realizezi că fără a trece acele obstacole n-ai fi putut să-ţi cunoşti adevăratul potenţial, forţa şi puterea inimii , a dorințelor tale…

Toate acele experienţe care te-au zguduit în străfundurile fiinţei tale au fost asemeni unui catalizator. Nu erai conştient de forţele latente care zăceau în tine… ar fi putut rămâne dormitând în tine, fără ca tu să bănuieşti existenţa lor, fără să le scoţi la iveală şi să te minunezi de puterea lor… Dar te-ai trezit. Viața ți-a zâmbit și tu te întrebi ”Ce se întâmplă acum cu mine ? Cine sunt eu cel adevărat… cel de ieri… cel de azi ?! ” Nu te mai întreba și ascultă-ți sufletul. El știe foarte bine cine ești și de ce ești,ce trebuie să faci și cum să faci. Supune-te lui, căci el este conectat la divinitate și te va conduce pe drumul spre lumina divină. Până azi ai fost un om… azi simți că ceva se zbate în mintea și sufletul tău. Nu te mai supune minții… ascultă-ți sufletul, căci doar el, sufletul , se poate conecta la univers, acolo unde locuiește El, Dumnezeu.

Ți-ai dorit și-ți dorești confort. Ce însemnă de fapt pentru tine ”confort”?  Vrei să trăiești precum o floare printre buruieni ? vrei să nu te atingă nici un spin ? vrei să fii udat la rădăcină ? Vrei să primești lumina soarelui și atât ? Știi foarte bine că prea mule buruieni te sufocă, prea multă apă te usucă, prea mult soare te desființează. Într-un cuvânt, prea mult bine asigurat de cei din jurul tău te dezintegrează ca om, îți pierzi personalitatea. Nu ai să fii niciodată TU. Cine să  facă toate acestea pentru tine ? Părinții ? Prietenii ? Nimeni nu poate trăi în locul tău și pentru tine. Nu spera să trăieşti toată viaţa în zona de confort, pentru că nu vei ajunge să-ţi cunoşti adevărata valoare. Vei continua să crezi că eşti răţuşca cea urâtă, fără să bănui măcar că eşti de fapt o lebădă în devenire. Bucură-te de orice provocare! E o oportunitate de a-ţi testa limitele. Nu-ți fie teamă să mergi spre unde nu ai mai fost vreodată și nici să faci ceea ce nu ai mai făcut vreodată. Fii curajos ! Doar așa vei cunoaște ce nu ai cunoscut și vei avea ce nu ai avut!

Mai ții minte copilăria? Mai ții minte cum percepeai atunci lumea ? Ți-aduci aminte ce înseamnă să fii copil ? Ai uitat ? Îți reamintesc eu. Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, înseamnă să crezi în îngerii și să-i lași să te ocrotească, înseamnă să spui o rugăciune cu pălmuțele unite și privirea îndreptată spre cer,  înseamnă să transformi bostanii în calești, josnicia în noblețe, urâțenia în frumos și nimicul în orice, căci un copil poartă o zână în sufletul lui. Anii trec, copilul crește și uităm să mai păstrăm și să iubim copilul din noi. Schilodind inocența copilului, uităm să fim noi înșine, uităm să ne respectăm și să respectăm.

Am avut tristețile și neîmplinirile mele în copilărie , în adolescență, în tinerețe , la maturitate. Am trecut peste fapte care m-au marcat, dar care m-au întărit . Am reușit cumva să mă detașez de ele , să le privesc ca pe o etapă , o treaptă , o experiență care m-a ajutat la un moment dat să mă descopăr, să mă afirm , să mă definesc. Nu le lăsa , oricât de neplăcute ar fi , să-ți umbrească viața mai departe. Nu le poți uita , știu asta , au fost prea dureroase , dar nu le mai lăsa să te acapareze.   Rupe-te de trecut , păstrează-l doar în măsura în care te ajută , ca pe o experiență plăcută sau nu. Păstrează-l  doar ca pe o experiență care te face mai bun , mai puternic , mai înțelegător, mai iubitor de oameni, de viață. Nu lăsa tristeţea și dezamăgirile să te copleșească. Aruncă-le departe de tine. Nu le mai lăsa să te amărască. Ești o ființă minunată. E păcat să lași trecutul să te afecteze în continuare. Trăiește , acum, trăiește în prezent. Trăiește clipa. Lasă trecutul. Nu-l uita, nici n-ai putea , este al tău , dar nu-l mai lăsa să te rănească. Împacă-te cu tine ! Iubește viața, iar ea te va iubi pe tine. Trăiește ! Trăiește frumos și în armonie cu tine, cu sufletul tău, cu universul din tine !

Ce înseamnă de fapt a trăi ?! Transformă în lumină și bunătate tot ceea ce ești și tot ceea ce întâlneşti ! Prezentul din viață este doar partitura dintre trecut și viitor . Învaţă melodia trecutului, pentru a trăi în prezent și pleacă spre viitor ferm și hotărât. Cântă-i vieții ! Murmură-i melodia iubirii ! IUBEȘTE și vei fi iubit !Iartă și vei fi iertat ! Dăruiește și vei primi.

Suntem captivi zonei necunoscute a sufletului , a subconștientului . La un moment dat, simțim că se întâmplă ceva … ceva se revoltă în interiorul tău. Te străduiești să scoți la suprafață , să identifici și să cureți acel ceva de acolo , din adâncurile ființei tale, unde sunt depozitate lucrurile urâte, refulările și frustrările, gândurile negative, ambițiile, traumele sufletești din perioada copilăriei și a adolescenței, fricile, etc.

Întrebările și căutările continuă, cu sau fără rezultatul așteptat : liniștirea sufletească. Soluția din punctul meu de vedere este simplă: încredințează-te lui Dumnezeu atât cât te cunoști și cât simți despre tine și vei reuși să scoți la suprafață partea frumoasă din adâncurile necunoscute și întunecate ale sufletului. Vei ajunge să te cunoști pe tine însuți cu adevărat și în întregime. Te vei putea accepta cu calitățile, dar mai ales cu defectele tale, pe care te vei strădui să le transformi tot în calități. În plus, te vei trezi că ai ajuns la liman sau pe "malul celalalt", adică, ai ajuns la Dumnezeu.

POT FI SOARE

Soarele

ce-a fost închis în vremea lui adâncă,

a scos o rază

să-și încălzească-aripa,

și-a rupt din piept

durerile din stâncă

și a plecat cu timpul

să-și întâlnească

clipa.

În golul ce-a rămas

după furtună

și-a pus un pumn de lut

să-i fie leac

pelinul l-a amestecat cu miez

de lună

și l-a băut

cu nuferii albaștri de pe lac.

Din marmuri reci

și nude

a construit castele,

pe carnea ruptă în bucăți

a ridicat ogoare,

m-a scos din stânca goală

și m-a urcat pe stele

mi-a mai șoptit că SUNT…

că-s EU …

și pot fi soare.

DE VORBĂ CU TIMPUL

Știi ce mi-a spus aseară

timpul ?

Mi-a spus

că primăvara asta

e a mea,

că a venit să-mi umple

anotimpul

cu mine…

și cu soarele

din stea.

Știi…

aseară mi-a bătut la ușă

și m-a rugat s-arunc tristețea

în neant,

s-arunc cu aur

peste-a mea cenușă,

o nouă casă

să-mi clădesc

în diamant.

Și ușa

și ferestrele i le-am deschis,

în suflet

l-am poftit

la masă,

i-am pus pâine

și sare

și-o floare de cais

să înfloresc cu mine

în viața mea

din casă.

 fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih