Durerea nu este iubire - Silvia Urlih

Undeva, într-un pat de spital o femeie suferă. O femeie care a crescut unsprezece copii , respiră cu greu , încercând să mai mențină vie flacăra lumânării vieții ei . O femeie, aflată acum în iarna vieții plânge tăcut . Plânge cu amare și liniștite lacrimi. Nu vrea să plângă, dar lacrimile alunecă pe obrajii plini de vânătăi. Încearcă din răsputeri să-și spele suferințele trupești prin rugă. Îl cheamă la ea pe Dumnezeu. Oare va veni ? Oare va putea să-i aline suferința , clipele de coșmar prin care trece acum ?

S-a născut prin durerile mamei sale, a plâns la nașterea sa, a crescut în suferința propriei existențe, iar acum, la anii bătrâneții, plânge iar, dar nu de fericire… de întristare, de durere. Acum, când are dreptul la liniște ,după o lungă viață de sacrificii și dăruire, cineva, omul alături de care a împărțit și binele și răul a maltratat-o psihic și fizic. Acum, abia respiră într-un pat de spital. Viața ei abia mai atârnă de un fir țesut de un păianjen hulpav. Abia de-mi mai poate vedea trupul plin de vânătăi…. Vânătăi provocate de cel alături de care și-a petrecut zeci de ani de viață, alături de care a împărțit și binele și răul, alături de care a crescut și educat copiii. Fiecare dintre cei 11 copii sunt la casele lor, cu problemele și bucuriile lor. Pentru fiecare dintre ei a suferit sau s-a bucurat. Acum… acum inima ei abia mai bate. Acum, printre pleoapele tumefiate , abia de-i mai zărește. Vin toți, unul după celălalt să o vadă, să-i aline suferința.. să-i ceară iertare. Vin muți de durere la patul ei. Sfâșiați de durerea prin care trece mama lor, bătrâna lor mamă. De ce ? De ce toate acestea ? Cum poți alina durerea unei mame bătute crunt de tatăl lor ? Cum să te răzbuni pe el ? Cum s-o alini pe ea ?

De ce o femeie veselă, harnică, care și-a pregătit cu dragoste pentru viață copiii, nu este lăsată să-și trăiască ultimele zile în liniște și pace ? De ce un om care până mai ieri o iubea, o diviniza , astăzi încearcă să scape de acest suflet neputincios maltratând-o ? Ce se întâmplă în mintea unui om aflat la a treia tinerețe ? Cum se poate schimba un om blând într-un monstru ? Să fie slăbiciune ? Să fie neputința omului de a mai lupta cu îngerul întunericului ? Să fie o altă dragoste … târzie ? Să i se fi întunecat mintea într-atât încât să o omoare din bătaie pe cea care i-a stat alături zeci de ani ?

Mai simte durere fizică femeia care șade fără simțire pe un pat de spital ? Ce o doare mai tare ? Trupul, sufletul, sau gândul ? Trupul din pricina loviturilor, sufletul din pricina trădării, sau gândul ce aleargă spre ultimul licăr de viață ?

Aveți voi vreun răspuns ? Eu nu am…. doar mă întreb, fără a judeca. Judecata va veni de la Dumnezeu.

După trei zile de dureri chinuitoare , femeia, biata femeie, alege viața de dincolo de viață. Alege să părăsească pământul din pământ , pentru pământul din cer. Pleacă lăsând în urma ei lacrimile a unsprezece copii. Pleacă lăsând în urmă agoniseala de-o viață. Pleacă fără regrete, fără a judeca pe nimeni. Pleacă, așa cum a venit, plângând.

Plâng și copiii ei… plâng pentru că mama lor nu merita un astfel de sfârșit. Plâng …. Doar atât… plâng.

MĂICUȚEI MELE

Ce simți când se deschide cerul din pământ ?

Ce simți când între ceruri, o conduci pe mama ?

Rămân atâtea cuvinte nerostite de descânt

când îi acoperi ochii cu năframa.

O cauți, o tot cauți printre grădini pustii,

te rogi la nori să se deschidă , să o găsești acasă,

nici lacrimă nu ai, s-o chemi printre cei vii,

căci știi că e acum o cruce adormită de mătasă.

O flacără a fost, o lumânare vie peste timp,

a ars pe rugul izvorului din ceruri răsărit,

clipă cu viață a strâns  în ultim anotimp

și s-a întors tăcută peste câmpiile de unde a venit.

Cântați chitări, cântați și voi viori,

plânsul să mi-l acoperiți cu plânsul vostru,

azi, mama a plecat pe drumul dintre nori

să fie lângă cel ce este…. TATĂL NOSTRU….

Nu plângeți, nu vă tânguiți , chitări măiastre,

al mamei mele cânt doinit astăzi s-a stins…

ea lângă îngeri e chemată, în casele albastre

să locuiască la sânul cuprinsului de necuprins.
fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih