Pășesc cu
sfială
pe-o zi din
ajun,
mi-e milă să
calc peste nopțile albe,
mai stau o
secundă,
respir să
m-adun,
nu știu
cum să strâng
amintirile-n
salbe.
Pășesc printre
spinii
ce-n tălpi
încă-mi sunt,
mai caut un mac
pe câmp plin de
miriști,
mă uit către
mine,
mă văd pe
pământ,
ceva-n mine
strigă :
tu nu vezi
că-ți ești?
Pășesc peste
nopți,
pășesc peste
zile,
și zile și
nopți
îmi spun c-am
albit,
mi-s pașii spre
munți
sau mă duc
către vale,
mă-ntreb în
amurg,
cât mai am de
pășit.
Silvia Urlih - 13.04.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu