Doamne, ce de zile, ce de nopți ! - Silvia Urlih

De curând am împlini niște ani. Dacă-i număr, vor trece de jumătate de secol…. Hmm… nici nu pot rosti cifra… Prea sunt mulți ! Dar, mă uit în buletin și el îmi arată negru pe alb că … atâția sunt…. 19700... aproape douăzeci de mii de zile. Zile și nopți .

Doamne, ce de zile, ce de nopți !

Sunt așa de mulți ani de când viața mi-a bătut la ușă, iar eu i-am deschis….de când mi-am luat crucea pe umeri și am început să urc… și de atunci tot urc. Oare sunt vârful dealului, sau am început să cobor ? Mai simt răceala pământului, sau deja zbor ? În amărâții ăștia de ani, am tot căutat , până m-am rătăcit printre ei. Ce au fost anii mei , pentru mine ?! Căutări, rătăciri, găsiri și regăsiri, realizări, neîmpliniri...

Am fost primăvară… vară… acum sunt puțin toamnă… abia am călcat în ea. Îmi iau toamna de braț și începem a povesti. Știi ce mi-a spus ? Mi-a spus că toamna este cel mai bogat anotimp. Dar mi-a mai spus ceva .Mi-a spus că trecerea spre iarnă este foarte rapidă. Să am mare grijă cum culeg roadele și în ce cămară a sufletului le adun.

Deja simt cum , cu pași repezi mă îndrept spre iarnă, când voi fi albă… din creștet până-n tălpi voi fi ninsă. Mă uit cu ochii minții înapoi în timp și-mi cat primăvara, vara… dar nu le mai găsesc. S-or fi pierdut, s-or fi irosit… Dar oare chiar s-au pierdut ? Nu, nu s-au pierdut, deși a fost o vreme când credeam că au trecut anii pe lângă mine fără rost. Nu, nu s-au pierdut. Au lăsat în sufletul meu amprente de neuitat, pentru că nimic din ceea ce am trăit nu a fost întâmplător. Fiecare trăire mi-a dat o lecție. Am plâns, nu mi-a convenit, dar am înțeles că nimic nu e întâmplare. Totul, dar absolut totul e rânduială.

M-a căutat toamna și m-a găsit. S-o accept, să n-o accept… Întrebare la care răspund prompt : O accept. O accept cu primăvara și vara din ea. O accept pentru că …. pentru că e a mea, pentru că a venit ea lângă mine, peste mine , îmbrăcându-mă în straie noi de simțire, de gândire . Mi-am deschis poarta sufletului și am primit-o zâmbind. M-a gătit cu aripi de frunze ruginii, dar puternice. Mi-a prins în păr liane de speranță. Mi-am făcut din ea, din liana plină de speranță, coroniță. M-a așezat în fața oglinzii și mi-a arătat o femeie nouă, o femeie căreia nu-i mai este frică de nimic. De ce să-mi mai fie frică ? A venit ea, toamna și mi-a spus că viața e frumoasă, că viața trebuie trăită , prețuind fiecare clipă.

Răscolesc cu palmele, frunzele anilor ce s-au întins precum un covor sub tălpile-mi goale. Arunc frunzele ruginii, verzi, galbene, aurii ,deasupra capului, iar din ele plouă peste mine cu amintiri. Mă joc cu amintirile puțin, apoi le las să cadă iar pe covorul de frunze. Frunzele anilor mei trecuți. Frunze îngălbenite pe care le presez în albumul vieții . Frunze veștede ? Nu… frunze vii… amintiri vii .

Ce frumoasă ești toamnă ! Ce bogată și plină de împliniri ești !

SOMN

Am adormit

o clipă

la umbra șoaptelor,

am adormit

și am visat că nu mai sunt,

c-am fost

doar visul

din paharul gândurilor

ce a zăcut o clipă

pe pământ.

În somn,

mi-a apărut în față

un copil,

fetiță rumenă-mbrăcată în vestală…

m-a luat de mână

și am pornit subtil

să scriem zilele și nopțile

în ceasul din petală.

Am aranjat petalele-n clepsidra-ntunecată

nisipul ei

a curs ușor

pe noi…

pe mine,

femeia pârguită-n judecată

pe ea,

fetița născută din trifoi.

fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih