Fii actorul care-și decide viața- Silvia Urlih

Înainte de a-mi da seama, m-am trezit singură. Plânge singurătatea cu vorbe desenate , pictate cu lacrimi sângerii. Unde sunt eu aici, pe scena vieții ? Unde am fost până acum ? Cine sunt, Cine ești tu, tu cel cu care mi-am împărțit singurătatea ?  În care act al piesei pe care am jucat-o mă aflu ?

Scena acum e goală. Sunt Eu, ești TU. Am fost cândva NOI. Rolul meu în piesa noastră s-a sfârșit. Cortina a căzut peste amintiri, peste dureri, peste speranțele ce mi le-am cântat alături de tine. Să plâng ? Să râd ? ce să aleg ? Să plâng ? Nu, nu mai vreau. Prea multe lacrimi am vărsat pentru tine. Să râd ? Da, trebuie să râd zorilor dimineții .Trebuie să-mi deschid sufletul. Trebuie să mă descătușez de tine, de lanțurile cu care m-ai legat strâns printr-o bucată de hârtie în care mi-ai dat numele tău. Soarele trebuie să răsară așa cum mi-am dorit , așa cum doar în vis l-am văzut.

Pe scena vieții noastre doar eu am jucat cinstit, doar eu mi-am deschis sufletul către tine. Tu, tu ți-ai construit un bloc de gheață în care te-ai zidit cu zeci de gânduri dușmănoase, , negre, pesimiste, rele. Ți-ai ascuns simțămintele și le-ai încuiat cu mii de lacăte.  Nu ai lăsat să pătrundă nimic până la ele. Te-ai zidit în orgoliu, mândrie, frustrări. Nu ai lăsat să pătrundă flacăra iubirii mele să-ți topească răutatea sufletului. M-ai gonit din viața ta , mi-ai dat ”libertatea” de a fugi în mine, cu mine, de tine, de noi.

Acum m-ai pierdut. Nu te-ai așteptat să fug… să plec din viața ta după ce amar de ani am stat lângă tine așteptând să te dezgheți. Ești singur ? Ți-e greu acum ? Îmi spui că m-ai iubit ? că mă iubești ? că mă vei iubi ? Cum ? Când ? Cum poți iubi un om zeci de ani fără să i-o arăți ? Ce fel de iubire este aceea în care tăcerea , răceala și frustrarea sunt primordiale ? Actul din piesa în care noi doi am făcut parte s-a încheiat. Cortina a căzut peste lacrimile mele, peste indiferența ta. Probabil că nu am învățat bine rolurile ?”Regizorul” nu ne-a instruit ? sau poate că unul dintre noi a fost un actor mai bun ? Cine a fost sincer ? Cine a jucat doar rolul în piesă ? Eu nu mă mai întreb. După zeci de ani în care am împărțit singurătatea am obosit. Nu mai vreau să joc în piesa noastră. M-am trezit și nu mai vreau să –ți ascult tăcerea. Duritatea cu care îmi zâmbești acum mă doare. Zâmbetul tău e fals.

Se uită spectatorii muți de uimire la mine, la tine, la noi. Luminile se sting, ascunzându-ne în întuneric , pe scana goală, pustie. Eu vreau lumină. Caut lumina reflectorului. Tu ? Tu ? Tu ai preferat să te ascunzi în continuare în întuneric, cauți să stai pitit după cortina vieții tale, a vieții noastre. Eu nu mai vreau să joc teatru. Vreau să fiu eu însămi. Vreau să mă ascund în uitare, vreau să dansez liber în fața cortinei ce tocmai a căzut. Vreau ca spectatorii să vadă o piesă adevărată. Vreau să-mi joc rolul vieții cu sufletul, fără măști care să-mi ascundă lacrima de pe chip.

Se uită pe scana goală spectatorii și plâng. De ce plâng ? Pe scana noastră a rămas doar el. Pe ea au gonit-o palmele lui, cuvintele lui dure, seci, răceala lui, tăcerea lui.

El a rămas să cânte muzica tăcerii. Ea a ales să iasă în soare să cânte liber. Ea vrea să renască. Nu plângeți ! Piesa lor s-a încheiat. Piesa ei continuă. Piesa lui ? … continuă și ea.

                Întrebări, răspunsuri, … să mă cert ? să mă judec ? E prea târziu să o iau de la capăt ? Unde să plec ? Unde să plec acum, când amurgul vieții mi-e atât de aproape…  Să fac ceea ce ar fi trebuit să fac cu mulți, foarte mulți ani în urmă ? De ce nu am făcut-o până acum ? Din lașitate ? De teama de necunoscut ? De frica față de el ? De rușinea spectatorilor ? Ce știu ei, spectatorii ? Ei știu doar ce am lăsat noi, actorii să se vadă. Ne-am jucat foarte bine rolurile în fața lor, a spectatorilor. Eram nepregătită ? Sunt azi pregătită ? Mai pot juca rolul pe care mi l-am asumat până acum ? Nu, nu mai sunt în stare să  joc rolul acesta. Aripile mi s-au frânt…. Iar s-au frânt. Am rămas doar cu o aripă. I-am pus prea multe atele, prea de multe ori am bandajat-o. Oasele i s-au fracturat în prea multe locuri. Dar vreau să zbor !!! Vreau să-mi reiau zborul ! E prea târziu ? NU, niciodată nu e prea târziu să reînveți să zbori. Niciodată nu e prea târziu să redevii actor al vieții tale ! Încă se mai pot repara multe ! Să plutești pe aripa vieții nu e niciodată prea târziu. TREBUIE să zbori ! toată viața trebuie să zbori. Uneori în zbor te dărâmă uraganele. Te dărâmă, cazi, dar cu credință reușești să te ridici. Dumnezeu nu te uită niciodată. Te ia pe aripa lui ocrotitoare și te înalță. Uneori te înalță mai sus decât ți-ai fi putut dori.

                Mai devreme sau mai târziu te vei trezi . Trezește-te azi. Mâine poate fi prea târziu… trezește-te până nu e prea târziu !

A căzut cortina peste unul, două, teri, acte. Urmează să joci un alt act din piesa vieții tale . Poate fi ultimul, poate fi epilogul… Cine știe ? Doar Dumnezeu știe ce va fi !

               

ȘTERG ZIUA DE CENUȘĂ

M-am rătăcit

în noaptea

ce doarme-n univers,

dinspre apus,

o lumânare îmi strigă

s-o aprind ,

lumină să îi dau,

să-i fiu un ultim vers,

cât încă n-am murit,

pământul meu în brațe cât încă îl cuprind.

Din noaptea-ntunecoasă,

mă vede răsăritul,

mă-nlăcrimez cu el

să mă topesc

în rouă,

îmi iau lacrima-n palme,

îi simt încet

sfârșitul,

mă las de drum condusă

pe calea mea

cea nouă.

Mă-nlăcrimează ziua din ziua așteptată,

strâng

lacrima iubirii

în cupe de smarald,

șterg ziua de cenușă ,

o răsădesc

mușcată,

o cresc

și-mi fac ocean

în apa-i să mă scald.

Fragment din cartea „Biserica sufletului meu” autor Silvia Urlih