Ce aș face dacă aș fi Dumnezeu pentru o zi ?!- Silvia Urlih

Mi-am lansat o provocare. Mi-am răspuns la o întrebare :  ”Ce ai face dacă ai fi pentru o zi Dumnezeu ?”Ce provocare… ce întrebare… Dar poate fi cineva Dumnezeu ?... aici pe pământ , sau în ceruri ? Bineînțeles că nu, dar… întrebarea-i întrebare.
             O zi să fiu Dumnezeu… eu, umilul fir de praf de pe crucea Fiului Său, să fiu Dumnezeu… eu, cea care sunt doar expirația divinității , sau strănutul Său. Dumnezeu nu pot fi, dar pot fi zâmbetul Lui, pot fi iubirea pe care El mi-o dăruiește, pot fi gândul Lui. Pot fi auzul , pot fi floarea sădită de El , ce se leagănă uneori sau permanent sub greutatea dojenilor Sale. Pot fi ogorul care plânge sub arșița invidiei și lenevirii pământenilor. Pot fi codrul fără pomii distruși de buldozere. Pot fi Dunărea ce curge spre Mare, spre acasă a ei,  grăbindu-se să-i povestească despre  durerile ei, despre lacrimile strânse în curgerea ei spre casă. Pot fi râul care a îmbrățișat fără voia lui  sufletele vinovate sau nevinovate . Pot fi și glasul tânguit al păsărilor migratoare. Pot fi lacrimile cerului strânse în broboane fine de ploaie. Pot fi chiar eu, un boț de lut plămădit cu grijă de palmele Lui… Pot fi iubirea, respirația, iertarea, mângâierea Lui… Câte nu pot fi…
               Ce aș face ? Aș face exact ceea ce El, Dumnezeu a făcut. Aș face lumea în 6 zile, iar în a șaptea zi m-aș odihni. Aș face trupul omului așa cum l-a făcut  El,apoi i-aș picura stropi de suflet .  Și apoi… apoi i-aș pune pe oameni la încercări… le-aș testa credința, rezistența, iubirea . Aș vrea să știu cât de mult m-ar înțelege, cât de mulți mi-ar auzi plânsetul, cât de mulți mi-ar vedea lacrima. Aș vrea să știu câți dintre fii mei au înțeles care le este drumul spre acasă… câți dintre ei mi-au acceptat iubirea și câți știu să o dăruiască celorlalți necondiționat. Aș dărui săracului inteligență, iar bogatului milostenie.
            Mi-aș dori.. Mi-aș dori să fiu eu, umilul meu Dumnezeu . Să-I pot accepta în totalitate iubirea, înțelegerea, răbdarea, înțelepciunea, bunătatea. Mi-aș dori ca în sufletul meu să-și găsească adăpost iubirea divină. Mi-aș dori să pot apoi oferi oamenilor iubirea, fără a fi greșit înțeleasă. Mi-aș dori să-i fiu lumina ochilor Lui pe pământ, până când mă voi întoarce iar acasă, acolo de unde El m-a trimis aici. Mi-aș dori să învăț să mă iert, pentru a putea apoi să-i iert și pe cei din preajma mea, să pot să mă iubesc, pentru a putea iubi .
        Dacă aș fi… dar nimeni nu poate fi Dumnezeu , așa că… eu doar Îl iubesc ! îngenunchez și mă rog Lui ….

Tu, prieten drag, ce-ai face dacă ai fi pentru o zi Dumnezeu ?

RUGĂ SPRE CER

Primește –mi Doamne ruga spre cerul Tău

Adu-mi iertarea gândului din plânset

Fii bun cu mine, Dumnezeul meu

Și iartă-mi lacrima din suflet.

Primește Doamne închinarea rece

Învață-mă să fiu cu mine iertătoare

Fă lacrima din suflet să îmi sece

Și iartă-mă căci sunt doar muritoare.

Primește Doamne fulgerul ce-mi stinge

Cu lacrimi cântul dorului fierbinte

Iartă-mi iar sufletul ce plânge

Ia-mi gândurile ce mă ard prin minte

Primește-mi Doamne sufletul la cer

Învață-mă să știu cum să iubesc

Iubirea mea în dar să ți-o ofer

Iubirea sufletului cum să ți-o dăruiesc.

fragment din cartea „Biserica sufletului meu”- Silvia Urlih

Pe tine ce te revoltă ? Silvia Urlih

Mă revoltă nedreptatea, minciuna, violența. Mă revoltă lejeritatea cu care ,  analizăm un om doar de la prima vedere: frumos – urât…deștept – prost. Mă revoltă lingușeala… ușurința cu care unii oameni calcă pe cadavre pentru a-și atinge scopuri .

Frumusețea și urâțenia lumii , merg braț la braț pe aleea universului.

Binele și răul, crescute din aceeași rădăcină a sufletului . Flori frumos mirositoare sau ierburi cu iz înecăcios … O floare și un scaiete .

Oamenii  – oglinzi în care ne reflectăm prin vorbele, prin faptele noastre…. măști în spatele cărora se ascund suflete.

Lumea și oamenii ei , ce-i dau viață . Unii ”frumoși”,unii, indiferenți,alții ” urâți”.  Destui însă , cei ce cu adevărat, dau sens acestei lumi, transformând urâțenia în frumusețe, cei ce cu trudă culeg dintre ierburi , florile.

Suntem singurii în măsură să decidem, ce floare a sufletului o îngrijim să crească….floarea ce-ți luminează chipul, sau iarba ce te urâțește .

Știu exact cum e lumea și nu-mi fac nici o iluzie. Sau poate că-mi fac. Îmi doresc să trăiesc într-o lume perfectă, sau aproape perfectă. Îmi doresc să văd cât mai multe flori frumos mirositoare, îmi doresc să am lângă sufletul meu o grădină imensă de flori, iar eu să mă pierd printre ele.  Îmi doresc să pot călca peste livezi înflorite.

                Înainte de a condamna, de a pune etichete, de a judeca ,e un moment ,  atunci și acolo, în care nu trebuie altceva, decât să fii om. Un om ce privește în oglinda ce-i reflectă imagina, propria imagine.

Ce mă revoltă ? Vorbele. Vorbele grele , vorbele  urâte, vorbele fondate sau nefondate și lejeritatea cu care uneori,  cataloghează , îndosariază și clasează o situație de viață într-o fracțiune de secundă.

Mă revoltă că atunci când un om se străduiește să construiască ceva frumos sunt zeci de oameni care se străduiesc să demoleze , să-l denigreze. ”Să moară și capra vecinului”. ”Dacă eu nu sunt capabil, să nu poți nici tu !”

Nu, nu mă întreb când oare, unii dintre noi, au devenit răi, invidioși . Asta ar însemna să-mi răspund la întrebarea ” dar când oare au fost altfel ? ”. Nu mă întreb cine ne dă dreptul să judecăm ceea ce doar masca lasă să se vadă. Știm noi ce se află în spatele măștii ? Știm noi cine e cu adevărat în spatele măștii pe care o purtăm tocmai pentru a ne ascunde sufletul ? Știm noi ,că tot noi ne siluim a purta măști ? Alegem din grămadă, masca cea mai opacă pentru a ne apăra, pentru a fi parte a negurii lumii, pentru a supraviețui în jungla încâlcită a omenirii.

Mă străduiesc, zi de zi , să nu uit să fiu OM, om cu suflet ce privește , acceptă și iubește un alt om , un suflet…. Om ce nu-și mai acceptă sufletul îmbrăcat în haina urâtă a judecății. Cine sunt eu să judec ?

Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face !

LUMINA VIE A IUBIRII FIE CU TINE !

STRIGĂT CĂTRE LUME !

De ce nu vă vedeți de viața voastră ?

De ce de mine nu mai aveți loc ?

Nu v-am cerut nimic,

cresc ca o floare-n glastră,

nu vă voi deranja vreodată !

Nu , deloc !

Știți voi cumva ce drame am trăit ?

Știți voi cumva ce e-n sufletul meu ?

Lăsați-mă, nu am să vă permit

să-mi stați pe suflet,

vreau să fiu EU mereu !

Nu v-am cerut până acum,

n-am să vă cer nici mâine…

când greu mi-a fost,

nu am cerșit la nimeni ajutorul,

când v-am chemat,

voi nu m-ați auzit….

n-am cerut pâine,

ceream un umăr,

vroiam să-mi plâng doar dorul.

Strig astăzi către voi :

Nu-mi pasă !

Degeaba clevetiți pe seama mea !

Îmi văd de drum,

de-a mea credință

și nu-mi pasă !

Îmi văd de vis,

nicicând nu-l voi abandona !

Zile în șir am plâns fără să știți….

eram pe moarte,

mi-era greu,

nu aveam ce mânca…

nu v-am cerut nimic,

voi erați fericiți….

singură am aruncat în mare ce mă îndurera.

Când mâna către mine ați întins,

v-am fost alături,

nu v-am tratat cu nepăsare,

am plâns cu voi,

v-am ajutat ,

nimic nu am pretins…

vreau azi să mă lăsați,

nu-mi stăviliți a mea urcare.

Mă rog la bunul Dumnezeu să vă ajute,

lumină-n suflete să vă sădească,

vreau să vă ierte greșelile avute,

vă fie viața limpede,

Domnul cu milă să vă însoțească !

Astăzi, eu vă ofer câte un soare,

îl dăruiesc din inimă,

cu sufletul deschis,

vă dau și sufletul

chiar dacă uneori mă doare ….

Uitați de mine,

vedeți-vă de-al vostru vis !

  

EU ÎL AM PE DUMNEZEU

Mi-ați intentat procesul vieții ,

mă judecați

fără să știți,

că inima îmi e un munte

și sufletul îmi e vioară…

mă răstigniți pe cruci de foc,

loviți cu piatra

și fugiți…

fugiți de voi și-a voastre fapte,

de viața voastră de ocară.

În lanțuri vreți să mă legați,

în cuști cu lei

să mă-ngropați,

vreți soarele să mi-l luați,

dar eu mai am

un colț de lună,

eu am lumina din icoană

și știu că voi îmi sunteți frați,

voi îmi dați ură,

eu iubire ,

iar steaua mea n-o să apună.

Mi-ați intentat procesul vieții…

v-ați înșelat…

poate nu știți

că-s apărată de iubire

,că vă iubesc

și nu-i clișeu,

că vreau să fiți lumină vie,

să fiți iubiți și fericiți…

de mine nu fă fie grijă,

căci eu îl am pe Dumnezeu.

 fragment din cartea „Biserica sufletului meu” Silvia Urlih

Doamne, ce de zile, ce de nopți ! - Silvia Urlih

De curând am împlini niște ani. Dacă-i număr, vor trece de jumătate de secol…. Hmm… nici nu pot rosti cifra… Prea sunt mulți ! Dar, mă uit în buletin și el îmi arată negru pe alb că … atâția sunt…. 19700... aproape douăzeci de mii de zile. Zile și nopți .

Doamne, ce de zile, ce de nopți !

Sunt așa de mulți ani de când viața mi-a bătut la ușă, iar eu i-am deschis….de când mi-am luat crucea pe umeri și am început să urc… și de atunci tot urc. Oare sunt vârful dealului, sau am început să cobor ? Mai simt răceala pământului, sau deja zbor ? În amărâții ăștia de ani, am tot căutat , până m-am rătăcit printre ei. Ce au fost anii mei , pentru mine ?! Căutări, rătăciri, găsiri și regăsiri, realizări, neîmpliniri...

Am fost primăvară… vară… acum sunt puțin toamnă… abia am călcat în ea. Îmi iau toamna de braț și începem a povesti. Știi ce mi-a spus ? Mi-a spus că toamna este cel mai bogat anotimp. Dar mi-a mai spus ceva .Mi-a spus că trecerea spre iarnă este foarte rapidă. Să am mare grijă cum culeg roadele și în ce cămară a sufletului le adun.

Deja simt cum , cu pași repezi mă îndrept spre iarnă, când voi fi albă… din creștet până-n tălpi voi fi ninsă. Mă uit cu ochii minții înapoi în timp și-mi cat primăvara, vara… dar nu le mai găsesc. S-or fi pierdut, s-or fi irosit… Dar oare chiar s-au pierdut ? Nu, nu s-au pierdut, deși a fost o vreme când credeam că au trecut anii pe lângă mine fără rost. Nu, nu s-au pierdut. Au lăsat în sufletul meu amprente de neuitat, pentru că nimic din ceea ce am trăit nu a fost întâmplător. Fiecare trăire mi-a dat o lecție. Am plâns, nu mi-a convenit, dar am înțeles că nimic nu e întâmplare. Totul, dar absolut totul e rânduială.

M-a căutat toamna și m-a găsit. S-o accept, să n-o accept… Întrebare la care răspund prompt : O accept. O accept cu primăvara și vara din ea. O accept pentru că …. pentru că e a mea, pentru că a venit ea lângă mine, peste mine , îmbrăcându-mă în straie noi de simțire, de gândire . Mi-am deschis poarta sufletului și am primit-o zâmbind. M-a gătit cu aripi de frunze ruginii, dar puternice. Mi-a prins în păr liane de speranță. Mi-am făcut din ea, din liana plină de speranță, coroniță. M-a așezat în fața oglinzii și mi-a arătat o femeie nouă, o femeie căreia nu-i mai este frică de nimic. De ce să-mi mai fie frică ? A venit ea, toamna și mi-a spus că viața e frumoasă, că viața trebuie trăită , prețuind fiecare clipă.

Răscolesc cu palmele, frunzele anilor ce s-au întins precum un covor sub tălpile-mi goale. Arunc frunzele ruginii, verzi, galbene, aurii ,deasupra capului, iar din ele plouă peste mine cu amintiri. Mă joc cu amintirile puțin, apoi le las să cadă iar pe covorul de frunze. Frunzele anilor mei trecuți. Frunze îngălbenite pe care le presez în albumul vieții . Frunze veștede ? Nu… frunze vii… amintiri vii .

Ce frumoasă ești toamnă ! Ce bogată și plină de împliniri ești !

SOMN

Am adormit

o clipă

la umbra șoaptelor,

am adormit

și am visat că nu mai sunt,

c-am fost

doar visul

din paharul gândurilor

ce a zăcut o clipă

pe pământ.

În somn,

mi-a apărut în față

un copil,

fetiță rumenă-mbrăcată în vestală…

m-a luat de mână

și am pornit subtil

să scriem zilele și nopțile

în ceasul din petală.

Am aranjat petalele-n clepsidra-ntunecată

nisipul ei

a curs ușor

pe noi…

pe mine,

femeia pârguită-n judecată

pe ea,

fetița născută din trifoi.

fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih

Durerea nu este iubire - Silvia Urlih

Undeva, într-un pat de spital o femeie suferă. O femeie care a crescut unsprezece copii , respiră cu greu , încercând să mai mențină vie flacăra lumânării vieții ei . O femeie, aflată acum în iarna vieții plânge tăcut . Plânge cu amare și liniștite lacrimi. Nu vrea să plângă, dar lacrimile alunecă pe obrajii plini de vânătăi. Încearcă din răsputeri să-și spele suferințele trupești prin rugă. Îl cheamă la ea pe Dumnezeu. Oare va veni ? Oare va putea să-i aline suferința , clipele de coșmar prin care trece acum ?

S-a născut prin durerile mamei sale, a plâns la nașterea sa, a crescut în suferința propriei existențe, iar acum, la anii bătrâneții, plânge iar, dar nu de fericire… de întristare, de durere. Acum, când are dreptul la liniște ,după o lungă viață de sacrificii și dăruire, cineva, omul alături de care a împărțit și binele și răul a maltratat-o psihic și fizic. Acum, abia respiră într-un pat de spital. Viața ei abia mai atârnă de un fir țesut de un păianjen hulpav. Abia de-mi mai poate vedea trupul plin de vânătăi…. Vânătăi provocate de cel alături de care și-a petrecut zeci de ani de viață, alături de care a împărțit și binele și răul, alături de care a crescut și educat copiii. Fiecare dintre cei 11 copii sunt la casele lor, cu problemele și bucuriile lor. Pentru fiecare dintre ei a suferit sau s-a bucurat. Acum… acum inima ei abia mai bate. Acum, printre pleoapele tumefiate , abia de-i mai zărește. Vin toți, unul după celălalt să o vadă, să-i aline suferința.. să-i ceară iertare. Vin muți de durere la patul ei. Sfâșiați de durerea prin care trece mama lor, bătrâna lor mamă. De ce ? De ce toate acestea ? Cum poți alina durerea unei mame bătute crunt de tatăl lor ? Cum să te răzbuni pe el ? Cum s-o alini pe ea ?

De ce o femeie veselă, harnică, care și-a pregătit cu dragoste pentru viață copiii, nu este lăsată să-și trăiască ultimele zile în liniște și pace ? De ce un om care până mai ieri o iubea, o diviniza , astăzi încearcă să scape de acest suflet neputincios maltratând-o ? Ce se întâmplă în mintea unui om aflat la a treia tinerețe ? Cum se poate schimba un om blând într-un monstru ? Să fie slăbiciune ? Să fie neputința omului de a mai lupta cu îngerul întunericului ? Să fie o altă dragoste … târzie ? Să i se fi întunecat mintea într-atât încât să o omoare din bătaie pe cea care i-a stat alături zeci de ani ?

Mai simte durere fizică femeia care șade fără simțire pe un pat de spital ? Ce o doare mai tare ? Trupul, sufletul, sau gândul ? Trupul din pricina loviturilor, sufletul din pricina trădării, sau gândul ce aleargă spre ultimul licăr de viață ?

Aveți voi vreun răspuns ? Eu nu am…. doar mă întreb, fără a judeca. Judecata va veni de la Dumnezeu.

După trei zile de dureri chinuitoare , femeia, biata femeie, alege viața de dincolo de viață. Alege să părăsească pământul din pământ , pentru pământul din cer. Pleacă lăsând în urma ei lacrimile a unsprezece copii. Pleacă lăsând în urmă agoniseala de-o viață. Pleacă fără regrete, fără a judeca pe nimeni. Pleacă, așa cum a venit, plângând.

Plâng și copiii ei… plâng pentru că mama lor nu merita un astfel de sfârșit. Plâng …. Doar atât… plâng.

MĂICUȚEI MELE

Ce simți când se deschide cerul din pământ ?

Ce simți când între ceruri, o conduci pe mama ?

Rămân atâtea cuvinte nerostite de descânt

când îi acoperi ochii cu năframa.

O cauți, o tot cauți printre grădini pustii,

te rogi la nori să se deschidă , să o găsești acasă,

nici lacrimă nu ai, s-o chemi printre cei vii,

căci știi că e acum o cruce adormită de mătasă.

O flacără a fost, o lumânare vie peste timp,

a ars pe rugul izvorului din ceruri răsărit,

clipă cu viață a strâns  în ultim anotimp

și s-a întors tăcută peste câmpiile de unde a venit.

Cântați chitări, cântați și voi viori,

plânsul să mi-l acoperiți cu plânsul vostru,

azi, mama a plecat pe drumul dintre nori

să fie lângă cel ce este…. TATĂL NOSTRU….

Nu plângeți, nu vă tânguiți , chitări măiastre,

al mamei mele cânt doinit astăzi s-a stins…

ea lângă îngeri e chemată, în casele albastre

să locuiască la sânul cuprinsului de necuprins.
fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih

Fii actorul care-și decide viața- Silvia Urlih

Înainte de a-mi da seama, m-am trezit singură. Plânge singurătatea cu vorbe desenate , pictate cu lacrimi sângerii. Unde sunt eu aici, pe scena vieții ? Unde am fost până acum ? Cine sunt, Cine ești tu, tu cel cu care mi-am împărțit singurătatea ?  În care act al piesei pe care am jucat-o mă aflu ?

Scena acum e goală. Sunt Eu, ești TU. Am fost cândva NOI. Rolul meu în piesa noastră s-a sfârșit. Cortina a căzut peste amintiri, peste dureri, peste speranțele ce mi le-am cântat alături de tine. Să plâng ? Să râd ? ce să aleg ? Să plâng ? Nu, nu mai vreau. Prea multe lacrimi am vărsat pentru tine. Să râd ? Da, trebuie să râd zorilor dimineții .Trebuie să-mi deschid sufletul. Trebuie să mă descătușez de tine, de lanțurile cu care m-ai legat strâns printr-o bucată de hârtie în care mi-ai dat numele tău. Soarele trebuie să răsară așa cum mi-am dorit , așa cum doar în vis l-am văzut.

Pe scena vieții noastre doar eu am jucat cinstit, doar eu mi-am deschis sufletul către tine. Tu, tu ți-ai construit un bloc de gheață în care te-ai zidit cu zeci de gânduri dușmănoase, , negre, pesimiste, rele. Ți-ai ascuns simțămintele și le-ai încuiat cu mii de lacăte.  Nu ai lăsat să pătrundă nimic până la ele. Te-ai zidit în orgoliu, mândrie, frustrări. Nu ai lăsat să pătrundă flacăra iubirii mele să-ți topească răutatea sufletului. M-ai gonit din viața ta , mi-ai dat ”libertatea” de a fugi în mine, cu mine, de tine, de noi.

Acum m-ai pierdut. Nu te-ai așteptat să fug… să plec din viața ta după ce amar de ani am stat lângă tine așteptând să te dezgheți. Ești singur ? Ți-e greu acum ? Îmi spui că m-ai iubit ? că mă iubești ? că mă vei iubi ? Cum ? Când ? Cum poți iubi un om zeci de ani fără să i-o arăți ? Ce fel de iubire este aceea în care tăcerea , răceala și frustrarea sunt primordiale ? Actul din piesa în care noi doi am făcut parte s-a încheiat. Cortina a căzut peste lacrimile mele, peste indiferența ta. Probabil că nu am învățat bine rolurile ?”Regizorul” nu ne-a instruit ? sau poate că unul dintre noi a fost un actor mai bun ? Cine a fost sincer ? Cine a jucat doar rolul în piesă ? Eu nu mă mai întreb. După zeci de ani în care am împărțit singurătatea am obosit. Nu mai vreau să joc în piesa noastră. M-am trezit și nu mai vreau să –ți ascult tăcerea. Duritatea cu care îmi zâmbești acum mă doare. Zâmbetul tău e fals.

Se uită spectatorii muți de uimire la mine, la tine, la noi. Luminile se sting, ascunzându-ne în întuneric , pe scana goală, pustie. Eu vreau lumină. Caut lumina reflectorului. Tu ? Tu ? Tu ai preferat să te ascunzi în continuare în întuneric, cauți să stai pitit după cortina vieții tale, a vieții noastre. Eu nu mai vreau să joc teatru. Vreau să fiu eu însămi. Vreau să mă ascund în uitare, vreau să dansez liber în fața cortinei ce tocmai a căzut. Vreau ca spectatorii să vadă o piesă adevărată. Vreau să-mi joc rolul vieții cu sufletul, fără măști care să-mi ascundă lacrima de pe chip.

Se uită pe scana goală spectatorii și plâng. De ce plâng ? Pe scana noastră a rămas doar el. Pe ea au gonit-o palmele lui, cuvintele lui dure, seci, răceala lui, tăcerea lui.

El a rămas să cânte muzica tăcerii. Ea a ales să iasă în soare să cânte liber. Ea vrea să renască. Nu plângeți ! Piesa lor s-a încheiat. Piesa ei continuă. Piesa lui ? … continuă și ea.

                Întrebări, răspunsuri, … să mă cert ? să mă judec ? E prea târziu să o iau de la capăt ? Unde să plec ? Unde să plec acum, când amurgul vieții mi-e atât de aproape…  Să fac ceea ce ar fi trebuit să fac cu mulți, foarte mulți ani în urmă ? De ce nu am făcut-o până acum ? Din lașitate ? De teama de necunoscut ? De frica față de el ? De rușinea spectatorilor ? Ce știu ei, spectatorii ? Ei știu doar ce am lăsat noi, actorii să se vadă. Ne-am jucat foarte bine rolurile în fața lor, a spectatorilor. Eram nepregătită ? Sunt azi pregătită ? Mai pot juca rolul pe care mi l-am asumat până acum ? Nu, nu mai sunt în stare să  joc rolul acesta. Aripile mi s-au frânt…. Iar s-au frânt. Am rămas doar cu o aripă. I-am pus prea multe atele, prea de multe ori am bandajat-o. Oasele i s-au fracturat în prea multe locuri. Dar vreau să zbor !!! Vreau să-mi reiau zborul ! E prea târziu ? NU, niciodată nu e prea târziu să reînveți să zbori. Niciodată nu e prea târziu să redevii actor al vieții tale ! Încă se mai pot repara multe ! Să plutești pe aripa vieții nu e niciodată prea târziu. TREBUIE să zbori ! toată viața trebuie să zbori. Uneori în zbor te dărâmă uraganele. Te dărâmă, cazi, dar cu credință reușești să te ridici. Dumnezeu nu te uită niciodată. Te ia pe aripa lui ocrotitoare și te înalță. Uneori te înalță mai sus decât ți-ai fi putut dori.

                Mai devreme sau mai târziu te vei trezi . Trezește-te azi. Mâine poate fi prea târziu… trezește-te până nu e prea târziu !

A căzut cortina peste unul, două, teri, acte. Urmează să joci un alt act din piesa vieții tale . Poate fi ultimul, poate fi epilogul… Cine știe ? Doar Dumnezeu știe ce va fi !

               

ȘTERG ZIUA DE CENUȘĂ

M-am rătăcit

în noaptea

ce doarme-n univers,

dinspre apus,

o lumânare îmi strigă

s-o aprind ,

lumină să îi dau,

să-i fiu un ultim vers,

cât încă n-am murit,

pământul meu în brațe cât încă îl cuprind.

Din noaptea-ntunecoasă,

mă vede răsăritul,

mă-nlăcrimez cu el

să mă topesc

în rouă,

îmi iau lacrima-n palme,

îi simt încet

sfârșitul,

mă las de drum condusă

pe calea mea

cea nouă.

Mă-nlăcrimează ziua din ziua așteptată,

strâng

lacrima iubirii

în cupe de smarald,

șterg ziua de cenușă ,

o răsădesc

mușcată,

o cresc

și-mi fac ocean

în apa-i să mă scald.

Fragment din cartea „Biserica sufletului meu” autor Silvia Urlih