Suflet bolnav - Silvia Urlih

Simți uneori că boala îți dă târcoale…. Sau poate că vrei să fii bolnav. Vrei să te doară orice altceva decât sufletul.  Ți-e rău și nu știi ce te doare exact. Te doare…. Te doare rău…  Stai în pat, cu ochii deschiși, cu privirea pierdută și te rogi să te doară ceva, să simți cum durerea îți sfâșie trupul, capul, orice… dar nu sufletul. Urli în tăcere, strigi după ajutor în gând, plângi fără lacrimi. Visezi cum vine spre tine un om îmbrăcat în halat alb, îți ia tensiunea, îți face toate analizele, dar uită să-ți verifice și sufletul. Pleacă și spune celor de lângă tine : Este clinic sănătos. Cum poate spune așa ceva, când tu urli de durere ?

Cândva, demult, cerusem să-mi fie încrustate pe trup steluțe albastre. S-au decolorat, la fel ca și visele mele. S-au decolorat, dar încă mai există. Caut cu disperare penelul să le recolorez, să le redau lumina. Păianjeni înfometați țes, folosindu-se de amintirile mele, o plasă, în care vor cădea pradă, rând pe rând, gândurile mele cele mai negre. Raftul pe care mi-am așezat sentimentele stă să cadă, iar cutia în care mi-am așezat planurile de viitor nu o mai găsesc.

Mă doare camera asta în care m-am zidit! Mă doare fereastra pe care mi-am decupat-o în piept! De ce? Pentru că sufletul meu e bolnav de lume, sătul de ură, pătruns de scârbă. Mi-e sufletul bolnav de iubire, mi-e sufletul trădat.

Mereu îmi fac curaj să fac ordine în suflet, și pentru asta aștept ploaia, să-mi spele supărările. Numai că în loc de ploaie se întâmplă să fie furtună și atunci totul se întunecă mai rău ca înainte.

Sunt unele răni care nu se pot vindeca. Și asta pentru că sufletul are memorie .Oricât de mult aș încerca să-mi îngrop coșmarurile, n-am să pot să le apropii de neființă. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să aștept zilele însorite și să las razele de speranță să-mi cuprindă privirea, să coboare în suflet și acolo să aducă lumina.

Cuvintele nu pot descrie exact  starea … durerea este cumplită… simți doar cum ți se scurge din trup tot. Simți cum din tine nu mai rămâne decât un glas stins, care strigă în șoaptă : vreau liniște ! vreau să trăiesc ! Nu mai vreau să mă doară ! N-mi mai strivi sufletul ! Mă doare ca și cum aș fi pierdut pe cineva foarte drag. Poate că sunt pe cale să pierd ? Sufletul vrea să mă părăsească? Vrea să alerge liber, să simtă aerul proaspăt, vrea să trăiască, vrea să iubească și să fie iubit.

Doar pentru că mi-am permis să cer linişte, o viaţă simplă şi mai ales să fiu lăsată în pace, doar pentru că ei văd că sunt un alt om , vor să mă ardă pe rugul durerii . De ce nu vor să mă accepte aşa cum sunt ? sau să mă evite ?  Nu e vorba că nu pot , ci e ceva mai simplu, mult mai simplu: nu mai vreau! Nu mai vreau şi nu mai pretind nimănui nimic, căci viaţa m-a lovit unde durea mai tare! Durerea asta din suflet te doare atât de tare şi din nefericire nu are tratament, te schimbă, te preface peste noapte în alt om ! Nu are tratament? Ba da ! Are! Are un tratament sigur.

Leacul ei miraculos se numește IUBIRE !
                Îmi doresc acum doar linişte, calm , nimic să nu stea în calea mea şi să nu încerce nimeni să mă devieze de la drumul meu , doar pentru că aşa vor ei sau pentru că aşa cred ei că e bine pentru mine. Doar eu ştiu ce e bine pentru mine şi ce simt că-mi face bine.

Acum doar mă doare sufletul. Vreau să bolesc. Vreau să mă hrănesc cu aerul iubirii. Îmi doresc să pot plânge, lacrimile să se transforme în torent de apă, în cascadă… să curgă peste mine cu tonele și să mă lase curată, limpede și liniștită. Vreau și trebuie să continui să fiu eu însămi. Nimeni și nimic nu mă mai poate determina să redevin păpușa pe care să o manevreze. Nimeni și nimic nu mă va mai determina să redevin ce-am fost. Viața este atât de simplă și de frumoasă! Vreau doar să fiu lăsată să trăiesc așa cum simt.

Am să alerg și acum, ca și în multe alte dăți acolo unde sufletul simte iubire , alinare și căldură. Acolo unde nu ajunge picior sau văz de om, acolo unde nimeni și nimic nu mă mai poate răni. Am să îngenunchez iar la umbra bunătății Tale și am să te rog, (pentru a câta oară ?) : Primește-mă Doamne la Tine !

COLIND CU CRÂNGUL

Pribeagă sunt…

pribeagă fără sac,

am lângă mine

doar ramura

de suflet,

colind cu crângul, cu muntele

și tac…

mă însoțește doar dorul

în neumblet.

Mă văd,

chip luminat în noapte de azur,

adorm

sub umbra gândului tomnatic,

aș vrea

pădurii verdele să-i fur,

să mă gătesc cu el

să-mi fie râu

pe jăratic.

Pribeagă sunt

la braț cu universul,

am în desagă doar faptele trăite,

mai am condeiul…

schițez cu suflet

versul,

lacrima-mi scrie șoapta

pe frunze

desfrunzite .

SUFLET BOLNAV

Sufletul mi-e bolnav de primăvară,

sufletu-mi plânge de tristețe amară,

sufletu-mi suspină de amintiri,

printre spinii de trandafiri.

Sufletu-mi strigă căutând într-o doară,

sufletu-mi suferă alergând spre seară,

sufletu-mi freamătă tremurând nevrotic,

amețit de prezentul haotic.

Sufletu-mi cântă , căutând alinare,

sufletu-mi zboară plin de apăsare,

sufletu-mi zace în tril de chitare,

pe aripă frântă de deznădejdi amare.

fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih