Ochii-mi plâng a neputință
și a
jale
și a
dor,
nu mai
pot să vadă ură
și
prostie-ascunsă-n frică,
curg
șuvoaie de sub pleoapă,
lacrima
își e izvor,
plânsu-n
mine știe sigur,
că-n cădere
se
ridică.
Ochii-mi
plâng
fără să
știe
că în plâns,
plânsu-i
alină,
lacrimi
scaldă-al meu obraz
să mă
spele de durere,
doare
soarele că-l doare,
doare
luna când se-nchină,
doare dorul
din izvor,
care
îndurare-și cere.
Ochii-mi
plâng
fără să
știe
că îi
doare nedreptatea,
nu mai
vor să vadă jale
și
umbriri
sub noi
umbriri,
vor să
vadă iar lumina
care
le-a-ntărit cetatea,
vor să
vadă-n nedreptate
zile
noi cu noi iubiri.
Silvia Urlih - 30.04.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu